Revista Art-emis
Plagiatul - o boală incurabilă sau doar semnul unei nesimţiri vindecabile? PDF Imprimare Email
Ion Spânu   
Duminică, 11 Octombrie 2015 23:29

Liiceanu - PlagiatorOriunde în lume, cînd cineva este prins că a plagiat într-o carte, se umple de o ruşine atît de mare încît, mai devreme sau mai tîrziu, este obligat să accepte că nu mai are ce căuta în societatea intelectualilor. Nu hoţia în sine este cea care-l distruge, deşi contează atît de mult, ci faptul că individul acela batjocoreşte ideea de carte! Am scris în aceşti ani, asumîndu-mi riscul de a primi în cap toate zoaiele, despre plagiatorii cei mai de vază: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Cătălin Cioabă, punînd stînga-dreapta textele lor cu textele de unde au furat şi am constatat că, în ciuda evidenţei, chiar şi aceştia au procedat exact ca şi plagiatorii minori, precum Victor Ponta sau Gabriel Oprea: au negat furtul şi au consumat energii uriaşe pentru a decredibiliza dezvăluirile, folosindu-şi în acest demers prietenii sau susţinătorii. Reamintesc aici că, în 2007, cînd am publicat acel celebru articol „Liicheanu", în primele 10 zile, în toate publicaţiile au apărut peste 100 de articole împotriva mea, scrise de personalităţi recunoscute în viaţa noastră publică, oameni care au acceptat, de dragul lui Gabriel Liiceanu, să se facă de rîs, căci cei mai mulţi nu răsfoiseră nici măcar o carte a lui Heidegger! Cu permisiunea dvs., aş vrea să trec în revistă cîteva atacuri din acea vreme pentru a vedea tipul de reacţie în faţa unei astfel de acuzaţii. Primul care a sărit în sus a fost însuşi Gabriel Liiceanu, într-un interviu acordat chiar a doua zi Sabinei Fati pentru „România liberă", despre a cărui reacţie, trebuie să recunosc, pot spune că a fost cea mai civilizată, incluzînd aici şi artificiile de limbaj specifice polemicii, pe care şi eu le practic deseori:
Sabina Fati: „Sunteţi acuzat de plagiat, de mistificare a biografiei şi de alte imoralităţi. Astfel, de pildă, vi se reproşează că în volumul „Martin Heidegger - Repere pe drumul gîndirii" - aţi fi plagiat un scurt fragment chiar din filosoful german de care vă ocupaţi. Este o scăpare?
Gabriel Liiceanu: Nu mă faceţi să contrazic ceea ce am spus în micul comunicat pe care l-am dat pentru presă. Pe de altă parte, nu mă pot abţine să nu vă mărturisesc - nu ştiu dacă o să mă credeţi - că am citit cele două pagini din „Ziua" cu un ochi amuzat. Cînd lucrurile devin prea enorme, efectul comic este garantat. Cum tot comic este să afirmi despre un om care a tradus pentru cultura română cam două mii de pagini din Heidegger că de fapt a plagiat trei randuri, şi asta chiar într-o carte a lui Heidegger!".
La întrebarea jurnalistei: „De ce credeţi că astfel de acuzaţii au apărut exact acum?", Liiceanu are o explicaţie halucinantă: „Faptul că am semnat un Apel în care îi dădeam preşedintelui Băsescu un gir pentru politica lui de pînă acum, faptul că am spus sus şi tare că o mare parte a clasei politice de la noi funcţionează împotriva intereselor ţării, faptul că am crezut că e necesară o reformă de tip european a justiţiei româneşti - toate acestea se pare că sunt echivalente cu un delict. Trebuia, evident, să fiu sancţionat"!

Dacă veţi fi atenţi, veţi vedea că acest tip de reacţie se întîlneşte la toţi plagiatorii: mai întîi neagă vehement, spunînd că le-a venit să rîdă în faţa acuzaţiilor, apoi aruncă un fals motiv, de cele mai multe ori politic, pentru care, chipurile, au apărut dezvăluirile plagiatului. Urmează apoi aruncarea în luptă a armatei de susţinători.
