Revista Art-emis
Mânia şi orgoliul PDF Imprimare Email
Oriana Fallaci (+)   
Duminică, 24 Aprilie 2016 18:41

Oriana Fallaci, art-emisIntroducere

Alesesem tăcerea. Alesesem exilul. Deoarece sunt în America, a venit timpul de a striga clar şi răspicat, eu sunt aici ca un exilat politic. Trăiesc în autoexilul politic care îi fu impus la timpul său şi tatălui meu cu mulţi ani în urmă. Mai exact când amândoi ne-am convins că, trăind cot la cot cu o Italie ale cărei idealuri zăceau în lada de gunoi, devenise mult prea dificil, prea dureros şi, deziluzionaţi jigniţi răniţi am tăiat legăturile cu marea majoritate a conaţionalilor noştri. El, retrăgându-se pe o colină îndepărtată din Chianti unde nu ajungea aceea căreia îşi dedicase viaţa sa de om integru, politica. Iar eu, colindând lumea m-am oprit la New York unde între mine şi politica aceloraşi conaţionali era Oceanul Atlantic. Un asemenea paralelism poate apare paradoxal: ştiu asta. Dar când exilul sălăşluieşte într-un suflet deziluzionat jignit rănit, crede-mă că nu are importanţă localizarea geografică. Atunci când îţi iubeşti ţara (şi suferi din cauza ţării) nu este nici o difererenţă între a face pe Cincinnatus pe o colină îndepărtată din Chianti împreună cu câinii tăi, cu pisicile tale, cu găinile tale sau a fi scriitor într-o metropolă locuită de milioane de oameni. Singuratateea este identică. La fel ca şi sentimentul înfrângerii. New York-ul a fost mereu acel Refugium Peccatorum al expatriaţilor, al exilaţilor. În 1850, după căderea Republicii Romane, moartea Anitei şi fuga din Italia, a venit aici şi Garibaldi: îţi aduci aminte? Sosi pe 30 iulie de la Liverpool, atât de mânios încât debarcând zise imediat că vreau-să-cer-cetăţenia-americană, şi pentru două luni a mers în casa livornezului Giuseppe Pastacaldi deci la numărul 26 pe strada Irving Piace. (Adresă pe care o cunosc foarte bine pentru că în 1861 s-a refugiat aici şi străbunica mea Anastasia, fugită la rândul ei din Italia). În octombrie se mută în Staten Island, deci în casa florentinului Antonio Meucci (viitorul inventator al telefonului) şi, pentru a reuşi să trăiască, a deschis o fabrică de salam - tot aici în Staten Island - care nu avu succes. Într-adevăr, a transformat-o din cauza asta într-o fabrică de lumânări iar în birtul unde mergea în fiecare sâmbătă seară pentru a juca partide de cărţi, deci în birtul Ventura din Fulton Street, odată a lăsat un bilet unde scria: „Damn the sausages, bless the candles, God save Italy if he can. La naiba cu cârnaţii, binecuvântate să fie lumânările, Dumnezeu să salveze Italia dacă poate". Şi încă înainte de Garibaldi, auzi cine a fost acolo. În 1833 Piero Maroncelli: romaniolul care la Spielberg a fost în celula lui Silvio Pellico, aceea în care austriecii îi amputaseră piciorul gangrenat, şi care a murit la New York în 1846 de lipsuri şi de dorul ţării natale. În 1835, Federico Confalonieri aristocratul milanez pe care austriecii îl condamnaseră la moarte, dar pe care soţia l-a salvat aruncându-se la picioarele împăratului Austriei. În 1836, Felice Foresti: din Ravenna, căruia în 1821 aceiaşi austrieci i-au comutat pedeapsa cu moartea la douăzeci de ani la Spielberg dar pe care l-au descarcerat în acelaşi an şi pe care New York-ul l-a primit dându-i catedra de literatură la Columbia College. În 1837, cei doisprezece lombarzi destinaţi spânzurătorii dar care au fost graţiaţi în ultima clipă de către austriecii care până la urmă s-au comportat mai bine decât Papa sau Burbonii. În 1838 generalul Giuseppe Avezzana care în 1822 a fost condamnat în contumacie pentru participarea la primele mişcări constituţionale din Piemonte. În 1848 mazzinianul Cecchi-Casali care a fondat în Manhattan ziarul „Exilatul Italian". În 1849 secretarul Adunării Constituante romane Quirico Filopanti...

