Revista Art-emis
Comemorarea unei minciuni sfruntate: „Pogromul” de la București (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 31 Ianuarie 2016 19:48

Bucuresti, 1941Evreii și legionarii. O diversiune cominternistă criminală

Propun pentru o asemenea discuție cele două citate de mai jos ca premize imparțiale față de părțile angajate în dispută: legionarii și evreii care îi declară pe legionari criminali, teroriști anti-semiți, fasciști aflați în solda lui Hitler etc. „Prima convenție de colaborare între comuniști și regimul Antonescu s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Servicului Secret de Informații (S.S.I.), reprezentat de comisarul Popovici și de Constantin David, care reprezenta Partidul Comunist din România (P.C.d.R.). Prin această convenție, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 21-24 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești, alături de polițiști, derbedei și hoți. Comuniștii și-au respectat angajamentele, aducând astfel, o importantă contribuție la consolidarea regimului Antonescu, cu această ocazie. Participarea comuniștilor la devastarea cartierelor evreiești din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, și astăzi un „tabu" pentru istoria P.C.R.. Și nu înțelegem de ce". (Vladimir Alexe, în „România liberă" din 3 septembrie 2003). „Partidul Comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-a desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea (din ianuarie 1941, n.n.) și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție din România (s.n.) cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga." (Din volumul de documente publicat de Arhiva Națională sub titlul „Partidul Comunist din România în anii celui de Al Doilea Război Mondial din 1939-1944", București 2003)

Cât au fost de anti-semiţi legionarii?

Desigur, dezvăluirea făcută de dl. Vladimir Alexe, ca şi documentul publicat de Arhiva Naţională, sunt abia la începutul carierei lor, o carieră pe care nu ne e greu să ne-o imaginăm. Personal resimt cu satisfacţie confirmarea pe care acest documente o aduc celor aflate de mine în urmă cu aproape patru decenii, de la Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Abia îi cunoscusem, pe Ţuţea îl ştiam din vedere şi mi-era tare antipatic, mai ales din pricina câtorva indivizi dubioşi pe care Ţuţea îi avea deseori în preajmă. Cel puţin până la acea dată, când am făcut cunoştinţă. Aşa că l-am luat tare pe „domn profesor":
- Aţi fost legionar?
- Sunt legionar! A venit răspunsul de peste masă, răsunător, de s-a auzit în tot holul cel mare de la Athenée Pallace. Răspuns din care înţelegeam că individul îşi asumă în totalitate isprăvile legionarilor. Aşa că am continuat, aproape impertinent:
- Şi cu evreii ce aţi avut de aţi omorît 120 de oameni nevinovaţi?!
- Legionarii nu au ucis niciun evreu!, s-a pronunţat Ţuţea cu voce şi mai înaltă.
Şi de aici a început o lungă discuţie în trei, reluată mereu şi mereu adăugită, cu argumente noi, parte din ele descoperite de mine, spre satisfacţia celor doi camarazi. Trăiesc acum sentimentul că ajung azi la capătul acelor discuţii, punându-le punct, căci probele adunate sunt arhi-suficiente pentru a conchide cu exact aceleaşi cuvinte cu care s-a deschis dezbaterea noastră: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!"

