Revista Art-emis
Comemorarea unei minciuni sfruntate: „Pogromul” de la București (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 17 Februarie 2016 14:58

Bucureşti 1941Un truc clasic: cadavre din vreme pregătite

Trucul cu cadavrele, din vreme pregătite pentru a fi oferite fraierilor drept dovezi ale comportamentului criminal al adversarilor - în cazul de faţă, al legionarilor, este azi destul de cunoscut. S-a clasicizat între timp. L-au folosit şi la Timişoara, în decembrie 1989, organizatorii „revoluţiei" române, aruncând pe străzile oraşului zeci de cadavre cu care au stârnit oroarea şi indignarea românilor. Celebrele cadavre aduse de la Timişoara la Bucureşti şi arse la Crematoriu din ordinul Elenei Ceauşescu erau cadavre fără identitate, nimeni nu i-a revendicat pe acei morţi, iar anumite informaţii duc la concluzia că bietele cadavre îşi făcuseră stagiul de aşteptare la morga din Timişoara şi alte spaţii de depozitare frigo, din România şi din Ungaria... Sau din Serbia. De ce nu?! Dacă Elena Ceauşescu ar fi avut puţină minte, ar fi făcut caz de acest detaliu şi ar fi dat în vileag faptul că (o parte dintre) morţii de la Timişoara nu erau victime ale represiunii, ci aveau un rol important, dinainte stabilit, în scenariul „revoluţiei" din decembrie 1989. Din păcate, nici în acele momente dramatice soţii Ceauşescu nu au renunţat la cosmetizarea realităţii, după vechiul nărav bolşevic. Prima lor grijă a fost să ascundă că la Timişoara au fost victime. Parte dintre ele, probabil, autentice. Dar restul... Dacă autorităţile ar fi prezentat cu toată „transparenţa" evenimentele de la Timişoara, românii ar fi înţeles că au de-a face cu o diversiune şi s-ar fi solidarizat cu „conducerea de partid şi de stat". Aşa însă, românii au simţit că din nou sunt minţiţi de autorităţi şi, chiar fără să cunoască adevărul, au acţionat împotriva guvernanţilor.

La declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei trucate din decembrie 1989 un rol important l-a avut U.D.M.R.-ul, adică iredentismul maghiar. Îndeosebi la Timişoara. Zic U.D.M.R. pentru că această organizaţie exista dinainte de 1989 şi sigur a participat la evenimentele din decembrie 1989. În mod deosebit a avut un rol la Timişoara, alături de diversioniştii sârbi. Pe ruşi nu-i mai punem la socoteală, au fost pretutindeni şi cei mai mulţi. Rămâne de stabilit vreodată cine anume s-a ocupat de cadavrele „prelucrate" de la Timişoara: sârbii sau ungurii? Ce este sigur este că ulterior, în evenimentele care au urmat celor din decembrie 1989, s-a recurs din nou la trucul cu mortăciuni. Prima oară în martie 1990 la Târgu Mureş, cu ocazia conflictului „interetnic" din data de 15, zi naţională pentru maghiarimea de pretutindeni. În onoarea acestei zile U.D.M.R., probabil cu sprijinul Budapestei, a procurat din timp 18(optsprezece) cadavre, le-a ambalat în straie ungureşti şi alte semne ale identităţii naţionale ungureşti inconfundabile, şi s-a pregătit să le posteze undeva unde să fie găsite de presa internaţională, special convocată în păr pentru evenimentele senzaţionale ce urmau să se producă, cadavrelor respective rezervându-li-se rolul de vedetă a bâlciului udemerist. Aşadar cadavrele au fost îmbarcate într-un camion basculantă şi au pornit spre locul convenit, unde urma să fie descărcate la o margine de pădure, spre a se constata astfel că „legionarii" români au fost reactivaţi după decembrie 1989 şi uciseseră din nou, cu aceeaşi bestialitate, de data asta nişte bieţi maghiari, a căror unică vină era că erau maghiari... Întru totul aidoma evreilor din ianuarie 1941! A apărut pe ecranele televizoarelor şi primul prim ministru evreu din istoria României şi, la curent cu ce urma să se întâmple, a pasat dinainte toată răspunderea pe seama legionarilor, despre a căror reactivare a avertizat cu toată seriozitatea... Pregătind astfel terenul pentru ca legionarii să poarte răspunderea şi pentru cele 18 cadavre importate de la Budapesta, dacă acestea ar fi ajuns să-şi joace rolul până la capăt.