Şi nu este totul. Deoarece după Garibaldi au venit mulţi alţii. În 1858, de exemplu, istoricul Vincenzo Botta care pentru mulţi ani a predat la New York University cu titlul de Profesor Emeritus. Iar la începutul Războiului Civil, deci pe 28 mai 1861, chiar aici la New York s-au format două unităţi de voluntari italieni pe care Lincon i-a trecut în revistă o săptămâna mai târziu la Washington. Legiunea Italiană care purta pe steagul american un mare smoc tricolor unde era scris „Vincere o Morire" şi acele Garibaldi Guards mai exact Thirtyninth New York Infantry Regiment care în loc de steag american purta steagul italian cu care însuşi Garibaldi luptase în 1848 în Lombardia iar în 1849 la Roma. Da, acele mitice Garibaldi Guards. Miticul Treizecişinouă Infanterie care în patru ani de război s-a distins în bătăliile cele mai dificile şi mai sângeroase: First Bull Run, Cross Keys, Gettysburg, North Anna, Bristoe Station, Po River, Mine Run, Spotsylvania, Wilderness, Cold Harbor, Strawberry Plain, Petersburg, Deep Bottom şi până departe la Appomattox. Dacă nu mă crezi, priveşte obeliscul din cimitirul de la Ridge deci la Gettysburg şi citeşte placa unde sunt lăudaţi italienii morţi în ziua de 2 iulie 1863 în lupta pentru recuperarea tunurilor capturate de generalul Lee de la Fifth Regiment US Artillery: «Passed away before life's noon/ Who shall say they died too soon?/ Ye who mourn, oh, cease from tears/ Deeds like these outlast the years». În ceea ce-i priveşte pe fugarii care au găsit refugiu la New York în timpul fascismului, ei sunt nenumăraţi. Şi deseori este vorba de oameni pe care i-am cunoscut, deoarece erau camarazi de-ai tatălui meu, deci aparţineau grupului Giustizia e Liberta: mişcare fondată în anii treizeci de Carlo şi Nello Rosselli, cei doi fraţi asasinaţi în Franţa din ordinul lui Mussolini. În 1924 a venit, de exemplu, Girolamo Valenti care a fondat cotidianul antifascist „Il Mondo Libero". În 1925, Armando Borghi care împreună cu el a organizat gruparea Rezistenţa Italo-Americană. În 1926, Carlo Tresca, Arturo Giovannitti care împreună cu Max Ascoli au pus bazele lui „The Antifascist Alliance of North AmericaA». În 1927 extraordinarul Gaetano Salvemini care în 1934 s-a mutat la Cambridge în Massachusetts pentru a preda Istoria la Universitatea Harvard şi care pentru treisprezece ani i-a asurzit pe americani cu conferinţele sale asupra lui Hitler şi Mussolini. (Am manifestul uneia dintre conferinţe. Îl ţin în livingul meu, în ramă de argint şi care spune aşa: „Sunday, May 7th 1933 at 2, 30 p.m. Antifascist Meeting. Irving Plaza hotel, Irving Plaza and 15th Street, New York City. Professor G. Salvemin, International known Historian, will speak on Hitler and Mussolini. The meeting will be held under the auspices of the Italian organization Justice and Liberty. Admission, 25 cents"). În 1931 a venit Arturo Toscanini, marele său prieten, pe care Constanzo Ciano abia îl ciomăgise la Bologna deoarece refuzase să execute la un concert imnul atât de drag Cămăşilor Negre: „Giovinezza, Giovinezza, Primavera di Bellezza" (Tinereţe, Tinereţe, Primăvară de Frumuseţe). În 1940 veniră Alberto Tarchiani şi Alberto Cianca şi Aldo Garosci şi Nicola Ciaromonte şi Emilio Lussu care l-au găsit aici pe Pacciardi şi pe don Sturzo şi care împreună au fondat acea „Mazzini Society" apoi săptămânalul „Nazioni Unite".

