Revista Art-emis
Ucraina nu este o cauză, ci o ţară PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 09 Martie 2016 20:57

Corneliu Vlad, art-emis2016 a început cu veşti contradictorii şi deconcertante despre (şi din) Ucraina. Deloc surprinzător însă, căci deficitul de informare şi dezinformarea sunt parte a războiului hibrid în desfăşurare, nu numai acolo, ci la scară globală. La Kiev, preşedintele Petro Poroşenko a ordonat, la 26 februarie, desfăşurarea de trupe de-a lungul frontierei între Ucraina şi Crimeea, ministrul de interne Arsen Avanov a anunţat crearea unei forţe speciale pentru recuperarea Crimeei, dar prezicătorul cel mai vestit al evoluţiilor în lume, politologul american George Friedman, afirmă că 2016 va fi anul reconcilierii între Ucraina şi Rusia, ceea ce - spunea el - va provoca furie în Statele Unite, dar bucurie în Germania (nu explică de ce). La 1 ianuarie 2016 a intrat în vigoare acordul de liber schimb Ucraina-U.E., Parlamentul European cere implicarea directă a U.E. în „restituirea suveranităţii Ucrainei", dar preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker susţine că Ucraina nu va putea deveni nici în 20-25 de ani stat membru al U.E. şi N.A.T.O. (după ce preşedintele Poroşenko declarase, la 21 septembrie 2015, că „Ucraina va trebui să se pregătească în vederea unei aderări la N.A.T.O." în următorii 6-7 ani). De unde ar putea şti distinsul şi dezinvoltul demnitar european ce va fi peste două decenii e greu de spus; oricum, pronosticurile sale privitoare la N.A.T.O., care e cam altceva decât U.E., sunt cel puţin inoportune. Explicabil, aşadar, că un alt redutabil comentator american, John Vinocur deplângea în „The Wall Street Journal" dezangajarea Europei occidentale faţă de situaţia Ucrainei: „Merkel şi Hollande au un aer abătut", nota ziaristul. Poate tocmai de aceea, Kievul a propus, la începutul acestui an, relansarea negocierilor asupra crizei într-un nou format, „Geneva plus", care să includă, pe lângă grupul Normandia (Germania, Franţa, Rusia, Ucraina), şi Statele Unite, şi celelalte state semnatare ale Memorandumului de la Budapesta, şi state riverane la Marea Neagră ca Turcia, Georgia şi România. Explicabil, o mai mare implicare a Washingtonului în gestionarea crizei, dar 2016 este an electoral prezidenţial în Statele Unite şi priorităţile americane sunt de politică internă.

„Împlinirea unui an de la semnarea acordurilor de la Minsk, la 12 februarie 2015, nu este un prilej sărbătoresc, ci mai degrabă unul neliniştitor", scrie cotidianul francez „Le Monde". Data fixată pentru încheierea conflictului militar, sfârşitul lui 2015, a fost amânată pentru 2016. În anul care a trecut de la semnarea acordurilor, luptele nu au încetat, circa 600 de militari ucraineni şi-au pierdut viaţă pe front, pierderile celeilalte părţi sunt considerate „secret de apărare", iar O.S.C.E. se abţine să atribuie unei părţi sau alteia cazurile de încălcare a încetării focului. Acordurile de la Minsk întâmpina multe dificultăţi, dar important este că niciuna dintre părţi nu intenţionează să le dezavueze în mod deschis - observă cercetătoarea Gwendolyne Sasse de la „Carnegie Europe", întrucât „procesul de la Minsk facilitează discuţii formale şi informale în diferite cadre între reprezentanţii Ucrainei, Rusiei, autodeclaratelor republici Doneţk şi Lugansk, O.S.C.E. şi statelor occidentale". Copleşită probabil de voluminosul şi complicatul dosar ucrainean, fundaţia „Carnegie Europe" a lansat lumii politologilor o întrebare provocatoare: „Este Ucraina o cauza pierdută?" Iată câteva răspunsuri:

- „Nu, Ucraina este într-o tranziţie democratică, iar tranziţia cere timp" (Koert Debeuf, Universitatea Oxford);
- „2016 este crucial pentru Ucraina. Principala bătălie nu mai e cu Rusia, care pare să-şi fi pierdut apetitul pentru un confilict prelungit cu Ucraina. Acum, bătălia este una internă, pentru reforma sistemului oligarhic" (Thomas de Waal, Carnegie Europe);
- „Nu există cauza pierdută, ci doar abandonată" (Samuel Greene, King's College Londra);
- „În loc de mari promisiuni, Vestul ar trebui să se concentreze şi să insiste pe paşi realişti. Altfel se va ajunge la o Ucraina antirusa, dar fragilă, fragmentată şi frustrată" (Balasz Jarabik, Carnegie OProgram);
- „O puternică voinţă politică internă şi o presiune internaţională pentru eradicarea corupţiei sunt esenţiale pentru succesul ţării" (Svitlana Kobzar, Unimversitatea Bruxelles);
- „Ucraina nu e o cauză. Ucraina e o ţară. O ţară cu elite nepăsătoare, economie în declin şi instituţii de stat fragile. Dar o ţară cu o societate civilă vibrantă şi pluralism politic, o naţiune care îşi identifica un viitor european. Iar cele două părţi ale Ucrainei, sunt, ca şi malurile Niprului, de nedespărţit." (Mihail Minakov, profesor, Kiev).

Un comentator de la Radio Liberty bombănea că problema Ucrainei a fost dezbătută anul acesta la conferinţă pentru securitate de la München abia în a două zi, nu în prima, ca anul trecut. Din păcate, însă, criză şi tragedia ucraineană par să aibă parte în continuare de un nedorit loc prioritar pe agenda internaţională.

footer