Revista Art-emis
Uniunea Scriitorilor se autosuspendă? PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 06 Aprilie 2016 18:27

Scandal la Uniunea Scriitorilor din RomâniaViața, aici, în America, se desfășoară între tangoul lui Obama de la Buenos Aires și lichidarea unui nou cap al Statului Islamic, pe când acolo, în țara mea, la București, o, ce mai furtună! Ce rebeliune! Ce „istorie" scriu scriitorii noștri! Un grup disident, numit „rebelii", s-a încăierat cu prezentul trecut, adică cei 11 rebeli l-au contestat pe Nicolae Manolescu și au făcut o altă Uniune. Și zic că Uniunea lor e cea bună, cea adevărată, iar Uniunea lui Niki e falsă, ilegală, fiindcă șeful ei a modificat statutul, care prevedea că președintele nu poate fi ales decât pe două mandate, iar acum domnul Manolescu se află la al treilea. Și cine știe ce idei i-o mai veni! Să nu semene cu Mihnea Gheorghiu, fostul președinte al „Uniunii Cineaștilor", care a ieșit din funcție direct pe năsălie. Era adus la Uniune cu targa! Se cramponează unii de această funcție ca spânzuratul de funie! Am citit și interviurile scriitorilor Nicolae Breban și Eugen Simion. Primul e exclus și el din Uniune, al doilea e suspendat. Breban acuză Uniunea de practici staliniste, iar Eugen Simion o consideră un fel de baltă stătută, moartă în proiect, care nu-și mai îndeplinește misiunea de importanță națională, nu se mai implică în viața țării, în problemele învățământului românesc, nu mai sancționează defecțiunile Ministerului Culturii. Și evocă anii când Uniunea, în timpul dictaturii, era un simbol de rezistență intelectuală. Așadar, Nicolae Manolescu este acuzat de „rebeli" că ar fi „dictator", iar „dictatorul" îi acuză pe rebeli că fapta lor este ilegală. S-a aruncat și cu alte cuvinte grele: „uzurpare", „nestatutar", „impostură", „nelegal", furt, aoleu, sigla Uniunii! Ca atare, președintele a convocat de urgență, spre miez de noapte, consiliul de formă, care a tras clopotele și a votat excluderea rebelilor din Uniune. Era mult mai normal să convoace o adunare cu oile cuminți și să-i cheme pe rebeli, oile rătăcite, să-și spună cuvântul și să se pună chestiunea lor la vot. Rebeliunea ar fi fost ridiculizată simplu, prin vot. Dar practica asta e grea, iar ronii nu prea au în sânge această vocație. Iubesc, mai mult democratura decât democrația. Acum Uniunea are cu 11 + 2 scriitori mai puțin. Dar are de unde arunca peste bord, fiindcă numără aproape 3.000 de membri! De unde or fi apărut? Mai an, când a preluat domnul Niki mandatul, erau cam 1.500, dar sub păstorirea înțeleaptă a domniei sale cifra s-a dublat. Poate, la sfârșitul mandatului său se va tripla, ca pe vremea cincinalelor!