Din nefericire, nefericire pentru Petre Roman şi aliaţii săi din U.D.M.R., camionul a făcut o pană, iar şoferul, curajos nevoie mare, ca orice honved veritabil, ştiind bine ce pasageri are în basculantă, a intrat în panică şi a părăsit camionul fără să mai repare pana. Astfel că bozgoraşii din camion n-au mai ajuns la întâlnirea cu presa internaţională. I-a găsit poliţia, Serviciul de Informaţii, şi totul s-a muşamalizat, ca nu cumva aflând lumea de morţii închipuiţi de la Târgu Mureş să priceapă cât de morţi au fost „morţii de la Timişoara"! Personal am scris în presă despre „mortăciunile de la Târgu Mareş", am dat şi un comunicat din partea Uniunii Vatra Românească, aşteptându-mă ca Parchetul să se autosesizeze şi să demareze cercetările cuvenite. Nu a făcut-o în ianuarie 1941, nu a făcut-o nici în martie 1990. După un an-doi, odată cu izbucnirea războiului civil din Yugoslavia, au fost din nou puşi la treabă bieţii morţi. Se ştie azi foarte bine că, din fericire, atrocităţile săvârşite de beligeranţi nu au fost întotdeauna reale sau la dimensiunile afirmate în presă. Îndeosebi împotriva sârbilor au fost puse să dea mărturie falsă o sumedenie de cadavre din vreme pregătite. În general vorbind, ceea ce s-a întâmplat în Yugoslavia după 1990 deseori mi s-a părut a fi o pedeapsă divină pentru rolul mârşav jucat de autorităţile sârbeşti la Timişoara în decembrie 1989. Înclin deci să cred sau să nu mă mir că acele cadavre de la Timişoara au fost fezandate la Belgrad...
*
Ipoteza că, măcar o parte dintre cei 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliune, au fost de fapt cadavre din vreme pregătite pentru a se simula cu ajutorul lor un veritabil pogrom, se împiedică într-un detaliu imposibil de trecut cu vederea: Comunitatea evreiască a dat publicităţii lista evreilor ucişi, lista evreilor înmormîntaţi ca victime ale rebeliunii. Până la proba contrarie suntem obligaţi să acceptăm că au existat acei evrei. Asta nu înseamnă însă, în mod obligatoriu, că lor le aparţin şi mormintele aflate şi azi în funcţiune la Cimitirul evreiesc de la Bellu. Care să fie adevărul? Nu avem încotro şi suntem nevoiţi să fabricăm ipoteze. Ca şi până acum, cu speranţa că la un moment dat vor apărea şi documentele care să certifice ipoteza corectă. Aşa cum s-a întâmplat cu documentele mai sus prezentate şi care au certificat faptul că:
1) rebeliunea nu a fost legionară, de legionari dorită, pornită sau susţinută;
2) Partidul Comunist din România a colaborat intens cu Serviciul Secret de Informaţii pentru a se produce diversiunea din ianuarie 1941. Or, pentru acea dată, când spui comunişti, spui evrei. Iar mărturisirile lui Matatias Carp alungă orice îndoială;
3) între comuniştii evrei şi evreii din Conducerea comunităţii evreieşti a funcţionat o strânsă colaborare, deşi nu chiar deplină, astfel că Matatias Carp s-a simţit îndreptăţit să facă anumite reproşuri organizatorilor, dar asta nu mai contează.
