Revista Art-emis
Tactica sistemului de „învăţământ pârjolit” (2) PDF Imprimare Email
Dr. Mircea Platon   
Miercuri, 10 Februarie 2016 21:56

Invatamant - 2Primii români care au fugit de post-comunism nu au fugit ca şi căpşunari, ci ca profesori universitari, ingineri, istorici, fizicieni sau matematicieni.

România e pur şi simplu prea săracă pentru a-şi putea permite un sistem de învăţământ atât de dezastruos. S.U.A. şi Canada, două dintre cele mai bogate ţări ale lumii, importă specialiştii pe care nu-i poate crea propriul lor sistem de învăţământ public. Marea Britanie a început să importe profesori de matematică din China. Departamentele de inginerie şi de ştiinţe ale universităţilor nord-americane sunt pline de studenţi arabi, indieni, chinezi, est-europeni, sud-americani care vin cu educaţia lor din clasele I-XII pentru a suplini golurile lăsate de tipul de sistem de educaţie publică pe care vor să-l importe acum „experţii" lui Curaj la noi. România nu are bani pentru aşa ceva. Ne trebuie o dezvoltare a capitalului intelectual autohton. Şi dezvoltarea capitalului intelectual autohton nu se poate face decât în simbioză cu dezvoltarea economiei naţionale. Oricât am ocoli această problemă, expansiunea culturală a României a coincis cu perioadele de relativ avânt economic, primul val al emigraţiei anti-comuniste şi primul val al emigraţiei post-comuniste stând mărturie pentru acest lucru, pentru capitalul intelectual creat în România de un sistem public de educaţie edificat în conjuncţie cu un efort de modernizare şi dezvoltare economică naţională. Primii români care au fugit de comunism şi primii români care au fugit de post-comunism nu au fugit ca şi căpşunari, ci ca şi profesori universitari, ingineri, istorici, fizicieni sau matematicieni.

Reforma experţilor lui Curaj pare că ne pregăteşte pentru statutul de peoni ai globalizării.

Altminteri nu se explică de ce vor să cultive în elevi, încă de pe băncile gimnaziului, ideea că vor trebui să-şi schimbe domeniul de activitate de mai multe ori pe parcursul vieţii active. Un adult îşi poate schimba domeniul de activitate de mai multe ori în cursul vieţii dacă a primit o educaţie solidă în gimnaziu şi liceu, prin educaţie solidă înţelegând atât o cultură generală bine sistematizată, cât şi deprinderi intelectuale şi reflexele de comportament - precizie, seriozitate, punctualitate, gândire analitico-sintetică etc. - care să-i permită să-şi extindă domeniile de competenţă. Or, planurile experţilor lui Curaj par a avea drept scop nu educarea românilor pentru independenţa pe care ţi-o îngăduie competenţa, cât propaganda, răspândirea ideologiei conform căreia românii trebuie să fie de plastilină în mâinile corporaţiilor care au nevoie de piese de schimb umane pe care vor să le plătească, după cum ne spunea un alt ministru al guvernului Cioloş, cu doi sfanţi pe oră. Este cât se poate de clar că afirmaţii precum acelea conform cărora absolventul de gimnaziu al experţilor lui Curaj va trebui să „posede abilitati de constructie a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane si materiale, al profitabilitatii" şi să-şi „managerieze propria carieră profesională şi socială" sunt nu doar scrise într-o română descalificantă pentru nişte experţi în educaţie, dar şi nerealiste şi, de fapt, vătămătoare. Cum poate un minor să-şi „managerieze" propria viaţă, rebotezată „carieră prtofesională şi socială"? E viaţa unui copil o combinaţie de cariere? Trebuie el să se gândească la „profitabilitatea" financiară a „proiectelor" lui? Rolul şcolii gimnaziale e, oare, acela de a-i învăţa pe copii să gândească în categorii de adulţi mercenari, de comis-voiajori? Pe de o parte ni se spune că elevii trebuie să se simtă bine la şcoală, unde totul trebuie să fie „"atractiv" pentru ei, iar pe de alta viaţa le e reformulată drept „carieră" căreia trebuie să-i calculeze profitabilitatea. Despre ce tipuri de frumos, adevăr şi bine le vorbeşte şcoala experţilor lui Curaj? Pentru că toată această combinaţie de pragmatism financiar şi joc/distracţie nu duce decât la consumerism cinic.

