Revista Art-emis
Mihai Eminescu - Românism, dar în marginile adevărului PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 27 Ianuarie 2016 21:05

Grid ModorceaSărbătorim 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Am fost demni de el? Unde suntem azi în raport cu marile lui idei, cu marea sa viziune despre românism? De când s-a născut Eminescu, România nu i-a asimilat ideile şi nu a mers pe calea românismului curat eminescian. Geniul lui Eminescu constă în calea de mijloc, în aura mediocritas, care însemna moderaţie, măsură. Un geniu atât de major, de radical, recunoscut pentru ideile lui tranşante, este totuşi un model de măsură, de echilibru? Da, ieri, ca şi azi. Fiindcă România în cei 166 de ani de când s-a născut Eminescu a călătorit între extreme, ba hăisa, ba la cea. O extremă a fost slugărnicia faţă de străini, fapt acuzat puternic de Eminescu în poeziile şi articolele sale politice, slugărmnicie care, din păcate, azi s-a accenturat, se vede pretudindeni, de la preşedinţie şi parlament Festivalul „Enescu" şi imitatoarele emisiuni TV. Cealaltă extremă a fost şi este a naţionalismului, ajuns la aspecte iraţionale, cum este protocronismul, ajuns la cele mai de neînchipuit aberaţii, precum ideea unui doctor de peste ocean, Napoleon Săvescu, care spune că dacii au descoperit America şi Japonia! Sau că ungurii erau daci şi câte şi mai câte. Această tendinţă este cea mai periculoasă, fanatică şi agresivă, fiindcă este profund ceauşistă. Ceauşescu a fost foarte sensibil la ideea protocronistă, a asimilat-o imediat şi şi-a făcut stindard din însăşi descoperirea arheologului Nicolaescu-Plopşor de la Bugiuleşti, Vâlcea, fenomenalul hominid, numit Homo Olteniensis, fiindcă şi el era oltean şi a vrut să se mândrească cu vechimea poporului din care se trage. Această descoperire nu a dus la recunoaşterea internaţională a României ca focar al vechimii, ci la izolare, considerată fiind ca factor de propagandă comunistă, ceauşistă. Orice idee valoroasă în această direcţie era şi este privită cu suspiciune.

Iată de ce cuceririle tracologiei serioase, adevăruri scumpe, precum scrierera de la Tărtăria, vechimea hominidă de la Bugiuleşti, comorile artei neolitice, nu trebuie impuse cu forţa, cu agresiunea tipică impostorilor, revoluţionarilor conjuncturali, ci trebuie impuse ştiinţific, cu înţelepciune, în congrese internaţionale, demonstrate de somităţi naţionale, nu de grupări aşa-zis „dacologice", precum cea de peste ocean, la care am participat adesea, ridicole, amatoriceşti, excitând naţionalismul de ocazie, fiindcă cei mai mulţi dintre triumfalişti descoperă abia acum nişte studii vechi, familiare cercetătorilor serioşi.
Iar Eminescu, o, Eminescu, marele spirit universal al românilor, nu putea fi protocronist, antemergător ceauşist, să gafeze atât de superficial, el a pledat pentru adevăr, adică pentru „naţionalitatea în marginile adevărului". Ce înţelegea Eminescu prin asta? El pune la punct aberaţiile naţionaliste, precizând că „ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât, nu devine frumos prin aceea că-i naţional, ceea ce-i rău, nu devine bun prin aceea că-i naţional".
Boala protocronistă duce la miciurinizarea gândirii, la izolare, la stalinism. Dacă aici, pe pământ românesc, s-a descoperit urmele primului hominid de pe Terra, asta înseamnă automat că suntem şi cei mai buni în umanitate, în progres, în înţelepciune, în civilizaţie? Dacă suntem atât de vechi, ar trebui să fim exemplu de urmat, model pentru omenire. Dar suntem? Am fost primii, dar ce suntem azi, ce am ajuns? Cum dovedim prin realitatea României de azi că suntem primii în toate? La ce foloseşte că am fost buricul lumii, dacă nu dovedim cu fapte că suntem cei mai buni? Om fi noi vechi, dar istoric suntem o naţiune tânără, mai tânără şi decât America! Păi să ne gândim numai la faptul că abia în anul 1870, tot pe data de 15 ianuarie, când Eminescu împlinea 20 de ani, ministrul de externe român adresează marilor puteri europene o notă prin care cere recunoaşterea oficială a denumirii de România!

Să nu sărim, deci, calul. Această boală protocronistă ne elimină de la dialog, de la colaborare. Dacă noi spunem că muzica noastră populară, de pildă, e cea mai grozavă din lume, iar muzica negrilor e un surogat, unde ajungem? Şi dacă negrii spun că negro spiritual nu are egal pe pământ, iar ce cântă Gheorghe Zamfir este nul, în ce fază de cunoaştere şi cultură ne plasăm? Sau dacă zicem că Maria Tănase este superioară lui Miriam Makeba, supranumită Ciocârlia Africii, un fel de Nelson Mandela al cântecului, căci a suferit rigorile Apartheid-ului (a trăit 31 de ani în exil!), devenită prin vocea ei magică „cetăţean al lumii"? Ori este invers? De ce nu e bine să ne bucurăm şi de folclorul românesc şi de folclorul african? Protocronismul duce la aberaţii, precum „poporul ales", la exclusivism şi la extremism, aşa s-a ajuns la istoria unui drum fără sens, de la poporul ales la Holocaust!

Eminescu nu a susţinut asemenea aberaţii. Eminescu a dat culturii române cel mai frumoase pagini despre trecutul ei, cum este viziunea sa dacologică din Memento mori, minunata piesă de teatru Decebal, poema fără egal Rugăciunea unui dac şi alte capodopere literare (Nicolae Iorga l-a numit „pionierul dacologiei"), dar nu a negat nici ideea lui Grigore Ureche, a cărturarilor, care susţineau că noi „De la Râm ne tragem". Adică a îmbinat verticala, vechimea ancestrală, cu orizontala istoriei, cu romanitatea, ceea ce ne face europeni. Suntem de două ori avantajaţi, şi ca neam ce ne tragem din illo tempore, dar şi ca popor istoric, ca popor european puternic, cu o origine romană! Trebuie să fim noi înşine convinşi de adevăr, ca să-i convingem şi pe alţii. Deci educaţia trebuie să înceapă cu noi, de la noi. Iar Eminescu ne este marele reper. Mereu să ţinem seama de ceea ce spunea Eminescu şi anume că trebuie să fim naţionali în marginile adevărului, altfel cădem în extremism, în acel naţionalism nefast, care se îndepărtează de axa lumii, pe care tot Eminescu a fixat-o în această triadă, despre care am vorbit nu o dată în cărţile şi filmele mele închinate lui Eminescu: Dumnezeu = Eu = Naţiunea.

Dumnezeirea este echivalentă cu Identitatea, cu E-ul universal, şi cu Patria. Aceasta este triada românismului. Adică ceea ce nu au nici naţionaliştii, nici xenomanii, Dumnezeu. Eminescu credea în Dumnezeu şi în Predanie, adică în tradiţie, în credinţa simplă, ortodoxă. De ziua lui Eminescu, e bine să ne facem mereu bilanţul. Ne cunoaştem mai bine dacă ne cântărim în raport cu Eminescu, dacă păstrăm măsura, dacă vor fi români în marginile adevărului!

 

footer