În Cazul Liiceanu, cu care am avut chiar un lung proces, la care a şi renunţat, iată ce fel de reacţii am primit:
- Zoe Petre, care era colegă cu mine de rubrică la „Ziua": „Protestez din nou faţă de atacul la care este supusă, prin intermediul lui G. Liiceanu, întreaga intelectualitate care a avut ghinionul de a trăi în "epoca de aur"... Vădeşte însă şi un exerciţiu mult prea bine asimilat al practicilor inchizitoriale comuniste, pentru care nimic nu era întîmplător şi totul era suspect... Înfierarea nu are azi nici valoare de cunoaştere, nici valoare etică, cum nu a avut nici în vremea dictaturii proletariatului".
- Vladimir Tismăneanu: „Debusolarea pare să fi devenit boala generală. Este într-adevăr buimacitor să asişti la toate aceste înscenari mediatice şi isterizări politice. Gabriel Liiceanu făcut plagiator din Heidegger, profitor şi părinte denaturat, Traian Băsescu anchetat de Felix-Voiculescu, Monica Macovei contestată de un parlament în care domina, vorba lui Eminescu, „Panglicari în ale ţării care joacă ca pe funii/Măşti cu toate de renume din comedia minciunii".
- Livius Ciocârlie, în articolul „Moarte intelectualilor!": „Nu se poate spune că n-am evoluat. În 1990 strigau „Moarte intelectualilor!" muncitorii de la I.M.G.B., acum strigă unii jurnalişti. Recentului Apel, care a stîrnit atîta furie, nu i s-au contestat ideile, cît legitimitatea. Intelectualii să-şi vadă de treaba lor! Dacă nu, să fie linşaţi. Gabriel Liiceanu a iniţiat şi a redactat Apelul, Gabriel Liiceanu trebuie linşat. Nu e o noutate. Şi minerii l-au hăituit. Nu-mi vine să cred că jurnalişti de bun nivel, răsfăţaţi ai televiziunilor, care au considerat şi ei ilegitim Apelul, se simt bine acum, avînd ca vîrf de lance grupul de agresori de la Ziua. Nu cred că i-au entuziasmat nici argumentele - de care nu ştii dacă să te indignezi sau să ţi se facă silă - folosite pentru a-l scoate pe Liiceanu plagiator".
- Cristian Tudor Popescu: „Lectura soiului acesta de „articole" e una dintre situaţiile în care regret că n-am rămas inginer de software - mi-e jenă că sunt ziarist. Modul, pe cât de scremut pe atât de strident în care se înjghebeaza din două-trei „acuzaţii" sentinţe generale dărâmătoare - plagiator, profitor, impostor, lichea -, asezonate cu „paranteze" jegoase privind viaţa personală a celui luat ca ţintă, aminteşte de procedeele de murdărire a unui om folosite de Securitate. „Acuzaţiile" în cazul lui Gabriel Liiceanu sunt trase de păr până la scalpare: e de conceput că un specialist care a tradus şi comentat mii de pagini din Heidegger să se apuce să plagieze câteva fraze?... Dincolo de orice argumente, cel mai grav e faptul că un astfel de act de „presă" este în mod evident făcut cu rea-intenţie, rea-credinţă şi malignă conştiinţă şi determinat de interese de moment care depăşesc cu mult presa."
- Horia Roman Patapievici: „Autorul (Zigu Ornea - n.n.) se referă la presă, şi anume la ziarul „Ziua", deplîngînd faptul că în cuprinsul lui oameni normali acceptă să publice alături de indivizi cu prestaţie morală dezgustătoare. Cum pot accepta colaboratorii normali ai ziarului să publice alături de cei care au instrumentat atacul respingător împotriva lui Gabriel Liiceanu şi a aşa-zişilor „intelectuali roşii"? Politica de vecinătăţi şi de calomnii a ziarului „Ziua" este atît de transparentă, încît numai interesaţii ori nesimtiţii pot pretinde că nu au ştiut ori că nu şi-au dat seama".