În aceste condiţii una dintre ipotezele care se ivesc în mintea noastră ar fi următoarea: (o parte dintre) cei declaraţi morţi nu au murit deloc, ci au fost substituiţi cu cadavre din vreme pregătite, iar cadavrele au fost înmormîntate cum se cuvine şi au acum la cap o piatră tombală nespus de onorabilă. Rămaşi în viaţă, „morţii" au căpătat o nouă identitate, un nume nou, au plecat din cartierul lor sau chiar din România, cel mai probabil în Palestina.Câţi au fost aceşti morţi vii? Nu puţini, căci ne este greu să ne imaginăm că 120 de evrei au fost ucişi „din greşeală". Adică din excesul de zel al „bandelor ucigătoare" care au ştiut că acţionează „sub scutul celei mai sigure impunităţi"! Ne vine şi mai greu, ca oameni normali ce suntem, să ne imaginăm o şarlatanie atât de vastă, la care, alături de indivizi dubioşi ca Matatias Carp sau Constantin David, să fi colaborat nu numai cei 120 de „morţi", dar şi familiile lor, prietenii etc. Şi totuşi, alta care să fie explicaţia?

Ipoteza de mai sus se naşte în mintea mea dintr-o amintire, rămasă pe retina memoriei fără să-i fi dat la vremea aceea vreo importanţă: la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la masă cu graficianul Matty Aslan, conviv extrem de interesant pentru tinerelul care eram pe atunci. Om citit, informat şi inteligent acest Matty Aslan, despre care ştiam că este evreu, evreu din Iaşi. Şi mai interesant, deci! La un moment dat a intrat în restaurant un ins pe care îl ştiam vag de tot din vedere, după nume nicicum. Şi zice Matty Aslan, amuzat de efectul pe care ştia că-l vor face asupra mea cuvintele sale: „Îl cunoşti pe domnul acesta?" „Nu!", zic eu. „Uită-te bine la el, acest domn este mort de patruzeci de ani! Şi nu arată rău, nu-i aşa?!" Iar când individul a trecut pe lângă noi şi l-a salutat pe Matty, acesta i-a răspuns şi a adăugat către mine: „Nu miroase, nu?!" Despre ce era vorba? Acel domn era un evreu din Iaşi, fost coleg de liceu cu Matty, al cărui nume figurase pe lista evreilor ucişi în „trenul morţii" cel vestit, listă alcătuită de Comunitate şi publicată în mai multe rânduri la Iaşi. După spusele convivului meu, mai ştia pe câţiva evrei din generaţia sa, declaraţi morţi în 1941, după „pogromul de la Iaşi", şi pe care el i-a găsit teferi şi în viaţă când a venit la Bucureşti. Toţi cu nume schimbate şi importanţi activişti ai partidului comunist. Care la Radio, care la Scânteia sau vreo editură, ori, mai târziu, la Televiziune, bine postaţi în nomenclatura comunistă... Nu am discutat şi despre mormîntul individului, unde s-o fi aflând, căci prea multă atenţie nu am dat acelui domn, ci m-am uitat mai atent la cel cu care stăteam la aceeaşi masă. Ştiam că este evreu. Ce să înţeleg din acele vorbe? Abia târziu, când a murit, am aflat că Matty Aslan nu era deloc evreu. Ci, într-o oarecare măsură, într-o fericită proporţie, armean, armean după numele tatălui său. Aşadar, cu toate riscurile, şi mai ales cu riscul de a comite o enormă şi impardonabilă impietate faţă de nişte oameni decedaţi în circumstanţe pe cât de tragice, pe atât de nedrepte, formulez ipoteza de mai sus, anume că oamenii aceia, 120 la număr, de pe „listă" nu au fost ucişi. Sau „măcar" nu au fost toţi ucişi, aşa cum şi la Iaşi numărul celor declaraţi ucişi este, după unii autori circa 500, după alţi autori peste 10.000... Peste zece mii, minus foştii colegi ai lui Matty Aslan. Plus ...minus încă un domn, regizor de film, fost evreu mort „în duminica aceea", despre care am aflat deunăzi că se află în această norocoasă postură... Şi câţi or mai fi, din partea mea un sincer „cât mai mulţi!"

