Revista Art-emis
Miezul şi coaja memoriei PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Miercuri, 03 Februarie 2016 20:47

inshr-florian-Venit anual-170.249 lei „Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte când face legi, judecă cu precauţiune şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget". (M. Eminescu, Nu suntem dispuşi a reveni, Timpul, 30 septembrie 1878).

Veteranul Brucan - vocaţia răului.

Cum repetitio mater memoriae est, repet: intenţia de a de-construi, ca să nu spun de a demola etnicul, ca şi cultura noastră, e de sorginte proletcultistă. Dovezi, cu duiumul: torţionari cunoscuţi (sau încă nu) sunt condamnaţi (sau încă nu) ca zeloşi executanţi ai crimelor dirijate de la Kremlin, nu şi cei care le-au ordonat. Şi pentru că ororile dictaturii proletare nu sunt prescrise, i-am aşteptat răbduriu pe torţionari să se hrănească din pensii nesimţite, în timp ce foştii deţinuţi politici au făcut foame, cum au mai făcut; să sfârşească nederanjaţi în paturi confortabile. Îl parafrazez pe etnosof, făcând apel la tiparul de gândire ţărănesc, etichetat vetust, perimat, inactual: „Nici salcia pom, nici torţionarul om". Vişinescu deţine doi avocaţi, n-are nevoie să fie prezent în săli de judecată; cei torţionaţi, de el, bătrâni şi bolnavi, stau cu ceasurile prin tribunale: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!". Martorul principal al acuzării a şi murit. Am îngropat comunismul? Simbolic, poate; în fapt, doar „la jumate". Veteranul Brucan, ins cu vocaţia răului, care ceruse, în „Scânteia" anului 1947, moartea lui Maniu şi Coposu („osânda", vorba lui preferată, s-a abătut peste „capii P.N.Ţ. învechiţi în rele", aşa cum a dorit slujitorul Anei Pauker) s-a vrut (şi a fost) înlocuitorul lui Ceauşescu, deşi, pentru faptele sale de arme staliniste, un proces real, nu tismănizat, al comunismului l-ar fi condamnat pe viaţă la temniţă.

Stalin - personaj pozitiv în Rusia, Horty, în Ungaria. Noi dărâmăm bustul lui Antonescu cu toate că Shimon Peres a mulţumit României pentru salvarea a 400.000 de evrei

Cu contribuţie brucană, elita ţării a fost masacrată. A intrat în cele peste 300 de închisori şi-n lagăre de exterminare, neîndestulătoare pentru nealiniaţii dogmei, care trebuiau puşcărizaţi. Un vertical nevăitareţ l-am numit pe Vladimir Streinu, vorbea, eufemistic, despre „accidente de libertate". Or, noi îi datorăm profetologului directivarea postdecembristă. Gaura din steag a fost gaura în avuţia ţării: în economie, dar şi în avuţia primară: istoria românilor. Paralel cu atacurile la imaginea etnică, în scopul de a ne simţi ruşinaţi de ţară şi de neam, aflăm că leninismul a fost romantic, iar proletcultismul nici mai mult nici mai puţin decât... avangardist! Comuniştii ruşi, organizaţi în Partidul Comunist din Rusia, fac treabă la centrul lor din Penza privind reabilitarea lui Stalin: „Am deschis centrul pentru a slăvi numele lui Stalin, după decenii de calomnie", zice liderul lor. 2016 a fost declarat „Anul Stalin". Ţarului roşu i-ar datora ruşii „biruinţa în Al Doilea Război Mondial", „măreţia U.R.S.S.", protecţia socială desăvârşită, ştiinţa cea mai mare, cultura cea mai adevărată. Noroc că în anii '50, marii scriitori ruşi, Tolstoi şi Dostoievski şi Cehov, erau indexaţi în biblioteci ca sovietici, de i-am putut citi; o reminiscenţă a acestui fapt, de tot hazul: Dimitrie Cantemir, după Dicţionarul literaturii române al Institutului „A. Philippide", a murit în... U.R.S.S. Închid paranteza. Revenind la „tătucul popoarelor", ce contează execuţia a zeci de milioane, acolo? Cât despre români, ar fi fost nimica toată să-i încarce pe toţi în bou-vagoane, să-i ducă-n Siberia şi să colonizeze ţara. În Basarabia, colonizarea a şi reuşit. Aşa că Stalin trebuie scos personaj pozitiv în Rusia lui Putin, iar Horty, în Ungaria. Noi, dimpotrivă: dărâmăm bustul lui Antonescu din curtea unei biserici, darămite din gara pietreană, unde a ordonat trecerea Prutului, în războiul antisovietic (in timp ce statuile lui Albert Vass - ucigaş de români şi evrei - sfideză populaţia oraşelor transilvane - n.r.). Ceea ce poate fi prilej de haz ieftin în „Academia Caţavencu". Ion e tot mort fără mormânt, cu toate că Shimon Peres a mulţumit României pentru salvarea a 400.000 de evrei; nu i-a salvat statul Mareşalului, refuzând să-i trimită în lagăre naziste? Secuii pot intona imnul Ţinutului Secuiesc; românii nu, pe-al lor. C.N.A.-ul nu vrea imn în televiziuni. În alte cuvinte, secesionism da, unire, nu! Iar etnicismul e cu plus pentru cel unguresc şi cu minus pentru cel românesc, ba chiar e slăvit comportamentul antinaţional.

