Revista Art-emis
Vînătoare de ţară în Munţii Carpaţi PDF Imprimare Email
Mircea Ţicleanu   
Miercuri, 27 Ianuarie 2016 20:19

Masacru - Balc„E un fel de vînătoare/ Zicea el. Valahul/ Aidoma unei fiare/ Stă ascuns". (Victor Păun, Posada).

Vînătorile rituale antivalahe de la Balc

Pentru a înţelege ce s-a petrecut cu adevărat, an de an, la Balc, trebuie să ne întoarcem în timp pînă la vremurile de demult, reflectate în mod codificat de mithosul românesc autentic, respectiv de basmele noastre. Toponimia mitică proprie acestor basme permite refacerea unor imagini geografice din alte timpuri, legate de spaţiul vast locuit de străstrăromâni din totdeauna, respectiv întreaga Peninsulă Balcanică. Un basm extrem de semnificativ în acest sens, cu titlul „Trei Fraţi vînători", a fost cules şi publicat de un geniu al neamului nostru, Dumitru Stăncescu, basm povestit la timpul său de ardeleanca Mariţa Georgescu. Cei trei fraţi vînători, la rîndul lor fiii unui vînător vestit, au fost sfătuiţi de tatăl lor, cu limbă de moarte, să vîneze unde vor dori ei, dar să nu cuteze să calce cu vînătoare trei munţi care au fost numiţi de părintele lor, în ordine, astfel: muntele Scorpiei, muntele Miezei-Nopţii şi muntele Porcului Mistreţ. Dintr-o perspectivă central panonică sau sud panonică, susţinută şi de alte decodificări, aceşti munţi sunt: poalele Alpilor Răsăriteni (muntele Scorpiei), Munţii Tatra (la miază-noapte) şi Munţii Apuseni (muntele Porcului Mistreţ). Cei trei fraţi vînători au încălcat însă porunca părintelui lor şi au vînat, pe rînd, în cei trei munţi, însă după uciderea, rituală, a stăpînului de atunci al acestora (Scorpia, Porcul Mistreţ şi Miază-Noaptea). In esenţă basmul reflectă, de fapt, luarea în stăpînire de către cei trei fraţi vînători şi de către urmaşii lor, în străvechime, a ţinuturilor de la apus, de la nord şi de la răsărit de arealul panonic, leagănul Lumii Albe. Dar „Porcul mistreţ" din basm, un simbol mitic fundamental al Lumii Albe, nu este altul decît Sweta Varaha (Mistreţul Alb) al tradiţiei hinduse, deci este de fapt al treilea avatar al lui Vişnu în timpul prezentei Manvantara (a se vedea „Creangă şi creanga de aur" - V. Lovinescu). Acest simbol mitic a condus la sintagma temporală „Sweta Varaha Kalpa" (Kalpa Mistreţului Alb) care marca etapa de împotmolire în glod a omenirii ulterioară Marelui Potop, etapă reflectată în aceiaşi măsură şi de celebrul basm „Povestea Porcului", decriptată de asemenea magistral de Lovinescu. Ţinutul muntos al Mistreţului (Alb), deci practic al lui Vişnu, s-a numit în variana simplă „Varaha" şi corespundea iniţial Munţilor Apuseni. Acest toponim mitic s-a modificat fonetic în timp devenind „Valaha" şi apoi „Valahia" (prin vocalizare predesinenţială). Acest ultim toponim a fost consevat şi de tradiţiile biblice privitoare la Eden sub forma anagramată „Havila" (de la varianta Vlahia). O altă variantă a formei „Valaha" a fost conservată sub forma modificată „Walhalla" în mithosul scandinav.