Cineva spunea că Uniunea are 3.000 de membri și nici un scriitor, fiindcă datoria scriitorului este să scrie, nu să fie membru. Problema esențială a Uniunii este să cultive valoarea scriitorilor, dar ea a ajuns acum să urmărescă ca la poliție dacă ei plătesc cotizația la timp. Eugen Simion nu a plătit-o și a fost suspendat - fără să fie în nici un fel atenționat -, spune dânsul! Dacă s-a ajuns ca scriitori precum Nicolae Breban și Eugen Simon să fie suspendați din Uniune, e o dovadă de mare criză, e ca și cum Uniunea însăși se autosuspendă. Care poate fi un exemplu mai stupefiant de autosuspendare decât cel făcut un membru marcant al Uniunii, era chiar președintele ei? Nu, nu e vorba de domnul Manolescu, care este un „cioclopedic" cu mult umor, ci de un înaintaș al său, Laurențiu Ulici, care a interzis ca numele meu să mai apară în revista Uniunii, „Luceafărul", fără nici o explicație. Eu fusesem publicat mereu acolo cu poezii de către Grigore Hagiu, Nicolee Ciobanu scrisese cronci excepționale despre romanele mele, eram în relații bune cu Cezar Ivănescu și alți scriitori marcanți care lucrau sau colaborau la „Luceafărul". Nu mă știam vinovat cu nimic. Am plătit mereu cotizația, nu am deranjat Uniunea cu ceva, nu am făcut un împrumut niciodată, să o sărăcesc cu vreun leu, mi-am văzut de treabă, de scris, am căutat să-i ridic prestigiul cu prestaţia mea, asta cred că e datoria unui scriitor. Uniunea nu m-a susținuit în nici un fel, dovadă că am la viața mea multe premii, dar nici unul din partea Uniunii, în schimb, am fost sancțioanat de președintele ei. De ce?, l-am întrebat pe actualul redactor șef al revistei, Dan Cristea (martoră era Nina Pruteanu). Răspunsul: „ai publicat articole în «Tricolorul»!" Dar pe vremea acelei interdicții nu exista „Tricolorul", zic. Mă consolam că mă publica cealaltă revistă a Uniunii, „România literară". Eram simplu colaborator al ziarului „Tricolorul", fiindcă mi-a dat toată liberatea, să scriu ce vreau, chiar și împotriva P.R.M., cu care nu aveam nici o legatură, nefiind membru al acestui partid și al nici unui alt partid. Sunt doar membru al Uniunii. Iar azi nici Vadim, nici „Tricolorul", sperietorile multora, nu mai există. Numele meu apare în „Luceafărul"?, l-am întrebat pe Dan Cristea. „...păi, nu știu ce faci". Și atunci, imediat, i-am dat romanul „Minotaurul newyorkez", pe care îl aveam la mine, să vedem dacă numele meu va reapare în revista Uniunii sau este în continuare sub obroc? De, fapte ale membrilor Uniunii, ale scriitorilor români, ale colegilor mei! Pe vremea aceea nu înțelegem în ce fel de Uniune am intrat.

Domnul Nicolae Manolescu e de departe cel mai valoros critic român pe care îl cunosc, deși mie nu mi-a citit nici o carte, încă. Păcat, i-ar mări orizontul, fiindcă din cele 92 de cărți pe care le-am publicat, sigur l-ar interesa câteva; romanele de la „Derută în paradis" (1979) la „Mahalaua" (2016), cărțile de eseuri, „Sfânta Treime a poeziei românești" ori „Ludic, lubric și liturgic", cărțile de religie, teatru, poezie, muzică, film sau artă plastică (i-aș recomanda ciclul În căutarea portretului ideal), cărțile de pamflet, ca „Mitică", „Parangheliștii", „Amorul la bine", „Măștile lui Caragiale", cărțile vizionare, cu aplicații matematice, precum „Gridophania" și „Țara originilor", dar mai ales studiul „Shakespeare și Eminescu". Ultima oară când am fost la București, i-am oferit ediția engleză, fiindcă domnul Manolescu are o mare datorie față de Eminescu, îl consideră „nul ca dramaturg", iar eu îl compar cu Shakespeare, cu modelul lui, și am cunoscut cititori în bibliotecile americane, care citeau cartea aflată acolo, bucuroși că descoperă un nou dramaturg-poet. Spun asta fiindcă poetul Eminescu se trage din dramaturgul Eminescu. În piesele sale de tinerețe se află toți germenii poeziei de mai târziu. Iar poemele de forță ale poetului au o natură dramatică, sunt scenarii audio-vizuale.