„Salus patriae, suprema lex est!"

În dreptul roman, salvarea patriei - „Salus patriae, suprema lex est" - era legea supremă. Nouă nu ne pasă de Eroul Necunoscut, susţinem chiar că tinerii au dreptul să nu-şi cunoască istoria. Aşa că, din ignoranţă, suspină după regim comunist. Şi mai observ că tinerimii de stânga, în creştere, îi place să scrie comunist cu k şi doi m, fără a şti de „Kommunist", revista din U.R.S.S., anii cincizeci. Am fi mai fericiţi fără memorie, ne bazăm pe memoria celor care îngroapă? Şi cum să nu vrea uitare preşedintele Iliescu? Doar îi epura din facultăţi pe fiii celor socotiţi duşmani ai poporului şi ai democraţiei populare. Asta făcea şi Ileana Vrancea, alias Heda Katz, devotată cauzei de a epura studenţi „reacţionari". Reacţionar vine de la reacţie, acţiunea cerând reacţiune. Şi-i din aceeaşi familie de cuvinte cu reactiv. Vârful terorii şi ororii comuniste, al sadismului, cumplitul Experiment Piteşti, lipseşte din cartea lui Vladimir Tismăneanu, ajunsă la ediţia nr. 3 şi intitulată „Arheologia terorii". Iar raportor prim în procesul comunismului a fost Tismăneanu, nu Goma, cel mai dign anticomunist. Dacă nu vă place cuvântul anticomunist, folosesc altul: necomunist. Nu, nu putem fi iertători şi neresentimentari cu călăii, cum cere Sandra Pralong, acum consilieră prezidenţială pentru problemele „diasporei". Doamna a găsit alt vehicul: nu tancul (T-34 - n.r.) bunicului, revenit din U.R.S.S. cu divizia trădătoare, ci al monedei Sörös. De reţinut: manualele alternative de istorie au fost, spune presa, iniţiativă Sörös. La Facultatea de Istorie se predă oare disciplina Martiriologie? Se vorbeşte tinerilor despre alţi tineri care s-au jertfit în lupta cu dictatura anticreştină şi antidemocratică? Un grup de elevi din Turnu Severin a fost supus Experimentului Piteşti pentru că strânseseră ceva bani ca s-o ajute pe soţia profesorului lor, arestat. Unde sunt monumentele martirilor, monumentele memoriei?

Şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ.

Un genocid s-a produs contra moţilor din Apuseni, care luptau în munţi contra colectivizării. Şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ. Iar foştii agitpropi de serviciu (şi în servicii) se arată gata să vorbească despre tehnica neputinţei la români, despre laşitate la români. Luptătorii din munţi? Moşu Ogoranu? A, „ei au fost fascişti", în pronunţia prim-secretarului de Iaşi. Ce facem? Îi socotim în continuare pe Mircea Vulcănescu, pe Vintilă Horia, pe N. Bălan (1882-1955) mitropolitul Ardealului „criminali de război". Ultimul a fost în anii grei '41-'44, mitropolit al Odesei. L-a scăpat de glonţ rabinul şef Alexandru Şafran cu argumentul că salvase mii de evrei de la deportare. Pe profesorul Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu l-a salvat nimeni (deşi, în urma procesului din 1945 de la Odesa, sovieticii, l-au achitat, declarându-l nevinovat - n.r.). Fiul său, Şerban Alexianu, a auzit împuşcătura. Citez după discursul rostit la redeschiderea Universităţii din Odesa, 7 dec. 1941: „Fiţi corecţi şi buni, fiţi credincioşi, iubiţi oamenii, credeţi în dreptate şi adevăr [...] Lucraţi cu îndârjire, cu înţelegerea greutăţilor de acum, nu uitaţi că astăzi aici s-au deschis uşile acestei universităţi pentru voi. Cu dorinţă, credinţă, disciplină şi înţelegere, veţi putea creşte şi progresa moral şi intelectual". Par cuvintele unui „criminal de război"? Fiul său nu are drept la tăcere: „cu cât trec anii, cu atât mi se pare nedreptatea mai teribilă şi mai de neiertat"[1]. Când a căzut, în 1946, cu grupul Mareşalului, Mihai Antonescu, a mai apucat să-şi arunce, cu un gest larg, pălăria în faţa morţii. Urma dictatura şepcii proletare, a „lumpen-intelectualilor", spre a le spune ca Horia Stamatu.