- Lucian Pintilie: „Textul despre Gabriel Liiceanu, publicat acum cîteva zile în ziarul „Ziua", este pentru mine unul dintre cele mai pestilenţiale texte pe care le-a produs lupta politică la noi. Este evident un text comandat, experimental, simulînd idioţenia (pînă la un punct) pentru a sonda limitele necunoscute ale solidarităţii intelectuale precum şi - în general - limitele unei rezistenţe la un rău în construcţie... În momentul juisării însă, idioţenia nu a mai fost controlată. Bomba sinucigaşă s-a declanşat şi-a împrăştiat maţele idiotului prin toată presa românească. Se rîde de o săptămînă în Bucureşti de chestia cu plagiatul. Pe scurt, un text odios şi ilariant, atît de odios şi ilariant încît Gabriel Liiceanu ar trebui fireşte, plin de seninătatea mult visată, utopia din totdeauna a intelectualului, să treacă liniştit printre dihorii ăştia care-l împroaşcă cu jeturi rău mirositoare de urină, pentru a-l opri şi a-l soma să raspundă. Liiceanu ştie că simpla angajare în replică descalifică pe replicant".
- Ioana Avădanei: „De aceea, nu critica, în sine, mă deranjează în articolul invocat, ci „agenda" din spatele său. Cunosc prea puţine în ale filosofiei ca să pot construi eu o contraargumentaţie la acuzele aduse în articol - şi nici nu mi-am propus aceasta. Pot doar spune că, aşa cum au fost ele prezentate, acuzaţiile de plagiat sunt neconvingătoare. Plagiatul invocat pare să ţină mai degraba de tehnica şi rigurozitatea citării (şi aici, de bună seamă, putem discuta), şi nu de intenţia de însuşire a unor idei sau texte. Însăşi ideea plagierii unui autor în interpretarea operei acestuia mi se pare rizibilă din start".
- Andrei Cornea: „Afirmaţiile lui Ion Spânu din « Ziua » cu privire la Gabriel Liiceanu sunt nu numai absurde, dar chiar complet ridicole. Ne oprim la cele mai grave: aşa este aceea că Liiceanu l-ar fi plagiat pe Heidegger, deoarece, într-o notă la Despre esenţa temeiului al lui Martin Heidegger din volumul „Repere pe drumul gandirii", Ed. Politica, 1988, Liiceanu n-ar fi pus ghilimele cînd a citat din Heidegger însuşi. Dar Liiceanu explică în Nota asupra ediţiei (despre care d-l Spânu nu pare a fi auzit) că a utilizat, pentru a-l explica pe Heidegger, chiar cursurile acestuia, publicate postum. Şi precizează: «prin mijlocirea acestor cursuri, Notele introductive,... îşi propun să-l explice pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger însuşi. Şi astfel am găsit şi calea de a descărca textul de note ad locum. ». (p. 9). Nici un moment, deci, cititorul nu e indus în eroare să creadă, cum afirmă d-l Spânu, « că este gîndirea lui Liiceanu » despre « in-der-Welt-sein». Unde-i, deci, plagiatul?"
- Adriana Babeţi: „Atacul împotriva lui Gabriel Liiceanu din « Ziua » face parte din această campanie imundă de discreditare şi lichidare publică, fără argumente sau cu argumente false, fabricate mişeleşte, a unor intelectuali care se opun solidarităţii sordide din România. Adevăratei solidarităţi sordide".
- Afrodita Iorgulescu, matematician, semnatar cu nr. 2759 al „Apelului de susţinere pentru Monica Macovei": „Am citit cu stupefacţie şi indignare titlul mare de pe prima pagină, « Liicheanu », cele două articole infame găzduite de ziarul « Ziua » din 27 februarie 2007, ale lui Ion Spânu şi Constantin Barbu, la adresa filosofului Gabriel Liiceanu, ca şi articolele infame ale ziariştilor Sorin Roşca Stănescu şi Victor Roncea la adresa organizatorilor mitingului « Mărtişor anticorupţie » din aceeaşi zi, printre care Gabriel Liiceanu, « dirijorul corului intelectualilor ». Ce organizare, toate patru articolele adunate în aceeaşi zi, scrise unul lîngă altul, ca să aibă forţă la atac! Aştept ca ziarul « Ziua » să ceară scuze public pentru atacul la adresa lui Gabriel Liiceanu. Pînă atunci, cer colaboratorilor ziarului « Ziua » să facă un gest de solidaritate şi să se retragă".