Timpul e o dimensiune a existenţei pe care actul pedagogic nu o poate nesocoti de dragul educaţiei modulare.

Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat - şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei. „Digitalizarea" curriculei nu va face decât să-i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de „informaţii" şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându-şi istoria - literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini. Timpul e o dimensiune a existenţei pe care actul pedagogic nu o poate nesocoti de dragul educaţiei modulare. Odată ce te dezbari de dimensiunea temporală, de cronologie, nu mai poţi scoate în evidenţă devenirea istorică, adică succesiunea de cauze şi de efecte care nu doar că fac uşoară predarea istoriei, dar constituie unul dintre modurile fundamentale de a gândi: de a gândi nu doar literar-mitic, ci şi ştiinţific. Unul din câştigurile istoriografiei moderne a fost acela că nu s-a mai mulţumit să invoce Providenţa pentru a explica evenimentele istorice (o soluţie comodă şi în cele din urmă necreştină pentru că simplificatoare), ci a căutat să scoată la lumină cauzele şi originile sublunare ale istoriei, să explice în termeni contingenţi, de cauzalitate terestră - umană, climaterică şamd - desfăşurarea trecutului. Nu întâmplător secolul al nouăsprezecelea, epoca de afirmare a Istoriei ca disciplină academică, a fost şi epoca în care evoluţionismul organic a fost preferat revoluţiilor. Libertatea la moderni s-a născut odată cu istoriografia şi conştiinţa istorică. Or, modulele propuse de experţii lui Curaj abolesc această înţelegere a istoriei ca manifestare a libertăţii pentru a reintroduce în câmpul Istoriei şi al altor ştiinţe socio-umane te(le)ologia dubioasă a unei religii seculare. Cu alte cuvinte, în loc să judecăm istoria în propriii ei termeni, în curgerea ei firească, o judecăm din punctul fix al "societăţii democratice" de astăzi, din punctul fix al unor zei mărunţi la suflet, gata oricând să-şi caute profitul personal şi jubilând fariseic la contemplarea propriei lor superiorităţi morale. Dar acestea par a fi consideraţii mult deasupra nivelului epistemologic al majorităţii experţilor ministrului Curaj. Nici nu mi-am propus să epuizez chestiunea într-un singur articol, de aceea mă voi opri asupra unui singur alt punct, pe care sunt sigur că îl vor pricepe şi „experţii". Şi anume, mă voi opri la aspectul politic al acestui desant.

Copiii bogătaşilor merg la şcoli private bune şi moştenesc averea tăticului; copiii săracilor moştenesc subsolul social părintesc. Cine sunt „educatorii"?