Ţara (ţinutul) „Varaha" desemna deci spaţiul geografic care cuprindea în zona sa centrală Munţii Apuseni de astăzi. Varaha a devenit deci cu timpul Valaha şi Valahia, iar locuitorii acestui ţinut au fost numiţi cu vremea „valahi" şi „vlahi". Ulterior spaţiul denumit „Valahia" s-a extins foarte mult, incluzînd în întregime arealul carpatic şi extracarpatic, dar a avut şi tentacule toponimice în întreaga Peninsulă Balcanică, dar şi dincolo de marginile ei. Mai tîrziu a început un proces de restrîngere a arealului desemnat toponimic prin termenul „Valahia", dar acest nume a rezistat timpului şi vremurilor potrivnice mai ales în spaţiul extracarpatic şi în special în Muntenia unde este consemnat din plin în timpurile istorice. In alte locuri din cuprinsul Peninsulei Balcanice diferite grupuri de străromâni şi români au fost desemnate sau sunt desemnate şi în prezent prin apelativele „valahi" şi „vlahi" sau prin forme alterate fonetic, de genul „olah". De reţinut aici ca foarte important faptul că românii au pe lângă multe altele şi un excepţional nume mitic (valahi) care îi leagă indestructibil de mithosul hindus, dar şi de cel vedic. Dacă avem în vedere toate cele de mai sus realizăm foarte clar că vînătorile de la Balc pot fi privite lesne ca acte simbolice, rituale, prin care o ceată de străini de neam se substituie, periodic, cetei celor trei fraţi vînători mitici, chiar în cuprinsul spaţiului sacru al Munţilor Apuseni, fostul spaţiu sacru „Varaha", deci fostul tărîm sacru al zeului Vişnu. Aceştia se substituie astfel, simbolic, adevăraţilor stăpîni ai ţării mitice „Varaha". Românii din Ardeal cîntă „noi suntem români, noi suntem români/noi suntem aici în veci stăpâni", dar se înfăţişează, din cînd în cînd şi vînătorii noştri (adică ai lui Ţiriac) pe post de adevăraţi stăpîni şi fac o demonstraţie de forţă în acest sens. Insă reuşesc să se impună ca atare doar cu ajutorul urmaşilor urmaşilor vînătorilor mitici care se pun singuri, în necunoştinţă de cauză, în poziţie de supuşi, făcînd pe hăitaşii, pe servitorii la ospeţe şi pe interpreţii de „colinde". „Stăpînii" sosesc în limuzine de lux lustruite bec, îmbrăcaţi la patru ace şi pozînd în oameni extrem de importanţi care ar practica o formă oarecare de sport, adică vînătoarea. Dar ceata vînătorească substituie şi fostele vînători domneşti sau voievodale şi, în ultimă instanţă, vînătorile regale. La acestea participă şi prinţi ai zilelor noastre, dar nu lipseşte nici aurul regal: unul dintre ei are o puşcă placată cu aur (detaliu consemnat în mod superficial drept o extravaganţă), fapt care îl desemnează drept „rege". Pînă în 1989 marele vînător al Ţării, respectiv Ceauşescu, se afla în fruntea unor astfel de scenete simbolice prin care se dorea a fi validat, tacit, drept domn real. Această pretenţie l-a costat însă viaţa ajungînd în final să fie el însuşi transformat în vînat hăituit şi ucis. După care a fost înlocuit în mod simplu şi elegant cu alţi mari „vînători". Aşa a apărut grupul de vînători al zilelor noastre care s-a pus gospodăreşte pe treabă prin organizarea periodică a unor mari vînători „domneşti" la Balc. De la care nu lipseşte nici ospăţul domnesc, întărit cu un simulacru de colind vînătoresc, închipuit de nişte cîntări improvizate. Să se ştie clar cine sunt adevăraţii stăpîni. Intre timp un alt mare vînător (Adrian Năstase), cu mari pretenţii de domn, a fost pedepsit pentru marea lui îndrăzneală şi a fost aruncat pentru un timp în temniţă pentru a-şi băga minţile în cap, deşi a fost la un moment dat chiar un invitat important al grupului de vînători de la Balc.

In tot acest context vînătoarea lor poate fi privită şi ca o demonstraţie de forţă care ar avea drept scop intimidarea supuşilor. Dar este şi un avertisment repetat în mod constant. Trebuie să li se amintească supuşilor că „vînătorii" au puşti (carabine) performante, că ştiu să tragă cu ele cu multă măiestrie şi că sunt în stare să ucidă, fără ezitare, ţinte vii aflate în mişcare. Şi să se ştie că fac în acest sens pregătiri sistematice pentru a nu-şi pierde îndemînarea. Vai de cei care ar îndrăzni să le conteste calitatea de stăpîni, dar şi de cei care s-ar gîndi să le pună în pericol marile lor averi. Deci, ca să se ştie: dacă va fi necesar îşi vor apăra ceata, privilegiile şi averile cu focuri de armă. Măcelul de la Balc poate fi privit în acelaşi timp şi ca o subtilă acţiune de tip terorist. Poate fi o execuţie periodică de „ostatici" ţinuţi în permanentă captivitate în numitul domeniu de vînătoare de la Balc. Săvîrşirea acestui act de tip terorist îi obligă pe romîni să asiste neputincioşi, periodic, la un spectacol traumatizant, puternic mediatizat, care le marchează an de an subconştientul. Această execuţie ar reprezenta şi o lovitură năucitoare care prin poziţia sa în timp urmează bombardamentului mediatic susţinut de toate posturile de televiziune care se întrec în a macula, cu mijloace de o perversitate diabolică, sărbătorile româneşti creştine din apropierea sfîrşitului de an, dar şi pe cele de după Anul Nou.