Faptul că „evenimentele" din ianuarie 1941 au fost opera colaborării dintre evrei, evreii comunişti, şi Serviciul de Informaţii Secrete al lui Eugen Cristescu, şi totul sub înaltă oblăduire deopotrivă moscovită și berlineză, are o greutate atât de mare încât pe cei mai mulţi îi va obliga să-şi revizuiască total percepţia asupra fenomenului legionar. Motive temeinice ar fi avut ei şi până acum, dar le-au ignorat, fiecare cu cine ştie ce pretext. Deloc onorabil! Cazul, bunăoară, al celor care s-au pronunţat vreodată public asupra legionarilor, pentru a-i blama şi „înfiera" – acesta este cuvîntul cel mai folosit în publicistica antilegionară, şi care au avut în mână cartea doctorului Flor Strejnicu, intitulată „Legionarii şi evreii", publicată pe la mijlocul anilor '90. Pentru orice cititor, cu atât mai mult pentru orice cercetător „mai mult sau mai puţin onest", pentru orice cititor profesionist, aşadar, această carte demonstrează limpede două lucruri:
1) Legionarii nu au fost antisemiţi;
2) Legionarii nu sunt vinovaţi de uciderea de evrei, inclusiv a celor 120 de evrei din ianuarie 1941.
Teze extrem de surprinzătoare, pe care nimeni (sau aproape nimeni) nu le-a comentat, aşa cum nici cartea însăşi nu a stârnit reacţia firească a publiciştilor români! Îi includ printre publiciştii români şi pe colegii evrei, în frunte cu Zigu Ornea sau Andrei Cornea, cei doi fiind deja vestiţi pentru antilegionarismul lor, aş zice funciar, ca s-o parafrazez pe Lya Benjamin. L-am şi întrebat pe Zigu Ornea dacă a citit cartea vrednicului de laudă doctor Flor Strejnicu - o citise. Şi am întrebat mai departe de ce nu-i face cărţii o recenzie nimicitoare, demonstrând, cu argumentele sale, ale evreilor, absurditatea celor două teze mai sus enunţate. De ce nici măcar nu pomeneşte de existenţa acestei cărţi?! Mi-a dat un răspuns bâiguit şi paralel, adică pe alături cu întrebarea... A scăldat-o, ca şi-n alte ocazii!

Forţând lucrurile, când mi s-a ivit ocazia, am încercat şi cu Andrei Cornea o discuţie despre legionari, cât au fost ei de antisemiţi. Şi am constatat că feciorul fostului meu decan nu cunoştea deloc subiectul... Ceea ce nu-l împiedicase să clameze în public oroarea sa înverşunată faţă de Căpitan şi camarazii acestuia. Nu ştia, bunăoară, că legionarii, când au ajuns la Putere în septembrie 1940, printre primele măsuri luate a fost aceea de a desfiinţa câteva dintre legile antisemite concepute şi promulgate de Carol al II-lea. Vă vine a crede, onorabili cititori? Insist, pentru că prea sunt mulţi cei care îi înjură pe legionari fără să cunoască ceea ce le este foarte uşor să afle, bunăoară faptul că legile antisemite care au funcţionat în perioada 1939-1944 sunt (şi) opera lui Carol al II-lea, deci şi a Lupeascăi, vestita evreică. Subliniez această informaţie care lipseşte din mintea a 99% dintre istoricii şi formatorii de opinie din România: primele legi antisemite au apărut în timpul dictaturii carliste, iar legionarii, când au venit la putere, au abrogat o parte din această legislaţie antisemită. De ce oare publiciştii evrei, din România şi de aiurea, se feresc să recunoască acest adevăr, veritabil paradox pentru necunoscători? Şi mai ales de ce se feresc să pună în circulaţie această informaţie? La ce le foloseşte această perpetuă calomniere a legionarilor?