Cea mai penibilă reacţie a venit însă din partea lui Mircea Dumitru, actualul Rector al Universităţii Bucureşti, care, pentru că a fost adus de Liiceanu la „Humanitas" direct de la Casa de pionieri Buftea, a ţinut să-l apere, uitînd că el a semnat traducerea din germană a unei cărţi de Wittgenstein, deşi în propriul C.V. scrisese că nu cunoaşte deloc limba germană! Astăzi, la peste 8 ani de la apariţia acelui articol în „Ziua", aceste opinii, care sînt doar o mică parte din cele apărute în acele zile, devoalează cum nu se poate mai bine care este marea probemă a plagiatului la noi, că în discuţiile publice contează cine este cel care a plagiat: dacă este unul de-al nostru, atunci sărim în sus că nu e plagiat, dacă este unul de-al lor, atunci, demisia! De aici, inevitabila solidaritate cu plagiatorul din partea amicilor săi, oameni care, pentru a-şi dovedi slugărnicia, ignoră evidenţa şi pornesc la atacul celui care face dezvăluirea plagiatului, cînd, de fapt, singura soluţie rezonabilă este că orice plagiat, indiferent al cui este, să fie sancţionat cu aceeaşi măsură, adică să fie repudiat. Altfel, consecinţa este că exact aceleaşi argumente pe care le foloseşte o „tabără" vor fi folosite şi de cealaltă.

Dacă vă uitaţi pe reacţiile citate mai sus, veţi observa că, în afara lui Andrei Cornea, este greu de crezut că vreunul a fost interesat de opera lui Heidegger. Din acest punct de vedere, Ioana Avădani este singura care a recunoscut că nu prea se pricepe la filosofie, astfel încît opinia ei a şi fost mai ponderată. În rest, numai injurii, expresii triviale, formule nesimţite şi, în general, obrăznicii în afara chestiunii: „practicilor inchizitoriale comuniste", „înscenari mediatice şi isterizări politice", „Moarte intelectualilor!", „scremut", „paranteze jegoase", „nesimtiţii", „juisare", „text odios şi ilariant", „dihorii ăştia", „jeturi rău mirositoare de urină", „afirmaţii absurde şi ridicole", „campanie imundă de lichidare publică", culminînd cu intelectuala nr. 2759 care cerea retragerea din redacţie a celor care se solidarizează cu Liiceanu! Pînă la urmă, efectul s-a produs şi Sorin Ovidiu Vîntu a cumpărat ziarul „Ziua", pe care imediat l-a închis, nu înainte de a concedia toată echipa de editorialişti, între care mă număram şi eu! Vedeţi, atunci, în loc să fie condamnat plagiatul, s-a încercat muşamalizarea lui şi „punerea la colţ" a celui care l-a dezvăluit! N-au reuşit prea mare lucru, în afara faptului că i-au creat lui Liiceanu iluzia că el ar fi undeva deasupra lumii, pentru ca apoi să sfîrşească umilit de Traian Băsescu, atunci cînd, în mod intenţionat, acesta l-a urcat, împreună cu Pleşu, Patapievici şi alţi doi, într-un avion de 100 de locuri, după care a chemat presa să-i facă de rîs! Ulterior Cazului Liicheanu, Constantin Barbu a publicat un alt plagiat al lui Gabriel Liiceanu, de vreo 100 şi ceva de pagini din Noica, lucru dovedit chiar cu o convorbire a marelui filosof interceptată de Securitate! Dar ceea ce îl va urmări toată viaţa pe Liiceanu este plagiatul din Teza de doctorat, pentru care a fost dat afară din Institutul de filosofie! În zadar se zbate să spună că a fost o operaţiune de compromitere din partea Securităţii, căci lucrurile sînt clare ca lumina zilei!