In raport cu momentul din an al „vînătorii" de la Balc mai putem nota şi macularea timpului sacru prin organizarea acestui măcel în timp interzis sacrificiilor de orice fel. Respectiv în Capricorn şi Vărsător (zodia lui Dumnezeu), zodii ale purificărilor rituale din timpuri străvechi. Să ne reamintim că la români zodia numită acum îndeobşte „Săgetător" purta numele de „Vînător", iar ultimele acte de vînătoare dintr-un an mai erau permise doar în această zodie cu care se încheia anul tradiţional, în momentul solstiţiului de iarnă, marcat la străromâni de Seara Mare. In Capricorn toate păcatele din anul precedent erau transmise, simbolic, unui animal (capra la noi) printr-o simplă atingere. Românii ţin şi acum de aceste legi străvechi şi din acest motiv există Ignatul (20 decembrie) ca termen limită, presolstiţial, pentru sacrificarea porcilor domestici. Deci în străvechime solstiţiul de iarnă (Seara Mare) era evident termenul ultim pentru săgetarea mistreţilor sau pentru sacrificarea porcilor abia domesticiţi. Oricum toate acestea se petreceau din necesităţi de supravieţuire căci nu erau ucise pe atunci vietăţile pădurii de plăcere, din sadism sau pentru relaxare şi nu era de conceput pătarea zăpezilor imaculate ale Capricornului sau Vărsătorului cu sînge de sălbăticiuni aflate în această secvenţă de timp sacru sub protecţia magică a unor legi nescrise, dar transmise din generaţie în generaţie prin simboluri simple precum cele zodiacale. Dacă ne raportăm la unele credinţe aflate la românii macedoneni constatăm că vînătorii lui Ţiriac ar putea fi consideraţi nişte „caracandzali" („kalikantzaroi" la greci) întîrziaţi de rit (stil) vechi. Aceştia erau un fel de diavoli sau demoni care apăreau printre oameni în cele 12 zile dintre Crăciun şi Bobotează „cu scopul stăpînirii lumii" (O. Buhonciu, 1979). Deci am putea avea de a face cu nişte uzurpatori autentici. Prin urmare la Balc, într-un loc cu nume simbolic, are loc, anual, de la un timp, un act ritual prin care nişte uzurpatori se manifestă ca nişte stăpîni absoluţi ai Valahiei mitice şi ucid, în mod ostentativ, simboliul mitic al spaţiului sacru Varaha, mistreţul. Dar, ca nişte falşi vînători, nu vînează pentru a supravieţui, în respect total faţă de fiinţele sacrificate, ci dezlănţuie un adevărat masacru, un măcel autentic. Ca falşi stăpîni, ca uzurpatori ai puterii mitice valahe, încearcă, firesc, să se impună prin înscenarea unor vînători autentice, dar şi prin terorizarea celor pe care îi consideră supuşi. Însă acţiunea lor are şi un alt aspect: stabilirea periodică a unor relaţii stăpîni – supuşi prin angajarea gonacilor şi a colindătorilor. Aceştia participă, în necunoştinţă de cauză, la reeditarea anuală a unui pact prin care se recunosc a fi în postură de servitori, de supuşi. Amnezia lor este speculată la maximum de posibilii „caracandzali".