Vreau să spun: aici stau într-o companie bună. Când îmi lipseşte Italia, care nu este Italia bolnavă de care vorbeam la început, (şi îmi lipseşte mereu) nu am decât să îmi aduc aminte de acele modele ale tinereţii mele: să fumez o ţigară cu ei, să le cer să mă consoleze un pic. Daţi-mi-o-mână, Salvemini. Daţi-mi-o-mână, Cianca. Daţi-mi-o-mână, Garosci...Ori nu am decât să evoc glorioasele fantasme ale lui Garibaldi, Maroncelli, Confalonieri etc. Să le fac o plecăciune, să le ofer o ţuiculiţă, să pun discul cu „Nabucco" în interpretarea Filarmonicii din New York sub bagheta lui Arturo Toscanini, şi să ascult cu ei. Iar când îmi lipseşte Florenţa, mai exact toată Toscana mea, lucru care mi se întâmplă cu o frecvenţă mai mare, nu trebuie decât să mă sui într-un avion şi să merg acolo. Vin pe furiş, aşa cum făcea şi Mazzini de fiecare dată când lăsa Londra pentru a merge la Torino ca să viziteze în mod clandestin localitatea Sidoli. La Florenţa, mai precis în Toscana mea trăiesc într-adevăr mai mult decât se crede. Deseori, luni şi luni de zile sau chiar şi un an întreg. Dacă asta nu se ştie este pentru că merg acolo în felul lui Mazzini. Şi dacă vin în felul lui Mazzini este deoarece îmi repugnă să-i întâlnesc pe ticăloşii din cauza cărora tatăl meu a murit în surghiun pe acea colină îndepărtată iar eu mă simt constrânsă să rămân aici.

Concluzie: exilul necesită disciplină şi coerenţă. Virtuţi în care am fost excelent educata de către ambii părinţi: un tată care avea puterea lui Mucius Scaevola, şi o mamă care părea să fie Mama Gracchilor, şi ai cărei ochi erau un antidot pentru ticăloşie. Iar pentru disciplină, pentru coerenţă, în aceşti ani am rămas mută ca un lup mândru. Un lup bătrân care se consumă între dorinţa de a sfâşia oile, sau de a face bucăţi iepurii de câmp, dar totuşi reuşeşte să se controleze. Dar sunt momente, în Viaţă, în care a tace devine o vină iar a vorbi este o obligaţie. O obligaţie civilă, o sfidare morală, un imperativ categoric la care nu se poate sustrage nimeni. Aşadar, la optsprezece zile de la Apocalipsa din New York, am rupt tăcerea cu un foarte lung articol care apăru într-un ziar italian apoi în alte câteva ziare străine. Iar acum întrerup (nu rup: întrerup) exilul cu această cărţulie care dublează textul articolului. Este deci necesar ca să explic de ce îl dublează, cum îl dublează, şi în ce mod s-a născut această carte mică. S-a născut pe neaşteptate. A explodat ca o bombă. Pe neaşteptate ca şi catastrofa care în dimineaţa de 11 septembrie 2001 a transformat în cenuşă mii de persoane şi a distrus două din cele mai frumoase edificii ale epocii noastre: Turnurile World Trade Center. În preziua catastrofei mă gândeam la cu totul altceva: lucram la romanul pe care îl numesc copilul-meu. Un roman foarte dens şi deosebit de angajant, pe care nu l-am abandonat în aceşti ani, pe care l-am lăsat să doarmă câteva luni pentru a mă trata în spital sau pentru a conduce cercetări în arhive şi biblioteci asupra subiectului construit. Un copil mult prea dificil, mult prea exigent, a cărui perioadă de graviditate a durat o mare parte din viaţa mea de adult, a cărui naştere a început graţie bolii care mă va ucide, şi al cărui scâncet se va auzi nu ştiu când. Poate doar atunci când voi fi moartă. (De ce nu? Operele postume au avantajul excelent de a mă scuti de neroziile şi de perfidiile acelora care fără să ştie să scrie şi fără să ştie măcar să conceapă un roman pretind ca au dreptul să judece, mai mult chiar că au dreptul să maltrateze pe cine l-a conceput şi l-a scris). În acea zi de 11 septembrie mă gândeam la copilul meu, deci, iar când am trecut peste drama momentului mi-am zis: „Trebuie să uit ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se întâmplă. Trebuie să mă ocup de el şi gata. Că dacă nu, îl voi avorta". Deci aşa, strângând din dinţi, m-am aşezat la masa de scris. Am reluat în mână pagina scrisă cu o zi mai înainte, am încercat să-mi readuc în minte personajele mele. Fiinţe ale unei lumi îndepărtate, ale unei ere în care avioanele şi zgîrie-norii nu existau. Dar a durat puţin. Mirosul morţii intra pe ferestre, din străzile pustii ajungea sunetul obsesiv al ambulanţelor, televizorul lăsat deschis din cauza angoasei şi înmărmuririi licărea repetând imaginile pe care voiam să le uit. Şi dintr-o dată am ieşit din casă. Am căutat un taxi, nu am găsit şi m-am îndreptat înspre Turnurile care nu mai erau şi...