Scenariul cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" s-a repetat cu Vintilă Horia

În momentul de faţă mergem pe sârma legii 217, liberticida lege promulgată în regim de urgenţă. Va fi închis oare Centrul Sighet (Elie Wiesel n-a vrut să-l viziteze), vor fi indexate colecţiile „Analele Sighet", „Biblioteca Sighet", „Ora de istorie", „Comemorări"? Se vor pune lacăte fără chei la documente? Nu se va mai scrie despre Lăteşti-Bărăgan, pentru că acolo a fost deportată Maria Antonescu? N-am mai avea voie, după criteriile lui Alexandru Florian, să numim străzi Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Petre Ţuţea... Bine că Petre Roman a fost scos la vopsea de liberali. Scenariul cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" după Steinhardt, propus cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, s-a repetat cu Vintilă Horia: i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea. Deh, „criminal de război". Întreb: oare ce crime de război a comis Vintilă Horia? Sau a devenit Institutul „Elie Wiesel" un „Tribunal al poporului"? Acela care l-a condamnat, în 21 februarie '46, pentru că a afirmat că au fost evrei basarabeni care au asasinat ofiţeri români în „Săptămâna roşie", cum o numeşte Goma. N-a fost aşa? Cu chiu cu vai, în Timişoara, s-a păstrat strada Petre Ţuţea. A făcut închisoare politică 13 ani, între 1948-1954 şi 1956-1964; a considerat până la sfârşit comunismul „crimă continuă". Îl citez: „La comunişti, dacă nu eşti cu ei, atunci eşti legionar". S-ar putea ca, aplicându-se nesăbuit Legea anti-legionară, să fie rasă plăcuţa cu numele unei valori naţionale: „un Socrate român". Ion Lazu mi-a scris că placa memorială pusă de el pe blocul unde a locuit Nichifor Crainic a dispărut deja. Şi nici măcar n-a fost legionar Crainic, dimpotrivă. Îi scoatem din cartea culturii noastre pe Eliade, pe Cioran, pe Noica? Ce modele? Mircea Mihăieş a dat verdict în „România literară" că Eliade, Cioran, Noica „nu pot, fireşte, constitui modele de onorabilitate ideologică". Superb acest „fireşte". Noica e acuzat că a fost căpitanul, guru al Gărzii, ca apoi să devină „ideolog al naţional-socialismului". În opinia mea, adevăratul patriotism nu-i socialist, cum nici naţiunea n-a fost socialistă. Cât despre patrioticii poeţi ceauşişti de pagină întâi, ei au făcut un deserviciu enorm conştiinţei etnice, virusând-o, intoxicând-o propagandistic.

„Mantra" lui Edgar Papu, e mai blamată decât zvastica

Urmărind atent cursul istoriei, se vede limpede cum internaţionalismul proletar şi-a pus masca globalizării în ritm forţat. Ni se tot spune că nu mai există soluţii naţionale, ci transnaţionale. Probă că ideea Europei post-naţionale este susţinută în Parlamentul european de comunistul italian Spinelli, iar Europa fără graniţe sau cu graniţe moi aduce a internaţională capitalistă; altă îndoctrinare, după ce U.R.S.S. era steaua roşie călăuzitoare în întunericul imperialist. Nu clasele sociale, conform luptei de clasă, sunt acum departajate, ci popoarele barbare care vor independenţă statală. Vrei stat puternic? Eşti anti-european! Satul global ar fi formula justă (just şi injust sunt termeni luaţi din dicţionarul dictaturii proletare), nu poporul-naţiune, considerat invenţie rea. Cât despre patriotism, e acceptat local (HarCov), nu la nivel de ţară. „Mantra" protocronistă a profesorului Edgar Papu, cum i s-a spus în zeflemea, e mai blamată decât zvastica; la fel, estimea noastră, ca să apelez la formula lui Noica.