Sigur că sunt subiectiv. Dar subiectivitatea mea înseamnă predispoziţia firească, sănătoasă, normală, de a mă bucura când am motive să reduc din rata criminalităţii planetare, a abjecţiei umane. Aşa cum m-am bucurat la vestea că săpunul evreiesc nu este evreiesc sau că la Timişoara în decembrie 1989 nu au fost omorîţi 60.000 de români, cam tot aşa mă bucur şi la ideea că la Bucureşti, în ianuarie 1941, nu va fi murit niciun evreu... La fel, poate şi mai mult, m-aş bucura să aflu că nu a murit nimeni atunci, niciun militar, niciun legionar... Altminteri ce pogrom mai este şi acela în care numărul evreilor, al victimelor, este mai mic decât numărul agresorilor?! Căci acesta este adevărul, puţin luat în seamă de istoricii noştri: în ianuarie 1941 victimele printre evrei, morţi sau răniţi, au fost mai puţine decât în rândul legionarilor, al ne-evreilor... Se mai poate vorbi de pogrom la un asemenea scor? În mod special m-aş bucura să aflu că nu au fost ucişi, ci au scăpat plecând în Palestina, în lumea largă, cei doi fii, Iosef şi Iancu, ai rabinului Guttman. Este prea puţin cunoscută tragedia acestui părinte care a fost ridicat de acasă „de bandele ucigătoare" convocate de Constantin David şi alţi tovarăşi, şi dus în pădurea de la Jilava, într-un lot de vreo 40 de persoane, toţi evrei, împreună însă şi cu cei doi fii ai săi, studenţi eminenţi. Acolo au fost împuşcaţi cu toţii, dar bietul rabin a fost numai rănit, şi a scăpat cu viaţă, ce viaţă va mai fi fost aceea fără cei doi fii care fuseseră fala şi bucuria sa de tată?!

Am citit cu câţiva ani în urmă nişte eseuri scrise de cei doi fii ai rabinului Guttman, texte de o maturitate, o originalitate şi o profunzime a gândirii care prevesteau un destin intelectual de excepţie. Un destin frânt de nebunia acelor evrei comunişti care „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească"! Mizerabili care s-au crezut în slujba celor mai înalte idealuri umane dacă omorurile astfel săvârşite le vor pune pe seama şi în sarcina adversarilor, a legionarilor, care până atunci, în patru luni de guvernare, nu puseseră în primejdie viaţa vreunui evreu, necum să i-o ia, iar acum, în ultimele ore ale guvernării, autorii scenariului îi „pun" pe legionari să cutreere Bucureştiul, să incendieze locuinţe şi sinagogi, să ucidă evrei. Ei, bine, care a fost soarta celor doi fraţi Guttman? Chiar au fost ucişi, „din indolenţă sau cu dinadinsul", de evreii comunişti ai lui Constantin David? Parcă nu aş crede! Să mă ierte Dumnezeu, dar însuşi rabinul Guttman, prin comportamentul său de după asasinarea feciorilor săi, este cel mai derutant element din tot scenariul „pogromului" legionar. Este veriga cea mai slabă din lanţul de neconcordanţe, încurajând orice suspiciune! Ca supravieţuitor al măcelului de la Jilava, rabinul Gutttman i-a cunoscut foarte bine pe „legionarii" care i-au intrat în casă şi l-au obligat s-o părăsească, care i-au adunat şi pe ceilalţi evrei, care i-au transportat la Jilava şi care, acolo, au împuşcat în stânga şi în dreapta, inclusiv pe feciorii rabinului Guttman ucigându-i! Ca supravieţuitor