După care nu am mai ştiut ce să fac. În care mod să mă fac utilă, să ajut cu ceva. Şi chiar în timp ce mă întrebam ce să fac, ce să fac, televiziunea mi-a arătat palestinienii care nebuni de fericire ridicau în slăvi măcelul petrecut. Zbierau Victorie-Victorie. Apoi cineva îmi povesti că în Italia nu puţini îi imitau râzând zgomotos şi batjocoritor bine-americanilor-le-stă-bine şi atunci, cu impulsul unui soldat care se lansează contra inamicului, m-am aruncat asupra maşinii de scris. M-am apucat să fac acel singur lucru pe care-l ştiam să-l fac. Să scriu. Note convulsive, deseori dezordonate, pe care le luam pentru mine însămi deci adresându-mă mie însămi. Idei, raţionamente, amintiri, invective care din America zburau în Italia, din Italia săltau în ţările musulmane, iar din ţările musulmane ricoşau din nou în America. Concepte care de ani de zile le ţinusem prizoniere în inimă şi în creier spunându-mi că oricum-lumea-este-surdă, nu-ascultă, nu-vrea-să-asculte. Ţâşneau ca o cascadă de apă, acum. Se rostogoleau pe hârtie ca un plâns neînfrânat. Pentru că vezi: eu nu plâng cu lacrimi. Chiar dacă o durere fizică violentă mă străpunge, chiar dacă o tristeţe sfâşietoare mă pătrunde, din glandele mele lăcrimare nu iese nimic. Este vorba despre o disfuncţionalitate neurologică, mai bine zis de o mutilare fiziologică, care mă duce înapoi pentru mai mult de o jumătate de secol. Mai exact pe data de 25 septembrie 1943, sâmbăta în care Aliaţii au bombardat pentru prima dată Florenţa şi când au comis o mulţime de erori. În loc să lovească obiectivul deci calea ferată pe care germanii o utilizau pentru transportul armelor şi trupelor, au lovit cartierul alăturat precum şi anticul cimitir din piaţa Donatello. Cimitirul Englezilor, acolo unde este îngropată Elisabeth Barret Browning. Eu eram cu tata aproape de Biserica Santissimei Anunziata care este la o distanţă de numai trei sute de metri de piaţa Donatello, când au început să cadă bombele. Pentru a fugi de ele ne-am refugiat acolo, şi cine cunoştea atunci oroarea unui bombardament? La orice lovitură zidurile solide ale bisericii oscilau ca şi arborii loviţi de furtună, geamurile se spărgeau, pardoseală tremura, altarul se legăna, preotul urla: „Isuse! Ajută-ne Isuse!". Dintr-o dată am început să plâng. Pe tăcute, fii atent, fără să me mişc. Fără gemete, fără sughiţuri. Dar tata şi-a dat seama de asta şi crezând ca mă ajută, bietul tata, făcu un lucru greşit. Mi-a tras o palmă teribilă. Doamne, ce palmă. Mai rău. M-a fixat cu ochii şi mi-a murmurat: „O fetiţă nu plange". Deci din data de 25 septembrie 1943 nu mai plâng. Îi mulţumesc Cerului dacă mi se umezesc uneori ochii, sau dacă simt cum mi se închide gâtul. Dar înăuntru plâng mai mult decât cine plânge cu lacrimi, şi ceea ce am scris în acele zile era într-adevăr un plâns de neînfrânat. Pentru vii, pentru morţi. Pentru aceia care păreau vii dar care sunt morţi ca şi italienii care nu au tăria pentru a se schimba, pentru a deveni un popor pe care să îl tratezi cu respect. Şi chiar şi pentru mine însămi care, ajunsă în ultima fază a vieţii, trebuie să explic de ce stau exilată în America şi de ce vin pe furiş în Italia.