Andrei Cornea - probabil cel mai înverşunat detractor al legionarilor, nu cunoştea nici detaliul că pe la sfîrşitul anilor '30, când s-a ţinut la Nürnberg un congres internaţional antisemit, legionarii, invitaţi de organizatori, au refuzat „onoarea" de a se considera antisemiţi. A.C. Cuza şi ai săi s-au recunoscut antisemiţi şi au participat cu entuziasm! ...Şi mai pot fi amintite şi alte situaţii în beneficiul aceleiaşi teze: legionarii nu au fost antisemiţi! Aşa se face că atunci când Lya Benjamin s-a pomenit scriind în „Dilema" despre „antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor" m-am bucurat că am prins-o din nou cu ocaua mică şi am somat-o, public, să publice în „Dilema" textul legionar, doctrinar, prin care se vădeşte acest vestit antisemitism legionar! Nici până azi tovarăşa Lya nu a produs vreo dovadă despre amintitul şi mult-pomenitul antisemitism legionar funciar! Adică nu a reuşit să identifice textele legionare care să instige împotriva evreilor, să-i defăimeze sau altceva să-i! Am căutat aceste dovezi (măcar una!) şi în cărţile scrise de Zigu Ornea - evreul cel mai informat asupra subiectului, şi n-am găsit! Repet, cărţile şi textele lui Zigu Ornea prin care acesta combate legionarismul şi „încercările de cosmetizare" a Mişcării legionare, deşi îi acuză pe legionari la tot pasul de antisemitism, nu conţin nici un text, un sfert de pagină măcar, o frază, pe care s-o citeze ca expresie a acestui antisemitism legionar. Drept care, când l-am întâlnit pe Zigu Ornea, în scara blocului, la lift, l-am chestionat: unde în cărţile domniei-sale pot găsi dovada antisemitismului legionar? Mi-a răspuns cam aşa: „Aşa ceva - adică anti-semitismul legionarilor, nu mai trebuie demonstrat! Nu sunt de ajuns cei 120 de evrei ucişi de legionari în timpul pogromului?!" Uite că nu sunt de ajuns! Mai întâi pentru că pogromul nu prea a fost pogrom, ci diversiune bine organizată de evrei, de evreii comunişti, în ticăloasă colaborare cu Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, diversiune la care singurii legionari participanţi, nu puţini şi toţi cu cămaşă verde pe ei, erau la fel de legionari ca însuşi mai sus pomenitul Cornea, tatăl sau fiul! Tot un drac. Adică la „rebeliune" poliţia a arestat o sumedenie de persoane turbulente îmbrăcate cu cămaşa verde, care s-au dovedit mai apoi, în timpul anchetei, că spărseseră ei geamuri la prăvăliile evreieşti sau chiar spărseseră şi câteva capete mai „perciunate", dar legionarii aceia s-au dovedit că nu erau ...legionari, ci lumpen proletari deghizaţi în legionari, majoritatea țigani, din specia canaliei din uliţi.