şi martor, rabinului Guttman i-ar fi fost atât de uşor să-i identifice pe criminali! De ce rabinul Guttman nu s-a oferit să ajute poliţia să-i găsească pe asasinii de la Jilava, pe asasinii fiilor săi?! Cum de l-a răbdat inima să-i ştie pe criminali că scapă nepedepsiţi? Aceasta este oare tradiţia rabinică? Mai mult, în primăvara lui 1941, adică la câteva luni după tragedie, rabinul Guttman se adresează generalului Ion Antonescu cu un memoriu, cu o cerere. Te-ai fi aşteptat ca rabinul, tatăl îndurerat al celor doi feciori, să ceară socoteală pentru lipsa de reacţie a justiţiei faţă de odiosul asasinat. Nici vorbă însă. Mobilul memoriului este stric ...imobiliar. Rabinul Guttman îi pomeneşte pe cei doi fii, dar asta ca strategie colocvială pentru a câştiga bunăvoinţa mareşalului, iar acesta să-i aprobe dobândirea unui spaţiu, a unei prăvălii. Punându-i lui Nicolae Cajal asemenea întrebări, într-un schimb de scrisori deschise, şeful comunităţii evreieşti mi-a răspuns că primarul de la Jilava s-a numărat printre legionarii condamnaţi la ani grei de temniţă! Răspuns imprudent, pentru că s-a întâmplat că l-am cunoscut personal pe primarul legionar de la Jilava, la Ţuţea acasă, şi discutasem cu el exact acest subiect: pe el, primarul legionar din Jilava, nimeni nu l-a anchetat sau interogat în legătură cu evreii ucişi în pădurea Jilava! A fost arestat, judecat şi condamnat, dar nu pentru acele cadavre, ci pentru vitrinele sparte care i s-au pus pe seamă. Vitrine din Calea Văcăreştilor. După cum se vede, odată dovedit că legionarii nu pot fi nicicum acuzaţi de uciderea celor 120 de evrei, lucrurile iau o turnură neaşteptat de gravă pentru cei care trimiteau la Moscova rapoarte despre „încercarea de revoluţie din România făcută cu sprijinul partidului comunist" în zilele de 21-23 ianuarie 1941. Acei evrei comunişti şi urmaşii lor trebuie să ne spună măcar acum:
1) ce s-a întâmplat de fapt cu cei 120 de evrei ucişi;
2) cât de ucişi (sic!) au fost acei 120 de evrei?
3) ce s-a întâmplat de fapt cu evreii care au fost declaraţi morţi, iar în locul lor au fost înhumate cadavre anonime, din vreme pregătite?
Altminteri, se pare că în epocă şi în mediile evreieşti „şmecheria" cu înscenarea morţii cuiva era la modă. Cititorii noştri poate îşi aduc aminte de finalul celebrului film „Once upon the time", când personajul principal, gangster evreu urmărit de poliţie pentru o sumedenie de crime, îşi înscenează moartea şi capătă o altă identitate. O moarte falsă de care este bănuit chiar şi cel mai celebru evreu din secolul trecut: Hitler! Alt evreu, Alexander Weiss, a fost implicat oarecum similar într-o moarte reală care nu a fost înregistrată ca atare: moartea comunistului croat Iosip Broz Tito, ucis în luptele din Spania, nu a fost declarată ca atare, a fost tăinuită, pentru ca identitatea lui Tito să şi-o însuşească acel Weiss, agent britanic, căruia nu-i lipsea niciun deget, dar asta nu a mai contat, câţi erau cei care ştiau că croatul Tito avea numai patru degete la una din mâini?! Iar de cei care au ştiut, a avut grijă falsul Tito să-i facă să dispară!

Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le conţin întrebările de mai sus. Nu eu port vina că, printr-un demers absolut logic, ajungi la asemenea ipoteze! La acest punct de maximă perplexitate ne aduce, ne obligă tăcerea preopinenţilor noştri, refuzul lor inadmisibil de a da vreo atenţie încercărilor de a li se răspunde la acuzaţii atât de grave! I-au acuzat pe legionari de crime oribile, iar legionarii la acea dată erau un partid cu peste un milion de membri. Puţine sunt familiile de români care să nu fi avut un membru în Mişcarea legionară. Astfel că acuzaţia de genocid, de pogrom, adusă Mişcării Legionare, devine instantaneu o acuzaţie adresată întregului popor român. Cu această adresă a rostit acuzator Elie Wiesel: „Aţi ucis! Aţi ucis! Aţi ucis!" Numai că asemenea acuzaţii, oricât de vehement rostite, trebuie însoţite de dovezi, de probe! Nu cel acuzat trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, ci reclamantul este obligat să producă dovezile pe care îşi întemeiază acuzaţiile. Ceea ce evreii, evreii de teapa lui Wiesel, Ioanid sau Ancel, nu au făcut nici până azi! Au acuzat, convocând în acest scop toată mass media, Hollywood-ul etc., dar nu au apelat niciodată la justiţie, la ancheta penală. Iar lucrul cel mai grav, cel mai nebărbătesc, mai descalificant: au refuzat şi descurajat orice confruntare a argumentelor cu cei acuzaţi. Nu mormintele din cimitir sunt dovada crimelor din ianuarie 1941, ci ancheta judiciară, minuţios şi profesionist făcută înainte de a fi îngropate cadavrele! O anchetă care să convoace martorii, rudele victimelor etc. O anchetă care să stabilească mai înainte de orice identitatea victimelor! O asemenea anchetă nu s-a făcut nici în ianuarie 1941, nici mai târziu! Cazul a fost considerat încheiat deoarece asasinul fusese „descoperit": Mişcarea Legionară! Adică o comunitate umană alcătuită din mai mult de un milion de membri a fost acuzată şi declarată vinovată de uciderea a 120 de persoane, başca jafurile, incendiile! Truc ordinar, pentru prostit proştii! Dar trucul a ţinut, iar opinia publică din România şi din străinătate şi-a însuşit condamnarea morală şi penală a legionarilor, care au fost cu toţii, in corpore, consideraţi a fi vinovaţi de genocid, de pogrom. Nu e nevoie de prea multă fantezie ca să bănuieşti că la vreuna din comemorările evreilor „ucişi" să fi participat chiar şi câţiva dintre cei declaraţi victime. Ce va fi fost în sinea celui care a depus o floare pe mormîntul care purta inscripţionat numele său?! Ce prilej extraordinar de desfăşurare şi descătuşare a vestitului umor evreiesc?! Cât îşi vor fi rîs de prostia noastră, prostie de goimi lipsiţi de orice fantezie!

Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le formulez prin ipotezele propuse. Înainte însă de a fi eu acuzat că batjocoresc sau întinez astfel amintirea victimelor din ianuarie 1941, vreau să se ţină seama de consecinţele pe care acuzaţiile de pogrom le-au atras asupra legionarilor, asupra a sute de mii de români, oameni tineri şi de cea mai bună calitate, care au înfundat închisorile cominterniste, pe drept cuvînt numite iudeo-bolşevice, iar familiile lor au fost ani de zile hăituite, ca nişte proscrişi. Suferinţa acestor sute de mii de români, dacă este să o putem cuantifica şi măsura, nu poate fi comparată cu regimul de care au avut parte evreii în Transnistria sau la Târgu Jiu ori Văcăreşti sau alte „locaţii" ale represiunii anti-semite. Dacă, aşa cum se prefigurează dintr-o mulţime de documente, va fi să conchidem asupra nevinovăţiei legionare, în ce fel vom compensa injustiţia şi injustiţiile de care au avut parte legionarii şi familiile lor? Şi cum vor plăti evreii comunişti (cominternişti) şi slugile lor pentru atâta minciună?
- Va urma -

footer