Plângeam de o săptămâna când directorul ziarului a venit la New York. A venit pentru a mă convinge să rup tăcerea pe care o rupsesem deja, şi i-am spus asta. I-am arătat chiar şi notele convulsive, dezordonate şi el se inflama ca şi când ar fi văzut-o pe Greta Garbo care scoţându-şi ochelarii negri se exhibează la Scalla într-un program licenţios de streap-tease. Sau ca şi cum aş fi văzut publicul deja la rând pentru a cumpăra ziarul, pardon, pentru a ajunge la stal sau la lojă sau la galerie. Inflamat îmi ceru să continui, să cos totul cu asteriscuri, să fac o specie de scrisoare către el, pe care să o trimit imediat ce este gata. Şi îmboldită de datoria civilă, de provocarea morală, de imperativul categoric, am acceptat. Din nou neglijând copilul care fără lapte şi fără mamă dormea sub acele note, m-am întors la maşina de scris unde plânsul de neînfrânat se transformă întru-un urlet de furie şi mânie. Un J'accuse. Un rechizitoriu pentru italienii care aruncându-mi câteva flori, poate, dar desigur foarte multe ouă stricate, m-ar fi ascultat din stal din loje sau de la galeria acelui ziar. Am lucrat o altă săptămâna. Sau două? Fără să mă opresc deci fără să mănânc şi fără să dorm. Nu simţeam nici foamea nici somnul. Mă ţineam trează cu ţigări, cafea, şi gata. Şi aici trebuie să pun ceva la punct. Trebuie să spun că a scrie este pentru mine o chestiune foarte serioasă. Nu este o distracţie sau o recreere sau o uşurare. Nu este deoarece nu uit niciodată că lucrurile scrise pot face un mare bine dar pot face şi un mare rău, să însănătoşească dar şi să ucidă. Studiază Istoria şi vei vedea că în spatele oricărui eveniment de Bine sau de Rău este ceva scris. O carte, un articol, un manifest, o poezie, o rugăciune, un cântec. (Un Imn al lui Mameli. O Marsilieză. Un Yankee Doodle Dandy. Sau mai rău: o Biblie, o Tora, un Coran, un Das Capital). De aceea nu scriu niciodată cu uşurinţă, aşa dintr-o dată. Sunt un scriitor lent, un scriitor atent. Sunt însă şi un scriitor nemulţumit. Nu semăn deloc cu acei care se mulţumesc cu produsul lor, de parcă ar urina ambrozie. În plus, am o mulţime de manie. Ţin la metrică, la ritmul frazei, la cadenţa paginei, la sunetul cuvintelor. Şi nu sufăr asonanţele, rimele şi repetiţiile nedorite. Forma mă apăsa tot atât cât şi substanţa. Gândesc la formă ca la un recipient în care substanţa se aşează comod că un vin într-un pahar, şi mă blochează uneori gestionarea aceastei simbioze. Dar atunci nu m-a blocat deloc. Scriam cu uşurinţă, dintr-o dată, fără să-mi pese de asonanţe, de rime de repetiţii deoarece metrica mai exact ritmul înflorea singur, şi ca niciodată nu-mi aminteam că lucrurile scrise pot să însănătoşească sau să ucidă. (Poate pasiunea să ajungă la asta?). Necazul este că atunci când m-am oprit şi am fost gata să expediez textul, mi-am dat seamă că în loc de un articol dădusem naştere unei cărţi mici. Pentru a-l da ziarului trebuia să-l tai, să-l reduc la o lungime acceptabilă.