Politicienilor decăzuţi din calitatea de om nu le pasă de aşezarea steagului în bernă, de ziua naţională

Amorţiţi etic şi etnic, amnezici privind propria noastră istorie, politicienilor decăzuţi din calitatea de om cu răspundere în folosul cetăţii nu le pasă de aşezarea steagului în bernă, de ziua naţională; de 24 ianuarie a.c., la Sfântu Gheorghe flutura steag negru pe primărie, lângă tricolor. Iar astfel de fapte se petrec perseverent şi „la vedere". Nu se sancţionează, cum ar trebui, terfelirea steagului României, ba chiar se tolerează. Ce-i mai de preţ decât steagul? Nu degeaba se spune: a închinat steagul, atunci când moare cineva. Nu ne pasă de simbolurile identităţii, de vreme ce drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu e scos la licitaţie recent, pentru 5.000 de euro, nici cât o şpagă modestă. Ca-n timpuri proletcultiste, se operează cele mai nedrepte eliminări din marea carte a culturii. O constelaţie de nume a fost contestată de I.N.S.H.R.-E.W. În lista de „personalităţi controversate" (e formula lui Alexandru Florian) sunt, după presă: Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Noica, Steinhardt, Ion Barbu. Arghezi, Ţuţea, Crainic, Gyr, Justin Pârvu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc... şi Blaga. Luat din nou la refec, aşa cum o făcea Paul Cornea (în articolul „Titu Maiorescu şi paşoptismul", (Viaţa românească", nr. 8 şi 9, '63), când Liviu Rusu încerca reconsiderarea: „Există - scria medaliatul recent -, o familie socialistă, în care Titu Maiorescu nu poate fi membru, iar articolul lui Liviu Rusu este o regretabilă recrudescenţă a spiritului maiorescian". Acum, se spun vrute şi nevrute în legătură cu presupusa cauză a morţii lui Eminescu: acelaşi Maiorescu. Radu Voncu are dreptate când afirmă că nu s-a ales la întâmplare Uniunea Scriitorilor de dincolo de Prut pentru un atentat cu bombă (fals sau real?), dat fiind că U.S.M. „a jucat rolul central în mişcarea de renaştere naţională" din anii optzeci. Dincoace de Prut, unde tema identităţii naţionale a ajuns una incorect politică, Eliade, Blaga, Stăniloae, Anton Golopenţia, Ernest Bernea, Tiberiu Brăileanu, Ion Petrovici sunt minimalizaţi cu sistemă. De ce? Pentru că sunt „stâlpi ai nădejdilor noastre", ca să-l citez pe C.D. Zeletin?

Să nu prezentăm elevilor istoria ca ficţiune ieftină, ci aşa cum a fost.

Din Timişoara, a dispărut un nume de bulevard: Vasile Pârvan. Şi câţi răzgândaci, suferind de Alzheimer politic, nu vor să rescrie istoria, să instituie alte interdicţii, alte tabu-uri. Mihai Roller, ajuns academician în Republica Populară Română, „binecuvânta" numirile şi excluderile: filologul Gavrilă Marcusohn în loc de Gh.I. Brătianu, avocatul Marcu Onescu în loc de P.P. Panaitescu, profesoara de franceză Charlotte Krakuner şi arhitectul Aronovici, în loc de Giureşti. Toţi, „specialişti" şi coautori ai manualului de istorie. Iar rolerii s-au multiplicat, sediul fiind activul Institut „Wiesel". Ce să facem? Putem opta: stăm liniştiţi pe locurile noastre sau urmăm soluţia în planul educaţiei: „Un Mărăşeşti familial. Pe aici nu se trece!". În alte cuvinte, ca şcoala să fie şcoală, să-i facem pe elevi conştienţi de identitatea lor, să nu mai considere că-i pedeapsă a fi român. Să nu le prezentăm istoria ca ficţiune ieftină, ci aşa cum a fost. Altfel, Unirea va fi „muzeu pângărit", rezistenţa anticomunistă (şi cea din munţi, şi cea prin cultură) va fi continuu negată. Iar aplicarea nesocotită, ca să nu spun tiranică, a Legii 217 va deschide uşa altor şi altor „accidente de libertate". În locul statuii lui Lenin, sculptorul Mihai Buculei, fiu de deţinut politic, a proiectat şi înălţat monumentul „Aripi", al rezistenţei anticomuniste. Va protesta I.N.S.H.R.-E.W., propunând tăierea aripii drepte?

Notă: subtitlurile, extrase din text, aparţin redacţiei
-----------------------------------------
[1] Şerban Alexianu, File din viaţa tatălui meu, ed. Chişinău, 2007.

footer