Vlaston - după câte ştiu eu -, a fost membru marcant al mai multor partide de buzunar băsist (Noua Republică, al lui Mihail Neamţu, apoi P.M.P. al Elenei Udrea) pe care nu le-a votat nimeni. Dacă românii ar fi vrut ca Vlaston să le facă reforma educaţiei, ar fi votat partidele basiote şi l-am fi avut pe Vlaston ca tartor al educaţiei. Dar nu l-a vrut nimeni. Atunci cum de a ajuns Vlaston să ne facă reforma educaţiei sub un preşedinte care s-a prezentat drept alternativă la Băsescu? Cum poate Vlaston - care în vara referendumului din 2012 a spus că electoratul U.S.L. e „România pomanagiilor" şi care cerea ca „electoratul de dreapta" să se trezească şi să „se încoloneze în trupe, necesare campaniei preşedintelui Băsescu" - să facă reforma educaţiei sub Iohannis[9]? Cum poate Oana Moraru, care e „managerul" unei şcoli private, să facă reforma învăţământului public din România? Nu exstă aici un conflict de interese? Cu cât e mai prost sistemul public, cu atât se vor înmulţi argumentele în favoarea celui privat, inaccesibil oamenilor săraci, care în România alcătuiesc o zdrobitoare majoritate. Deocamdată, învăţământul public din România e încă bun şi asigură accesul la educţie şi copiilor ai căror părinţi nu îşi pot permite să plătească taxele din învăţământul privat. Cu alte cuvinte, un sistem de educaţie public bun asigură mobilitatea socială: au şi săracii o şansă să urce pe scara competenţelor şi, deci, pe scara socială. „Muncă şi merit" cerea Eminescu acum mai bine de o sută de ani. Învăţământul privat nu face decât să perpetueze ierarhiile sociale existente: copiii bogătaşilor merg la şcoli private bune şi moştenesc averea tăticului; copiii săracilor moştenesc subsolul social părintesc. Am văzut asta în şcolile private nord-americane, unde bogătaşii îşi trimit copiii pentru a fi şlefuiţi şi a învăţa cam ce învaţă elevii din România. Doar că ei plătesc 25.000 de dolari pe an pentru fiecare copil. Elevii din şcolile publice nord-americane nu învaţă mai nimic: doar se descoperă pe sine, adică îşi descoperă golul şi frustrările oricărui copil căruia nu i se dau instrumentele şi antrenamentul necesare pentru a sta drept în faţa lumii şi a o înţelege.

Tincuţa Apăteanu, un alt „expert" al comisiei lui Curaj, a absolvit în 2007 programul de M.B.A. al Bucharest School of Management şi apoi a urmat cursurile organizate pentru liderii societăţii civile de către Harvard Kennedy School - Executive Education (N.G.O. Legitimacy, Advocacy and Partnerships şi Non-profit Financial Stewardship). Apăteanu a îmbobocit ca „expert" întru ale educaţiei în 2012. Până atunci a ocupat următoarele funcţii: 2000-2007, Coordonator comunicare internă şi responsabilitate socială, Grupul Rompetrol - Bucureşti; 2007-2012, Director General Fundaţia Dinu Patriciu - Bucureşti. Din 2012 este Preşedinte-Fondator al O.N.G.-ului Edusfera, organizaţie care „promovează importanţa educaţiei în domeniul ştiinţelor şi tehnologiei în rândul copiilor şi tinerilor. Programul cel mai important este Digital Kids". Digital Kids "oferă cursuri de programare pentru copii între 8 şi 14 ani"[10].

Marian Staş a studiat la Academia Militară şi apoi şi-a luat licenţa în matematică-informatică. C.V.-ul lui Staş cuprinde următoarele realizări: „doctor inginer, fiabilitate software. 2002 - Academia Tehnică Militară, Bucureşti, Master in Public Administration (MC/MPA). 1999 - John F. Kennedy School of Government, Harvard University; curs postuniversitar, managementul resurselor de apărare. 1998 - Defense Resources Management Institute, Naval Postgraduate School, Monterey, CA (IDMC 98-1), licenţă în matematică-informatică. 1996 - Universitatea Bucureşti, curs postuniverstar, automatizarea conducerii trupelor (eşalon tactic). 1990 - Academia Militară de Transmisiuni, Leningrad/Sankt Petersburg, ofiţer inginer, specialitatea sisteme informatice (calculatoare electronice). 1985 - Academia (Tehnică) Militară, Bucureşti (şef de promoţie)"[11]. Conform C.V.-ului pe care îl deţin, după ce a atins gradul de locotenent-colonel ca şef secţie reconversie profesională, în 2001, Staş a înfiinţat Fundaţia CODECS pentru Leadership, căreia i se dedică de atunci. CODECS propagă o educaţie pentru „leadership" care include metode corporate de creştere a productivităţii şi management al riscului de tip Six Sigma, adică metode simplificator-statistice în esenţă şi criticate pentru faptul că înăbuşă creativitatea. CODECS a organizat în 2009, împreună cu Fundaţia Dinu Patriciu, condusă atunci de Apăteanu, „competiţia colegială « Professoria - Profesori mai buni pentru copiii nostri »". Acest program este adresat universităţilor din România, având ca obiectiv „dezvoltarea unor programe inovative de Master în Educaţie". Din juriul competiţiei făceau parte, pe lângă profesori de liceu, şi experţi recunoscuţi în educaţie precum Adrian Stanciu (Human Synergistics), Cosmin Alexandru (Consultant în branding şi strategie şi trainer) şi prof. Dr. Niels Schnecker (Schnecker van WYK & Pearson)[12].

