Revista Art-emis
Comemorarea unei minciuni sfruntate: „Pogromul” de la București (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 14 Februarie 2016 17:54

Abator 1941- dezmintireSunt unul dintre puţini români care au avut ocazia să audă „replica" legionară. Am primit-o de la Petre Ţuţea ca răspuns la nedumerirea mea: ce motiv aţi avut ca să omorîţi evrei nevinovaţi, numai pentru că erau evrei? Aşa am aflat că după rebeliunea legionară au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi câteva mii de legionari. Printre ei chiar şi elevi de liceu, adică minori. Unii legionari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Legionarii con¬damnaţi la detenţie, dacă au apucat să fie găsiţi de 23 august 1944 în temniţă, acolo au rămas până în vara lui 1964, împlinind astfel 24 de ani de închisoare bătuţi pe muchie! De la Petre Ţuţea deţin informaţia, pentru mine năucitoare la acea dată, cum că niciunul dintre legionarii arestaţi în ianuarie 1941 nu a fost acuzat pentru uciderea măcar a unui singur evreu dintre cei 120 de evrei! Este o informaţie uşor de verificat în mod exhaustiv(sic!). Cât am putut am verificat-o şi eu: nu am aflat de niciun legionar acuzat în justiţie de crimă în zilele „Rebeliunii". Ce să însemne această abţinere a justiţiei, a poliţiei şi a Parchetului de a se autosesiza măcar?! Ce să însemne faptul că ceilalţi evrei, rude ale victimelor sau lideri ai comunităţii evreieşti, nu au cerut justiţiei să facă dreptate, să identifice în persoană asasinii?! Deşi cartea „Pe marginea prăpastiei", scoasă de subalternii lui Eugen Cristescu, prezenta uciderea celor 120 de evrei ca pe o crimă abominabilă, în Justiţie nu s-a instrumentat nici o acuzaţie de omucidere. Este şocant ca 120 de persoane să fie ucise, ziua în amiaza mare, în inima Europei, în timp de pace, şi nici unul dintre autorii asasinatelor să nu fie identificat şi nici măcar căutat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat decât în... decembrie 1989! Din păcate, cu un număr de victime de zece, douăzeci de ori mai mare! Şi tot aşa, fără să fie nimeni condamnat pentru uciderea unei victime anumite.

Ce a fost în decembrie 1989 ştim cu toţii: o vastă, iresponsabilă şi criminală diversiune! Nu „revoluţie", cum se pronunţă abracadabrant noua Constituţie (vezi art. 1), ci „lovitură de stat", cum au numit-o toţi oamenii serioşi, în frunte cu secretarul general al P.S.D., Cozmin Guşă, şi cu însuşi Virgil Măgureanu. Să fi fost şi „rebeliunea" legionară o „lovitură de stat", o diversiune? Se prea poate, şi este ipoteza care se potriveşte cel mai bine faptelor cunoscute. Din perspectiva acestei suspiciuni, că totul a fost o diversiune, se înţelege foarte bine de ce niciun legionar nu a fost acuzat de crimă. O asemenea acuzaţie ar fi obligat autorităţile să facă o cercetare mai serioasă a faptelor. Cui nu i-a convenit să se facă ancheta profesionistă a împrejurărilor în care au fost ucişi cei 120 de evrei?... Mai sunt şi alte asemănări între ianuarie 1941 şi decembrie 1989: participarea evreilor comunişti. Mai corect numiţi, evreii cominternişti, evreii aflaţi în solda Moscovei. De la Moscova s-a întors Silviu Brucan în toamna lui 1989, ca un al doilea Constantin David, cu ultimele decizii: cum să fie judecaţi soţii Ceauşescu, cine să fie preşedinte, prim ministru etc. De la Moscova a primit Constantin David revolverele şi cămăşile verzi, tip legionar, cu care au fost dotaţi „legionarii" din ianuarie 1941, care au atacat şi incendiat prăvălii şi case evreieşti. Parte dintre aceşti „legionari" au fost arestaţi atunci. A făcut parte din „replica" lui Petre Ţuţea & Simion Ghinea şi informaţia că după „rebeliune" s-a constatat că dintre cei 3.000 de legionari arestaţi numai 300 erau legionari adevăraţi, ceilalţi fiind derbedei şi infractori pe care cineva - ghici ciupercă cine?, îi îmbrăcase în cămaşa verde şi le dăduse drumul în haită prin cartierele
evreieşti.

