Revista Art-emis
Ce înseamnă cu adevărat „societatea civilă”? PDF Imprimare Email
Dr. Kiki Skagen Munshi, S.U.A.   
Duminică, 08 Noiembrie 2015 16:50

Kiki Skagen Munshi, art-emisSocietatea civilă în America este bine mersi, în viaţă, îi merge bine şi este condusă îndeosebi de pensionari. Nu vorbesc de organizaţii naţionale, cum ar fi Clubul Sierra, sau Crucea Roşie, care au ajuns „afaceri mari" (Big Business), ci de grupurile mai mici, locale, cele care fac niţel mai bună viaţa noastră cea de toate zilele. America are o atitudine schizofrenică faţă de oamenii care ies la pensie. Pe de o parte, în clipa când le spun adio colegilor de la locul de muncă, pur şi simplu pensionarii încetează să mai existe. Desigur, se mai întorc pe acolo, mai fac o vizită - de obicei una singură - şi sunt primiţi călduros. Conversaţia este de genul „ţi-l mai aminteşti pe Joe? Ei bine, s-a prăpădit...", sau „Ne lipseşti atât de mult bla, bla". Asta cu „ne lipseşti etc." e falsă, nimeni nu mai are chef să audă părerea sau sfatul unui bătrân. Şi, cu toate acestea, afară, pe bătrân îl aşteaptă o lume nouă. Oamenii se pensionează când sunt, încă, relativ tineri, sănătoşi, în puteri şi, dacă nu mai găsesc un alt „job", sau nu continuă să lucreze ceva - aşa cum mulţi trebuie sau doresc să o facă -, atunci constată cu surprindere că sunt mai ocupaţi ca niciodată cu activităţi plăcute, sau importante, sau ambele. Orăşelul nostru este micuţ, aşa că fiecare îşi cunoaşte rostul, iar forme de organizare similară există şi în oraşul mare. Pe coastă, de exemplu, Consiliul pentru afaceri internaţionale, de la San Diego, în ţinutul de nord, sponsorizează dezbateri săptămânale pe teme externe, docenţii îi duc pe oameni la muzee, iar cluburile Rotary te întâmpină la tot pasul, dar, parcă tot aici sus, la munte, e mai bine...

Să începem cu organizaţia civilă „Prietenii Bibliotecii". Datorită eforturilor ei - lobby la guvern, strângeri de fonduri etc. - avem o bibliotecă publică minunată, cu odăi înalte, grinzi de lemn, uşi de sticlă mată, folosită de pensionari, dar şi de elevi de la şcoala elementară sau liceu. „Prietenii Bibliotecii" au deschis şi o librărie, într-o încăpere mică şi luminoasă, imediat pe stânga cum intri în clădirea bibliotecii, o librărie unde vând cărţi donate şi, astfel, strâng nişte bănuţi pentru concertele tematice „Muzică la munte" şi pentru diferite conferinţe. Această librărie-stand de carte este foarte bună, cărţile sunt de calitate deosebită, iar preţurile suficient de mici ca să poţi cumpăra câteva, fără să faci o „gaură" în bugetul gospodăriei. Biblioteca are o sală unde se dau, gratuit, lecţii de yoga şi se organizează diferite evenimente. The Julian Arts Guild (JAG), adică Breasla de Arte Frumoase din Julian, îşi ţine reuniunile acolo şi organizează demonstraţii cu public lunare, de diferite îndeletniciri şi forme de creaţie artistică. Luna asta, de pildă, vom avea ocazia să-l urmărim pe un artist-pensionar creând „în direct" un fel de sculpturi din lemn ars - nu contează ce credem noi, Mike zice că ce face el e o formă de artă. JAG organizează, de asemenea, două expoziţii anuale de artă şi un tur al studiourilor de artă din ţinut. Majoritatea membrilor JAG, cum am spus, sunt pensionari. Unii-s artişti decenţi, vreo doi-trei sunt chiar buni. Pe pereţii din camera cu copiatoare şi tăietoare de hârtie JAG expune lucrările „Artistului lunii", recent a fost donat şi s-a instalat acolo un sistem linear de luminare a exponatelor. JAG foloseşte o parte din banii strânşi din taxe şi evenimente pentru a face abonamente la publicaţii de artă - mărturisesc că, personal, sunt interesată în treaba asta.