Staş povesteşte cu mândrie că Schnecker l-a lăudat pentru „capacitatea lui de a vinde frigidere eschimoşilor şi calorifere papuaşilor"[13].

Într-adevăr, trebuie să ne întrebăm ce lucruri de care nu avem nevoie vor să ne vândă Staş şi ceilalţi onegişti din comisie prin acest program curricular pe care îl susţin. Întreg programul pare a fi pus la punct de o echipă de „sales managers" care i-au luat repede pe profesorii de matematici prezenţi în comisie pentru a le vinde o arhitectură curriculară capabilă să producă doar agenţi de vânzări şi telemarketers. Degeaba au pus pe blatul lor plin de E-uri cancerigene vişinele confiate ale Latinei şi mai multor ore de gramatică. Cum se vor face aceste ore de Latină şi de gramatică, tot prin exerciţii pe calculator? În condiţiile în care o mare parte a problemelor şcolare ale copiilor au de a face şi cu scufundarea lor în lumea virtuală, acolo unde nu e întristare şi nici suspin pentru că lucrurile nu au consecinţe şi cu o simplă fluturare de deget mare peste interfaţă schimbi jocul, a pretinde că îmbunătăţeşti învăţământul din România digitalizându-l e fie iresponsabil, fie de-a dreptul subversiv. Rezultatele acestei arhitecturi curriculare vor fi dez-alfabetizarea totală a României, deşertificarea intelectuală şi culturală.

Dacă Ferdinand le-a dat ţăranilor pământ, Spiru Haret le-a dat copiilor de ţărani bucata lor de cer

Grupul de experţi convocat de ministrul Curaj e format aşadar din ingineri şi matematicieni/fizicieni la care se adaugă O.N.G.-işti legaţi ombilical de mediul corporaţiilor globale (cât va costa această reformă şi cât vor câştiga firmele de soft?). Nu există niciun umanist printre membrii comisiei. O comisie care pregăteşte programul de studiu al unei Românii distopice. Iohannis a declarat că principala afecţiune a sistemului de învăţământ românesc nu e lipsa de reforme, ci „reformita". Aştept ca preşedintele să-şi susţină prin fapte opiniile şi să oprească dărâmarea sistemului de învăţământ din România. În cel mai rău caz, dacă experţii de la O.N.G.-urile dronă nu sunt în stare să vină cu soluţii realiste şi benefice pe termen lung, poate promulgă din nou legea lui Spiru Haret. E legea care a stat la temelia României moderne în tot ce a avut ea mai bun. Dacă Ferdinand le-a dat ţăranilor pământ, Carol I şi Spiru Haret le-au dat copiilor de ţărani bucata lor de cer, le-au creat condiţiile pentru a putea intra în Academia Română. Aştept aşadar, cu încredere, şi reacţia Academiei Române la actualele manevre din jurul învăţământului românesc.

Notă: Mircea Platon are un masterat în litere la McMaster University (Canada) şi un doctorat în istorie la The Ohio State University at Columbus (S.U.A.). A publicat numeroase articole şi studii în reviste din ţară şi străinătate. E laureat al Academiei Române (2009) pentru lucrarea „Cine ne scrie istoria?".

Grafica – Ion Măldărescu
-------------------------------
[9] http://m.ziare.com/basescu/invitatii-ziare-com-stefan-vlaston-au-castigat-hotii-pomanagii-si-plagiatorii-deocamdata-1177357-font3
[10] http://www.edusfera.ro/ce-facem/
[11] http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1455-Noua-democratie-a-structurilor
[12] http://www.fundatiadinupatriciu.ro/ro/media_room/stiri/65
[13]13http://m.cariereonline.ro/articol/marian-stas-antrenor-de-leadership?page=0,2

footer