După discuţia cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, în care aceştia şi-au prezentat argumentele, pentru mine atât de neaşteptate, potrivit cărora în ianuarie 1941, dar şi altminteri, legionarii nu au omorît nici un evreu, am început să fiu mai atent cu studiile, comentariile şi informaţiile privitoare la rebeliunea legionară, la relaţiile dintre legionari şi evrei. Cu acest interes am citit şi romanele lui Dragoş Protopopescu, un scriitor pe care nu ne putem permite să-l facem uitat la nesârşit. Este primul şi cel mai autentic post-modernist din literatura noastră. Poate fi omologat şi pe plan european, în beneficiul protocronismului. Ei, bine, în romanul „Fortul 13" este descris primul val de arestări, operate după asasinarea lui I.G. Duca, arestări de tineri intelectuali adunaţi cu arcanul de prin biblioteci şi redacţii. Printre tinerii „huligani" se numără şi un personaj cu totul neaşteptat: legionarul evreu, foarte mulţumit de compa¬nia camarazilor legionari în lagărele carliste. Ba, mai mult, părinţii săi, în mahalaua evreiască din Văcăreşti, sunt foarte mândri că flăcăul lor împărtăşeşte aceeaşi soartă cu „băieţii". Se pare că „băieţii", cum li se spunea legionar¬ilor, erau priviţi cu multă simpatie şi de domnişoarele evreice, astfel că sunt consemnate şi câteva cupluri alcătuite dintr-un legionar şi o evreică. În cartea „Legionarii noştri" am semnalat cazul cunoscu¬tului scriitor Mihail Şora, care, ca legionar începător (sic!), a con¬siderat că unui legionar nu-i este îngăduit să îndrăgească o evreică, ba să se mai şi căsătorească cu ea, ceea ce l-a dus la un impas sufletesc din care n-a avut ieşire până n-a intervenit Căpitanul şi l-a luminat, explicându-i că între a fi legionar şi a te însura cu o evre¬ică şi a avea copii cu ea nu este o incompatibilitate, o „nepotrivire de caracter" ireconciliabilă. Şi la intervenţia Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Şora, legionarul Mihail Şora, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Întâmplător, o evreică. Ulterior, Mihail Şora şi-a reconsiderat orientarea politică, dar asta este altă poveste. Se citează şi cazul unor căpetenii legionare pe care împre¬jurarea că erau căsătoriţi cu evreice nu i-a împiedicat să urce în ierarhia legionară. Ba unii chiar şi pe Căpitan îl bănuiesc de ascendenţă evreiască. Am studiat oareşicât problema şi, din păcate, nu se confirmă. De ce zic „din păcate"? Pentru că dacă ar fi aşa, dacă într-adevăr unul dintre părinţii sau bunicii Căpitanului ar fi fost evreu, atunci critica sa adusă rolului nefast jucat de „masoneria iudeo-bolşevică" s-ar înţelege mai bine că nu-i vizează pe toţi evreii, aşa cum detractorii săi încearcă să fixeze poziţia Căpitanului, ca duşman ireconciliabil al evreilor, adică al tuturor evreilor. Nimic mai fals: adversitatea legionară, ca şi-n cazul lui Eminescu, nu s-a îndreptat spre evrei, în general, ca neam sau rasă, ci a vizat anumite categorii de evrei:
1) evreii afacerilor veroase, în mod special evreii din oligarhia financiară, care se îndeletniceau cu coruperea politicienilor români şi, mai ales, a însuşi regelui Carol al II-lea, întreţinând astfel deza¬strul provocat în România de un politicianism deşănţat, impropriu numit democraţie. Cealaltă categorie o alcătuiau
2) evreii comunişti, agenţi ai bolşevismului, ai Moscovei, duşmani neîmpăcaţi ai României Mari. Alături de comuniști, în perfectă complementaritate, au acționat și acționează evreii sioniști, aparent adversari!...
Citez în acest sens din articolul „Unde sunt huliganii?", publicat de Alexandru Frâncu în 1952 în revista legionară „Însemnări": „În Mişcarea Legionară antisemitismul nu a fost o esenţă doctrinară, ci un accident circumstanţial. Legionarii nu au fost antisemiţi pentru că i-ar fi considerat pe evrei ca pe o rasă inferioară (ca Hitler), nici pentru că ar fi vrut să pedepsească în contemporani crima de deicid, perpetuată de strămoşii din Iudeea, ci pentru că, într-o fază extrem de delicată a evoluţiei noastre ca naţiune, ne-am lovit de o masă alogenă, recent venită, neasimilată (asimilabilă? Poate, nu ştim), opacă la aspiraţiile neamului, sistematic şi cu exces de zel partizană a cotropitorului străin, şi producătoare cu abundenţă de indivizi obtuzi, dar insolenţi, (s.n. I.C.) printre care cu predilecţie se recrutau anumiţi gazetari, aşa de responsabili în provocarea, întreţinerea şi exacerbarea sentimentului antisemit, de care tot ei erau primii şi cei mai gălăgioşi a se plânge".

E interesant ce scrie acelaşi autor, după a proape 60 de ani, adică deunăzi, la 94 de ani, într-o corespondenţă cu subsemnatul: „Arăţi de ce nu poţi să fii antisemit. Aşijderea eu am întâlnit un evreu extraordinar care literalmente mi-a salvat viaţa. Mai mult, mi-a facilitat (indirect) cariera universitară. Mi-a deschis direct drumul către Buenos Aires. Un evreu care, la Paris, se întâlnea cu mine şi cu Cioran şi ne cânta „Sfântă tinereţe legionară" şi ştia „Cărticica şefului de cuib" pe dinafară. Un evreu care s-a sinucis pentru o chestioune de onoare: îl chema Lică Krakauer sau Cracanera. Şi cele trei evreice care, în epoci diverse, mi-au descoperit tot tezaurul de amor şi dedicaţie de care femeile sunt în stare. Şi comoara de literatură beletristică, evrei ce mi-au încântat adolescenţa: Stefan Zweig, Iakob Wassermann, Franz Kafka, Lion Feutwangler şi alţii. Totuşi mă irită şi azi profuziunea de nume evreieşti în filmele americane."

- Va urma -

footer