Cu ani în urmă, în „România Mare", i-am adresat Eminenţei Sale Rabinului Alexandru Şafran o scrisoare deschisă, prin care îi ceream lămuriri suplimentare legate de declaraţia sa, făcută într-un interviu televizat, cum că a doua zi după rebeliune Comunitatea Evreiască, însăşi Eminenţa Sa în persoană, s-au îngrijit să-i adune pe toţi evreii ucişi de legionari şi până seara i-au înmormîntat pe toţi, citez „înainte ca autorităţile să intervină". De ce atîta grabă, rabi?! De ce aţi împiedicat astfel cercetarea criminalistică să stabilească, caz cu caz, detaliile pe seama cărora să poată fi identificaţi criminalii, autorul fiecărui omor?! Comunitatea Evreiască s-a arătat astfel complet dezinteresată să afle cine anume l-a ucis pe fiecare dintre cei 120 de evrei! Un astfel de dez¬interes încalcă toate legile Talmudului şi toate tradiţiile evreieşti! Unde mai pui că fiecare evreu ucis avea o familie, copii, fraţi, părinţi, şi nici măcar aceştia nu s-au arătat curioşi să-l ştie la faţă pe cel care i-a ucis fiul sau fratele! Vreau să spun că familiile evreilor ucişi de legionari nu s-au arătat supărate sau indignate nici de pasivitatea Justiţiei şi nici de nepăsarea liderilor evrei, a însuşi Marelui Rabin Alexandru Şafran! Pe acest subiect am cerut explicaţii şi lui Nicolae Cajal, în urmă cu vreo 10 ani, dar domnia-sa nu a putut să-mi ofere o motivare logică a acestui comportament evreiesc atât ilogic, de ne-evreiesc, de inuman! Căci - nota bene - nici după 23 august 1944, când evreii nu aveau nici un motiv să fie timoraţi în faţa autorităţilor, nu s-a făcut nimic pentru a-i identifica, dintre miile de legionari, mulţi deja aflaţi în detenţie, pe cei care au ucis, i-au ucis pe cei 120 de evrei! La fel cum nici măcar familiile evreilor ucişi şi batjocoriţi la Abator nu au cerut redeschiderea cazului, a anchetei, a proce¬selor.

Avem în jurul nostru, în România şi pretutindeni în lume, nenumărate dovezi potrivit cărora comportamentul uman normal determină rudele victimelor să meargă până în pânzele albe cu pretenţia, cu dreptul şi cu nevoia lor de a afla cine anume este asasinul! Tradiţiile evreieşti aş zice că sunt printre cele mai categorice în această privinţă! De unde deci atâta dezinteres faţă de cei care la Bucureşti, în 1941, au ucis nu 1(un) evreu, ci 120(una sută douăzeci)?! Inclusiv din partea lui Simon Wiesenthal şi a Serviciului său, atât de exersat în identificarea asasinilor de evrei, ne-am fi aşteptat la un gest, o acţiune. Cum se face că, în general vorbind, România nu a oferit lui Simon Wiesenthal nici un motiv să caute pe plaiurile mioritice vreun asasin sau prigonitor de evrei?! Evident, e ceva putred şi necurat în această „rebeliune"! Iar documentele pe care ni le oferă dl. Vladimir Alexe şi Direcţia Arhivelor Naţionale fac suficientă lumină ca să conchidem, în acelaşi timp cu Petre Ţuţea: „Legionarii nu au ucis nici un evreu"! Dar o asemenea concluzie ne pune imediat dinaintea unei întrebări noi: dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

Dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

Faptul că în ianuarie 1941 comuniştii evrei, prin Constantin David, încheie o înţelegere cu Serviciul de Informaţii Secrete condus de Eugen Cristescu şi aflat în subordinea Guvernului Ion Antonescu, înţelegere prin care comuniştii, deci şi evreii, se anga¬jau să participe la dezordinile şi tulburările din 21-23 ianuarie 1941, vina pentru aceste fărădelegi urmând să fie pusă în seama legionarilor, ridică, acest fapt, o problemă extrem de importantă: care este adevărul despre cei 120 de evrei omorîţi de legionari în timpul rebeliunii? Căci, aşa cum am văzut, este foarte proba¬bil, este aproape o certitudine, că legionarii, într-adevăr, nu au ucis nici un evreu, nici în ianuarie 1941 şi nici altcândva. Avem, în acest sens, o mulţime de semne şi indicii, şi avem, mai ales, documentul: înţelegerea semnată de Constantin David şi de comisarul Petrovici. Acest document nu a fost contestat de nimeni din Comunitatea evreiască!... Cum n-a fost contetat nici raportul comuniştilor evrei trimis la Moscova imediat după evenimentele pe care aceşti evrei le consideră revoluţie, nicidecum pogrom sau rebeliune legionară! Aşadar, atunci cine i-a omorît pe bieţii evrei, cei 120?

Prima ipoteză: evreii au fost ucişi de cei care au organizat rebeliunea „legionară", adică de Poliţie, de Serviciile Secrete şi de evreii care, ca majoritari în activul Partidului Comunist, nu puteau să nu participe la acţiune: devastarea cartierelor evreieşti şi tot ce mai urma să se întâmple în conformitate cu înţelegerea dintre evreii comunişti şi serviciile secrete... Este, desigur, ipoteza cea mai puţin verosimilă între oameni cu judecată normală: cei 120 de evrei au fost ucişi de... evrei, de comuniştii evrei! Fireşte, o formulare atât de categori¬că ar trebui nuanţată, ceea ce însă n-ar schimba prea mult datele problemei: ucigaşii propriu-zişi se vor fi aflat printre hoţii şi ban¬diţii pe care i-a pus la treabă Poliţia, pe unii eliberându-i din arest sau din închisoare în acest scop. Dar planul, scenariul după care s-au petrecut aceste crime, a fost unul cunoscut şi aprobat, dacă nu cumva şi conceput, de liderii evrei, evreii comunişti, de teapa lui Constantin David. Cu acordul acestora s-a produs „progromul"! Lor li se adresează reproşul lui Matatias Carp, cum că „din indolenţă sau cu dinadinsul (!) nu au luat din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti!" Aşadar, nu este deloc exclus ca evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii, care au bătut palma cu Serviciul de Siguranţă, să aibă pe conştiinţă viaţa unor evrei ucişi „de bandele ucigătoare şi jefuitoare", bande angajate de „evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii evreieşti". Ipoteză halucinantă, dar nu şi absurdă, dacă eşti destul de informat ca să-ţi dai seama că nu ar fi prima oară când mintea bolnavă, diabolică (am numit în acest fel boala, maladia) a unor lideri evrei a conceput o asemenea stratagemă: pentru a putea acuza de antisemitism pe cineva - o grupare, o comunitate sau un popor întreg, se pune la cale vandalizarea unor lăcaşuri evreieşti, sinagogi de preferinţă, cimitire, muzee, prăvălii etc., molestarea violentă a unor evrei nevinovaţi sau chiar uciderea de evrei, iar autorii crimelor rămânând neidentificaţi, se iveşte un bun prilej de a se formula o acuzaţie impersonală, în masă, la adresa întregii comunităţi: legionarii - românii deci, au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941! Nu legionarul Costică şi legionarul Mitică i-au ucis pe evreii Şloim şi Ştrul, căci, aduşi în faţa cercetării penale, Costică şi Mitică ar putea dovedi că în ziua rebeliunii se aflau la Sucea¬va, unde se ţinuse în acele zile o importantă reuniune naţională a tuturor prefecţilor legionari! Ci „legionarii", Mişcarea Legionară i-a ucis pe Şloim şi Ştrul, astfel că asasinatele ies din sfera de interes a Justiţiei şi devin capitol de istorie, încheiat şi pecetluit, la care nu mai avem nimic de adăugat sau de schimbat! Nici Mişcarea Legionară nu se poate apăra, atâta vreme cât acuzaţiile nu sunt la persoană, ci la adresa întregii Mişcări legionare, căci, juridic vorbind, ar trebui să dovedească ce a făcut fiecare legionar în acele zile. Dacă acuzaţia ar fi fost făcută la persoană, în termeni juridici, ai Codului Penal, diversiunea s-ar fi vădit. Căci ar fi intervenit dreptul la apărare al individului, drept care, din păcate, nu se acordă şi colectiv.