La cîtă carte ştie Gabriel Liiceanu, este de neimaginat cum a putut să-şi rateze un destin serios, pe care l-a pus în cumpănă cu efemera celebritate că a fost unul dintre lingăii lui Traian Băsescu! Faptul că este traducătorul lui Heidegger poate să conteze ca imagine populară, însă, în marea cultură, chestiunea este firavă, căci oricine vrea să-l studieze pe Heidegger se duce la textul original, nu la traducerile sale! Astfel, Liiceanu a ajuns să scrie o carte de memorii, în care povesteşte cum îi făcea el un „şniţel aurit" Monicăi Lovinescu sau o „salată cu andive" altui plagiator, colaboratorul său Cătălin Cioabă, despre care am mai scris aici! Iar cînd îl loveşte genialitatea, nu mai poate să scrie decît despre Siegfried, una dintre maşinile lui de lux! Şi acum, cînd are în spate ca pe o cocoaşă această acuzaţie multiplă de plagiat, Gabriel Liiceanu continuă să-i acuze pe alţii de absolut acelaşi păcat, fără să-şi dea seama că propria sa reacţie în faţa acuzaţiilor, îi face şi pe Victor Ponta şi pe Gabriel Oprea să-i împrumute atitudinea! Apelul acela stalinist (ideea unor astfel de apeluri este chiar o invenţie stalinistă, practicată intens în revista „Lupta de clasă" din anii '50, de către Paul Cornea şi activiştii de atunci!), intitulat „Doctorat fără plagiat", lansat în revista „22" de acum cîteva săptămîni, poate că ar fi avut alt efect, dacă în fruntea listei nu ar fi chiar plagiatorii Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Cătălin Cioabă, H.-R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu!

Şi, pentru că veni vorba, aţi văzut ce i s-a întîmplat lui Mircea Cărtărescu? Cînd nemţii, care-i acordaseră burse să-şi scrie romanele şi care l-au lăudat şi premiat constant, s-au convins că a plagiat, au şters totul cu buretele şi l-au executat într-unul din cele mai importante cotidiane, „Frankfurter Rundschau", fără să mai ţină cont că era veşnicul candidat la Premiul Nobel! Aşa e în Germania, cînd ai plagiat, nu mai ai nici o valoare! Nu uitaţi că nemţii l-au scos din viaţa publică pe Theodor zu Guttenberg, fost ministru al apărării şi economiei, considerat succesorul Angelei Merkel, imediat ce a fost dovedit că a plagiat în Teza de doctorat! Acesta este modelul pe care trebuie să-l urmeze şi România, să dovedească toleranţă zero la plagiat şi să facă o curăţenie totală în ceea ce priveşte doctoratele tuturor! Repet, în Marea Britanie, de exemplu, dacă un student plagiază chiar şi o idee de la curs, nu mai poate obţine niciodată un titlu universitar! Dacă nu vom urma acest model, toţi plagiatorii o să sufere puţin în faţa acuzaţiilor, după care vor reintra în normal, sfidîndu-i pe toţi cu hoţia lor. Iar primul lucru care trebuie făcut este desfiinţarea acelui Consiliu de Etică, a cărui sarcină evidentă este de a spăla cadavrele intelectuale de urmele acuzaţiilor de plagiat din cărţile demnitarilor! Dacă lui Gabriel Liiceanu nu i s-ar fi tolerat faptul că a plagiat (nu era mare scofală să recunoască şi să renunţe la conducerea de doctorat), poate că astăzi Ponta şi-ar fi dat de mult demisia, iar Gabriel Oprea nici n-ar mai fi îndrăznit să-şi dea doctoratul. Aşa, toată lumea va zice: „Dar ce, eu sînt mai prost ca Liiceanu?" şi toţi vor continua să plagieze, făcînd şi mai grea lupta împotriva furtului intelectual. Astăzi, Teza de doctorat nu mai e ce ar trebui să fie, ci a devenit doar substitutul acelui cartonaşul acela mic, numit „Carte de vizită" şi din ce în ce mai mulţi impostori batjocoresc munca celor care trudesc prin biblioteci ani de zile pentru realiza un studiu important, pe care abia reuşesc să-l publice. Numai pentru respectul faţă de adevăraţii cercetători şi tot ar merita să începem o cruciadă adevărată împotriva plagiatorilor. Indiferent cum îi cheamă şi cine se cred ei! Altfel, cu atîţia doctori falşi, cultura românească are toate şansele să moară de acest virus cumplit care este Plagiatul.

footer