L-am redus la aproape jumătate. Ceea ce rămăsese am închis într-o mapa roşie, lăsând să doarmă cu copilul. Metri şi metri de foi pe care îmi descărcasem inima. Aceia despre cei doi Buddha ucişi la Bamiyam, de exemplu, şi aceia despre Kondunul meu. Dalai Lama. Aceia despre cele trei femei executate la Kabul deoarece mergeau la coafor, şi aceia asupra feministelor cărora nu le pasă de surorile în burkah şi în chador. Aceia despre Ali Bhotto constrâns a se căsători când avea mai puţin de treisprezece ani, şi aceia asupra regelui Hussein căruia i-am povestit în ce mod m-au tratat palestinienii. Aceia asupra comuniştilor italieni care pentru o jumătate de secol m-au tratat mai rău decât palestinienii, şi aceia asupra Cavalerului care ne guvernează. Aceia despre tatăl meu şi mama mea, aceia asupra moluştelor de azi adică asupra tinerilor viciaţi de bunăstare şi de şcoală şi de părinţi. Aceia asupra voltagabban(a)istilor de ieri şi de astăzi şi de mâine...Lăsasem deoparte chiar şi părţile asupra pompierului Jimmy Grillo care nu a cedat şi asupra lui Bobby copilul newyorkez care crede în bunătate, în curaj. Şi în ciuda tuturor acestora, textul rămase extraordinar de lung. Directorul inflamat încerca să mă ajute. Cele două pagini întregi pe care mi le rezervase deveniră trei apoi patru apoi patru şi un sfert. Măsură niciodată ajunsă, cred, pentru un singur articol. În speranţa că i l-aş fi dat complet, presupun, îmi oferi chiar şi să îmi publice în două părţi. În doi timpi. Lucru pe care l-am refuzat deoarece un urlet nu se poate publica în două părţi. Publicându-l în două părţi nu aş fi obţinut ceea ce îmi propusesem adică să încerc să deschid ochii celui care nu vrea să vadă, să destup urechile celui care nu vrea să audă, să conving să gândească pe cel care nu vrea să gândească. Din contră, înainte de a-i da textul, (el nu ştie şi nici chiar nu îşi imaginează) am tăiat din nou. Am dat deoparte paragrafele mai violente. Am restrâns pasajele mai complicate. Am sintetizat anumite fragmente, am eliminat multe propoziţii conexe părţilor excluse. În acest timp în mapa roşie adunam metri şi metri de foi întregi: textul complet, cartea cea mică.

Aşadar, paginile care urmează acestui preambul reprezintă acea carte mică. Textul complet pe care l-am scris în cele două săptămâni în timpul cărora nu mâncam, nu dormeam, mă ţineam trează cu cafea şi ţigări, iar cuvintele se rostogoleau ca o cascadă. Corecturi sunt puţine. (De exemplu este aceea despre cele cinsprezecemii sasesute saptezeci de lire cu care m-au lăsat la vatră din Armata Italiană pe când în ziar am indicat în mod eronat cifra de paisprezecemii cincisute patruzeci.). Din tăieturi, de data asta, nu conţine decât câteva fraze acum superflue. De exemplu aceea îndreptată către cine nu mă mai adresez. „Sic transit gloria mundi!".

Oriana Fallaci (n. 29 iunie 1929 - d. 15 septembrie 2006) - „Mânia şi orgoliul" București, Ed. Corint, 2011

footer