Sunt mai mulţi autori care consemnează asemenea stratageme, executate de stra¬tegii evreimii. De altfel, însuşi Vechiul Testament (spre deosebi¬re de cel Nou!) poate fi citit şi ca un mic tratat de diversiune şi manipulare, stabilind, astfel, o tradiţie biblică, talmudică, milenară pentru şmecheria criminală din ianuarie 1941. Pot fi citate şi atestări mai recente: Roger Garaudy, dacă mi-aduc bine aminte, consemnează explo-zia de la sinagoga centrală din Damasc, în urma căreia au murit câteva zeci de evrei nevinovaţi. Azi se ştie că bomba a fost pusă de evrei, de lideri evrei, care încercaseră în zadar, de ani de zile, să-i convingă pe evreii din Siria să emigreze în Israel. Ca să le bage bine în cap că patria lor nu este Siria şi că niciodată nu vor putea convieţui cu arabii, explozia de la sinagogă s-a dovedit foarte convingătoare pentru evreii din Damasc. Într-o istorie a terorismului, antic şi modern, evreii se înscriu cu un număr impresionant de priorităţi. Nu întâmplător au luat cele mai multe Premii Nobel pentru Pace.

A doua ipoteză: cei 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, cu toţii sau măcar o parte, au fost, de fapt, nişte cadavre din timp pregătite, păstrate anume la rece şi folosi¬te la momentul oportun, adică aruncate pe străzile oraşului şi prin pădurile limitrofe, pentru a fi fotografiate şi a putea justifica, ast¬fel, acuzaţia de omor în masă, de pogrom, adusă legionarilor, românilor. Cu această ipoteză concordă mai multe fapte:
1) Cadavrele găsite şi fotografiate la faţa locului sunt remarcabil de despuiate, complet, amintind de ţinuta „regulamentară" a cadavre¬lor depozitate la morgă: nici urmă de îmbrăcăminte. Explicaţia dată, cum că se vor fi înghesuit ţiganii sau înşişi legionarii să-i dezbrace pe morţi de paltoane, haine, pan¬taloni, ghete etc., nu prea ţine, căci morţii aceia au stat aruncaţi în zăpadă numai câteva ore. Dezbrăcați de tot ce puteau avea pe ei, inclusiv de izmene!...
2) Declaraţia dată de marele rabin Alexandru Şafran la Televiziunea Română: „A doua zi după rebeliune m-am mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, am adunat toate cadavrele evreilor ucişi de legionari şi, până seara, le-am înmormîntat!" Declaraţie ciudată, care stârneşte o serie de nedumeriri, drept pentru care i-am cerut Eminenţei-Sale câteva desluşiri, într-o Scrisoare Deschisă, amintită mai sus. Nu am primit nici un răspuns, ceea ce îmi îngăduie să fantazez de capul meu: dacă aşa s-au petrecut lucrurile, cum se explică fotografiile oficiale, publicate în cartea „Pe marginea prăpastiei", unde sunt înfăţişate cadavrele victimelor, mereu complet despuiate, întinse pe mesele de la morgă, de la Institutul Medico-Legal? E de neîn¬ţeles cum şi când au mai ajuns cadavrele şi la IML, dacă Alexandru Şafran, a doua zi după rebeliune, s-a mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, a adunat toate cadavrele şi, până seara, le-a înmormîntat!... Una din două: ori declaraţia marelui rabin este corectă (eu înclin să cred că este corectă) şi atunci fotografiile sunt trucate, făcute înainte de a fi aruncate cadavrele prin pădurile bucureștene, ori fotografiile sunt cinstite şi atunci marele rabin este în defecţiune. Numai că rabinul Şafran nu face deloc impre¬sia unui om care nu ştie ce vorbeşte. Eminenţa-Sa nu avea nici cum să uite o întâmplare pe care, suntem siguri, a povestit-o de nenumărate ori, vreme de 50 de ani! Astfel că uitarea este greu să fi intervenit în acest caz. Şi de unde atunci nepotrivirea între decla-raţiile rabinului Şafran şi fotografiile publicate de Eugen Cristes¬cu? Simplu: Alexandru Şafran, după 60 de ani de la evenimente nu mai realizează faptul că prin declaraţia sa vădeşte cât de mincinoase au fost fotografiile cu pricina. Precum şi rapoartele emise de acelaşi Institut. (A se vedea în acest sens şi cunoscuta declaraţie a lui Petre Pandrea cu privire la cadavrele evreilor de la Abator. Potrivit lui Petre Pandrea, cunoscut ca adversar al legionarilor, fotografiile cadavrelor de la Abator au fost făcute cu câteva săptămâni înainte de rebeliune...). Ar mai fi de luat seama şi la ipoteza că rabinul Alexandru Şafran nu a fost în cunoştinţă de înţelegerea dintre evreii comunişti şi Eugen Cristescu (mai târziu e foarte probabil că a aflat). El povesteşte corect şi cinstit ce ştie că a făcut el, fără niciun gând la restul povestirii. Dar în acest caz te miri de rabin, fost senator la acea dată, că nu şi-a folosit renumele şi autoritatea pentru a cere pedepsirea criminalilor. Cum să ne explicăm tăcerea rabinică, vecină cu nesimţirea, lipsa sa de reacţie la odioasele crime?!