În fiecare an, parada de 4 iulie porneşte din parcajul Bibliotecii, cu fanfare, panglici, baloane, cai şi maşini de pompieri şi, desigur, cu politicieni zâmbitori şi fluturând mâinile. Cine o organizează? Un comitet de organizare a paradei de 4 iulie, format numai din voluntari care, de asemenea, strâng gologanii necesari. De pildă noi, pensionarii din comitet, ajutăm la strânsul fondurilor vânzând tricouri inscripţionate cu 4 iulie etc. Comercianţii de pe Main Street, strada principală, sunt încântaţi, întrucât cei veniţi de la oraş ca să vadă „un 4 iulie tradiţional, într-un orăşel mic american, de modă veche", trag o raită şi prin buticurile lor şi cumpără câte ceva. În orăşel, Societatea Istorică din Julian se îngrijeşte de şcoala Witch Creek (Pârâul Vrăjitoarei) şi de Muzeul din Julian, totul este făcut de voluntari, aproape toţi sunt pensionari. Societatea istorică cercetează şi este preocupată, îndeosebi, de documentele de proprietate funciară, de asemenea face un fel de „recensământ", cât mai exact al cimitirului, şi alte chestii asemănătoare. Muzeul mai expune unelte care ar părea familiare în oricare muzeu românesc de la ţară, precum şi o colecţie impresionantă de dantelării şi broderii. Clinica medicală este micuţă, dar Fundaţia Medicală din Julian se străduieşte să creeze facilităţi noi, moderne şi, bineînţeles, mai mari. Au deja terenul, un fel de clădire, şi un plan de renovare. Tot ce lipseşte este un milion de dolari, poate ceva mai mult, nu ne alarmăm şi sperăm să facem rost de el. În Julian, un adevărat „război" se duce între pompierii voluntari şi pompierii profesionişti, adică cei ai guvernului. În clipa de faţă, între ei s-a instaurat un fel de armistiţiu, dar e limpede că profesioniştii nu-i plac pe voluntari. Din păcate, atunci când în păduri izbucnesc incendiile, avem nevoie de sprijinul tuturor, iar voluntarii noştri cunosc foarte bine toate drumurile şi potecile. Biroul şerifului se descurcă mai bine cu voluntarii, aceştia fluidizează traficul, controlează periodic gospodării ale căror proprietari lipsesc de acasă mai multă vreme, şi fac şi alte treburi asemănătoare. La rândul lor, bisericile îşi fac partea lor de treabă şi, o spun din nou, mai ales cu ajutorul pensionarilor. Biserica catolică din Julian (nu mă întrebaţi de ce este denumită „Sf. Elizabeta a Ungariei", nu ştiu) donează săracilor încasările de la parcajul ei. Biserica metodistă, aflată puţin mai la vale, construieşte o galerie, la uşa principală de intrare. Fred, arhitectul, are 90 de ani şi toţi „constructorii" sunt pensionari. O dată pe lună, această biserică împarte alimente pentru săraci şi trei zile pe săptămână voluntarii duc mâncare gătită acasă la bătrâni şi bolnavi. Hrana este furnizată în mare parte de către guvern, dar distribuţia la locuinţe este asigurată 100% de către voluntari.

Cum se acoperă financiar toate astea - şi încă nu am vorbit de Fundaţia conservaţionistă „Volcan Mountain", de „Legiunea Americană", de „Clubul Feminin" şi de altele? Păi se acoperă parţial prin ceva taxe, în parte prin strângeri de fonduri (vânzări de prăjituri şi plăcinte de casă, licitaţii cu obiecte donate, spectacole etc.) şi, în bună parte, de mici subvenţii, de toate felurile, de la guvern. Cheia întregii poveşti este, însă, aceea că toate costurile sunt joase. Nimeni nu are salariu, cu excepţia şefului pompierilor voluntari. Cele mai multe organizaţii nu au sedii, sau birouri, prin urmare nu risipesc banii cu aşa ceva. Şi, în general, cheltuielile de operare şi întreţinere sunt aproape inexistente. Ceea ce organizaţiile au cu adevărat sunt mâinile dornice de muncă şi, la fel, inimile oamenilor. Asta înseamnă cu adevărat Societatea Civilă. Acea Societate Civilă pe care a avut-o şi România înainte de 1944.
Corespondenţă din California, SUA.

footer