Balc, decembrie 2014. Vînătoarea din ultimul an, 2014, aşteptată după tipic abia la începutul acestui an (2015), poate fi explicată în acest context, respectiv din această perspectivă mitică, doar într-un singur mod. Ceata vînătorească a considerat că s-a mai făcut un pas important către preluarea controlului total asupra spaţiului mitic valah: un ales sau un pion de-al lor ar fi cîştigat alegerile prezidenţiale din Romania. Acesta urma să preia postul cheie de preşedinte în cursul zilei de 21 decembrie 2014. Pe 22 decembrie era deja un şef de ţară instalat. După 25 de ani de la noaptea dintre 21 şi 22 decembrie la conducerea ţării se instalează, cu acte în regulă, un străin de neam, un sas. Un neromân la conducerea statului numit Romania. Este deci un motiv demn de sărbătorit, cu o baie de sînge nevinovat, de către ceata vînătorească instalată acum, cu mai mult aplomb, ca o ceată de stăpîni cu mari pretenţii, de stăpîni adevăraţi. Valahii amnezici îi primesc ca atare la ospeţele vînătoreşti din zilele de 19 şi 20 decembrie 2014. Primii ating bucatele tradiţionale româneşti, iar ceilalţi îndeplinesc ritualul de supunere, prin punerea pe masă a acestor mâncăruri simbolice. In ziua de 20 decembrie „stăpînii" au Ignatul lor sîngeros, o replică rituală anticreştină a Ignatului românesc, maculat şi prin prelungirea măcelului de la Balc şi în ziua de 21 decembrie. Mistreţii ostateci de la Balc, simbolul mitic al valahilor, sunt ciuruiţi în mod barbar de vînătorii cetei. Ziua de 21 decembrie îi va găsi pe foarte mulţi dintre ei fără suflare, iar pe români îi va afla năuciţi şi cu inima strînsă. In acelaşi timp un om de încredere de-al cetei se va pune cu tupeu în fruntea valahilor, prizonieri în propria lor ţară, pentru a-i duce, neîndoielnic, la pierzare. Abia acum putem înţelege miza reală a alegerilor din 16 noiembrie şi cauza reală a risipei extraordinare de fonduri din campania electorală în favoarea sasului Klaus Iohannis. Totuşi se pare că ceata a cam exagerat un pic. Prin vînătoarea -serbare antivalahă de la finele anului 2014 a fost posibil să facem o legătură între acţiunile uzurpatorilor desfăşurate timp de 10 ani neîntrerupţi şi paralizarea neamului românesc la nivel decizional suprem. Înţelegem şi graba de a prelua şi controlul la nivel executiv, respectiv toate presiunile făcute în acest sens (inclusiv jocul U.D.M.R.) pentru schimbarea rapidă a guvernului. Sasul K. I. este foarte grăbit, are multe pe agenda de lucru, a socotit că nu îi vor ajunge 5 ani de mandat şi îşi doreşte deja încă 5 ani.

Dar să revenim la oaspeţii noştri sîngeroşi, respectiv la vînătorile rituale antivalahe. Mai toată lumea bănuia că aceştia se întîlnesc periodic şi pentru a mai pune la cale nişte afaceri. Acum însă pare să fie clar că aceştia urmăreau de fapt ocuparea pe şest a ţării care îi găzduia ca pe nişte oaspeţi de seamă, dar măcinaţi de un hobby de lux, vînătoarea, pe care îl practicau într-un mod ceva mai aparte, ceva mai excentric. Se pare însă că ei vînau altceva, urmărind să preia frîiele ţării gazdă, plănuind şi reuşind să-şi impună un pion în funcţia de preşedinte al ţării victimă. Acum se vînează şi funcţia de premier, se vînează un guvern aservit total, un parlament obedient şi în final o ţară total aservită. K.I. se insatala astfel şi el ca stăpîn nu doar asupra Muntelui Mistreţului, unde avea loc simultan vînătoarea rituală antivalahă, ci şi ca stăpîn al întregii Valahii, al cărui centru vital este în aceste timpuri cetatea domnească Bucureşti. K.I. ar fi însă şi el la rîndul lui un supus al celui care se revendică, prin aurul puştii, drept regele (ocult) al Valahiei. A avut loc deci, de fapt, o vînătoare de ţară în Munţii Carpaţi, care a durat timp de 10 ani. A fost vînată chiar România. Pentru a fi supusă fără ştirea ei, pentru a fi aservită total intereselor grupului de vînători. Am fost vînaţi şi noi deoarece ne vor fi schimbate destinele în raport cu interesele altora sub acţiunile tuturor acelora care vor lucra în viitor, cu sau fără de ştire, în favoarea acestei cete vînătoreşti foarte bine organizate. Această perspectivă mitică îmi aminteşte faptele de vitejie ostăşească ieşite din comun ale unui autentic vînător de valahi, Carol Robert de Anjou, redate cu umorul necesar în poemul „Posada" de amicul meu Victor Păun, un urmaş vîlcean al românilor călcaţi la vremea lor de regele „cuceritor". Dar şi mare „filozof" al acelor timpuri, din perspectiva poemului citat: „...regele / Nu se grăbea. Zicea : / «Basarabă ştie bine / Să se ascundă-n viezuine. / Cînd vînezi un Basarabă / Numai păr şi numai barbă / Trebuie tutun, răbdare / Şi noroc la vînătoare»".
Şi noroc la vînătoare.

footer