A treia variantă: (3) fotografiile de la morga sunt corecte, nu sunt trucate sau „retuşate", numai că au fost făcute înainte de rebeliune! În acest caz nu mai minte nimeni sau, mai corect spus, minte toată lumea! Şi rabinul - care se face că nu ştie de cadavre, că fuseseră pregătite din vreme şi trecuseră deja pe la Morga, şi mint şi cei de la IML zicând că fotografiile au fost făcute după „rebeliune". De ce trebuiau îngropate cu aşa mare grabă cadavrele, înainte de a fi cercetate şi expertizate criminalistic? Simplu: ca să nu se poată constata de vreun neavenit - ziarist sau poliţai ori procuror, avocat etc., că morţii cu pricina aveau ceva vechime, nu erau proaspăt împuşcaţi. O minimă anchetă juridică sau medicală ar fi descoperit imediat o serie de contradicţii şi nepotriviri cu versiunea oficială a evenimentelor. Toate ipotezele de mai sus, pentru a fi luate în serios trebuie raporta¬te la realitatea cea mai impunătoare şi pe care nimeni nu o poate contesta căci s-a consumat, este fapt: lipsa de reacţie a comunită¬ţii evreieşti la crimele săvârşite în ianuarie 1941. Nici măcar pentru vestitele şi oribilele crime de la Abator comunitatea evreiască nu a cerut identificarea şi pedepsirea asasinilor. Nici la data rebeliunii, nici după 23 august 1944. Iar ce este şi mai ciudat, nici una dintre rudele şi nici unul dintre apropiaţii celor 120 de evrei ucişi nu au avut de exprimat vreo nemulţumire faţă de incapacitatea Justiţiei româneşti de a soluţiona măcar unul din cele 120 de cazuri de omucidere! Comportamentul evreilor este cu totul inexplicabil în termenii pe care ni-i propune versiunea oficială a evenimentelor. Ceea ce ar dovedi că această versiune este falsă, este o di-versiune! În aceste condiţii, să nu fie cu supărare că ajungem să formulăm ipoteze atât de neaşteptate. Atât de ofensatoare pentru victime, dacă rămânem în cadrul versiunii oficiale. Din păcate ipotezele noastre, volens-nolens, intră în contradicţie cu această versiune şi, în general, cu tezele propagandei anti-legionare. Dar nu şi cu faptele!... Iar fapta cea mai impozantă ca forţă de argumentare este faptul - îl mai spunem o dată şi-l vom repeta la nesfârşit, că evreii nu au reclamat niciun legionar şi nu au chemat în judecată pe nimeni pentru uciderea celor 120 de victime ale aşa-zisului pogrom din Bucureşti, 21-23 ianuarie 1941.
- Va urma -

footer