Uniunea e acuzată că se ține de fleacuri, în loc de lucruri esențiale. Fiindcă nu are de lucru. Dar am să-i dau eu o idee productivă. O mare reparație pe care o poate face preşedintele (oricare ar fi acela), este ca în numele Uniunii Scriitorilor, să se genereze Festivalul „Mihai Eminescu". România e țara festivalurilor. Sunt acolo sute de festivaluri, mai multe decât în America, unde viața normală a constituie evenimentul, nu festivalul. Aici sunt sute de evenimente culturale pe zi, festivalurile sunt rare. Pe când la noi, neavând evenimente, avem festivaluri, câteva pe săptămână, festivaluri de tot soiul, zeci de festivaluri de film, de teatru, de dans, de muzică, de tradiții, de maghiari și găgăuzi, de gogoși și păsărele, orice, dar lipsește un festival care să-l onoreze pe cel mai mare scriitor român, iar o secțiune a lui ar fi dedicată, normal, teatrului. Nici Festivalul Național de Teatru, nici festivalurile gonflate de la Sibiu și Craiova nu au făcut-o, spre rușinea lor. De parcă organizatorii lor nu au auzit de „Dodecameronul dramatic" al lui Eminescu, de piese geniale, ca „Decebal", „Gruie Sânger", „Bogdan Dragoș" sau „Lăpușneanul", deși neterminate. Piesele neterminate ale lui Cehov se montează, le termină regizorii lor. Aici, în Manhattan, s-a inaugurat recent un mare muzeu, „The Met Breuer", cu expoziția „Unfinished", absolut genială, în care vedem expusă istoria artei în tablouri neterminate, de la Leonardo și Michelangelo la Van Gogh și mulți artiști contemporani, care cultivă deliberat o astfel de tendință. Iar noi, românii, precum spunea Călinescu, suntem „poporul cu cele mai multe proiecte neterminate". Și opera dramatică a lui Eminescu este neterminată, dar ea face cât tot teatrul românesc contemporan. E un templu început, cu coloanele înălțate, așa cum am arătat în volumul „Masca lui Eminescu" (1998).

Uniunea, decât să se ocupe cu amendări ale scriitorilor și cu vendete ieftine, care nu duc nicăieri, mai bine s-ar implica cu toate motoarele ei în acest măreț proiect, ar avea ce face. Au fost mereu tulburări de ape în Uniune, dar e nevoie de o revoluție socială ca și la Uniune să se întâmple ceva. Apoi, în rândul disidenților nu există nici un rebel din stirpea lui Cezar Ivănescu, să spunem, sau Mircea Micu, rebelii de azi sunt scriitori cu numele, adică membri ai Uniunii, nu au valoare, așa cum printre cei 3.000 de membri găsești rar un scriitor, sunt mai mult membri decât scriitori, vorba lui Al. Piru, dacă arunci acolo cu o piatră, nu-i bai, că nu cade în capul vreunui scriitor. Mi-aduc aminte și ce spunea Mircea Ghițulescu, care conducea „Clubul dramaturgilor", după mine va urma „Pantalone și Colombina", cum numea el cuplul Horia Gârbea - Lucia Verona. Sau am aflat că președintele secției de proză este unul cu nume de baros, dar în realitate este un bețigaș, o scobitoare, un contabil al Uniunii, care a publicat două sau trei cărți neînsemnate.

Valoarea scriitorilor nu este dată de calitatea de membru al Uniunii. Dacă ești membru, asta nu înseamnă automat că ești și scriitor. Uniunea nu-ți poate da talent. Te poate în schimb suspenda fiindcă nu ai plătit cotizația. Sigur, întotdeana s-au găsit tertipuri ca să fie plătite niște polițe. La noi, Uniunile de creație sunt uniuni de gașcă. Gândiți-vă numai la „Uniunea Compozitorilor", condusă de un fost ministru al culturii, care a ținut-o numai în minciuni, pornind de la cea mai mare, că el face o sală de concerte demnă de numele lui Enescu, pentru orchestrele mari ce participă la Festival. Se poate lua de mână cu primarul Pasarelă. Domnul Iorgulescu nu e în stare să celebreze ziua celui mai cunoscut muzician român, Gheorghe Zamfir, care, pe 6 aprilie, a împlinit 75 de ani! Fiindcă nu cunoaște cele peste 300 de compoziții ale lui Zamfir, de aceea nici nu-l primește în Uniune (l-au primit francezii!), atât e de suficient! Da, fiindcă Zamfir nu e în gașcă. Ești în gașcă, contezi, vei lua premii, vei primi plicuri grase, vei avea bani de deplasări, altfel, aut. Niciodată o Uniune nu a funcționat transparent, cum vor scriitorii rebeli. Dacă ei vor lua frâiele Uniunii, mâine sigur vor deveni opaci. Și domnul Manolescu atunci când a fost ales (l-am ales și eu), spunea că în timpul mandatului său va străluci transparența, pe care vechea conducere, aceea a lui Uricaru, nu o avea, fiind acuzată de delapidări, afaceri necurate etc. E ca în politică, vorba lui Eminescu: adevărul se află întotdeauna în opoziție. Iar când opoziția lipsește, cu cine să mai votezi?

Corespondenţă de la New York
Grafica - Ion Măldărescu

footer