Revista Art-emis
Andrei Pleșu vs. un celebru anonim, „profesor de filozofie” PDF Imprimare Email
Marin Ifrim   
Joi, 30 Iulie 2015 16:05

Andrei Pleşu„...viața e dură și/se schimbă/de la un gând/la altul;/la una din ferestrele/Edenului în contumacie/ iată-i pe Andrei și Gabriel/ cu câte o baghetă/ muiată-n smirnă/ răscolind prin/ deșeuri filosofice/ eclozate..."

Nu-l (re)cunosc pe Andrei Pleșu decât din „auzite și din văzute", i-am ascultat și privit de câteva ori cuvintele golite de sâmburii necrozați ai filozofiei ridicate la rang de bârfă academică și mi-am văzut de alte curiozități cu risc mai mic de irosire a timpului. Nu l-am lăudat niciodată, lauda fiind, în concepția sa, o problemă de tinichigerie băsistă: „Cînd vrei să lauzi ceva, sau pe cineva, nu e obligatoriu să ai competenţa a ceea ce lauzi. Lauda porneşte ori din entuziasm sincer (chiar dacă inadecvat), ori dintr-un mărunt calcul de conjunctură". (Andrei Pleșu „A fi contra", „Dilema" , nr. 581, 2-8 aprilie 2015). Cine nu înțelege la ce se referă autorul citat, poate găsi răspunsul în puținele articole în care Andrei Pleșu laudă pe vreunul dintre congenerii săi, neuitând să intre și dumnealui în respectiva ramă aurită, cu o evidentă retorică narcisistă, cum s-a întâmplat când a fost lansată cartea „Îndreptarea prin credință", a părintelui Michel Kubler,când filozoful și-a coborât expresivitatea academică la nivelul casieriei de bilete din fața intrării în cortul menajeriei tradiționalului târg anual „Drăgaica" din Buzău: „Eu și Gabriel Liiceanu nu suntem un fel de corp cu două capete". Două corpuri cu un cap, parcă ar fi sunat ceva mai modest și mai în spiritul monopolului gândirii humanitare. În același spirit legiuitor, tot în foarte puține cuvinte, fără echivoc, până la vidarea semantică a termenului, Andrei Pleșu rezolvă și problema din cauza căreia lauda nu trebuie să o ofere sau să o primească oricine: „Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare. Lăudătorul vorbeşte despre altul. Contestatarul vorbeşte, preponderent, despre sine. Dar ca să-ţi impui autoritatea, trebuie să o ai. Nu vorbesc de autoritatea, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, a vreunei funcţii sau a unei anumite notorietăţi publice, ci de autoritatea pe care nu o poate da decît cunoaşterea temeinică a subiectului de care te ocupi. Dacă vrei să dai de pămînt, în mod aplicat, consistent şi convingător, cu matematicienii, sau cu arhitecţii, sau cu scriitorimea, e musai să ştii ceva matematică, ceva arhitectură, ceva literatură. Altfel, pendulezi între tupeu ignar, agresivitate de paradă şi bombăneală ridicolă".

Acest lung ocol în lungul cozii împodobite cu covrigi de Buzău, făcut cu aroganță, în pas civil, de defilare descuranjantă, chiar și pentru vreo eventuală replică a lui Dumnezeu Însuși, ar putea fi un semnal subliminal încărcat de dispreț pentru muritorul de rând, cu drepturi teoretic egale cu supercetățeanul Pleșu, pentru un anume intelectual care și-a exprimat public, civilizat și argumentat, părerile sale despre recreația dintre două ore de religie în școală: „Toată această introducere, ca să ajung la mereu înteţita dezbatere despre orele de religie şi despre religie în general. Mi-am spus, în mai multe rînduri, punctul de vedere. Cred că a accepta religia ca materie de învăţămînt este cu totul legitim. şi binefăcător". Până aici, nimic nefiresc în conduita lexical-rutieră a agabaticului transportor ceresc de idei răcorite în umbra peșterii platoniene, care trece, brusc, fără nicio ezitare, peste un podeț de trestie gânditoare, peste „un profesor de filozofie" pe care încearcă să-l strivească sub un morman de epitete de o mizerie intelectuală care l-ar scârbi până pe orice personaj trivial. Marele om de cultură ia făcălețul ortodoxiei în mână și dăi și freacă-l de ceafa unui liber-cugetător al cărui nume, dintr-o stare de superioritate celestă, Andrei Pleșu nu-l spune nici dacă l-ar pica Nosferatu cu ceară fierbinte. Iată un pasaj nimicitor din cel mai abject atac la persoană pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc vreodată, de la revista „Săptămâna" lui Eugen Barbu încoace, o mostră de o sălbăticie spirituală extrasă de undeva din „manualele" de tortură ale Inchiziției: „Pe de altă parte, sînt uimit să văd cu cît aplomb se pronunţă asupra subiectului (fie că e vorba despre includerea religiei în programa şcolară, fie că e vorba de religie pur şi simplu - n.a.) inşi ale căror cunoştinţe în materie sînt cvasi-nule. E limpede că nu s-au ocupat niciodată serios de domeniul la care se referă şi că îşi asumă un rol pentru care nu au altă acoperire decît vanitatea proprie şi o stingheritoare suficienţă intelectuală. E, de pildă, cazul unui profesor (de filozofie!) de la un liceu buzoian. E destul să-l vezi şi să-l auzi cinci minute, ca să-ţi dai seama că nici un om cu mintea aşezată nu-l poate lua în serios. Avem de-a face cu un caz »«clasic" de decompensare psiho-socială: în luptă cu frustrările unei minicariere (nu vreau să mă gîndesc cum arată « lecţiile » lui de filozofie...) şi ale unei « nedrepte » marginalităţi provinciale, omul s-a decis să-şi facă un mic monument public: s-a luat de popi şi de miniştri, a făcut valuri la Curtea Constituţională şi iată că a reuşit: a apărut în diferite studiouri de televiziune, a « combătut » ţanţoş, şi-a alcătuit - de bine, de rău - un portret « de piaţă ». Amuzant e că discursul său are toate defectele pe care le reproşează « adversarilor »: volubilitate arogantă, ton mesianic, « eroism » gata de « sacrificiu », fanatism ireductibil (exprimat prin luciul tenebros al unei priviri aprige, dar mulţumite de sine). Pe scurt, ne confruntăm cu un fel de « mistic » pe dos, cu un « fundamentalist » de semn contrar, în luptă cu obscurantiştii, cu stricătorii de lege, cu instituţiile, cu « rămînerile în urmă ». Niciodată cu şubrezenia proprie, cu vădita sa incultură în tocmai teritoriul în care se agită fără complexe. Un haiduc solitar, devenit vedetă. Iancu Jianu de cartier! Fericit să se dea în stambă, să « rupă », să răstoarne « orînduirea cea crudă şi nedreaptă »! Una peste alta, veleitarul « ilegalist » are la activ, în sfîrşit, o ispravă! A dat lovitura! Buzăul şi patria îi sînt recunoscătoare! Îndrăznesc, totuşi, să spun că pînă şi « cauza » lui (cu care nu sînt de acord) merita un avocat mai acătării...

Închei aceste triste rânduri compătimindu-l sincer pe cărturarul Andrei Pleșu, eșecul său lamentabil în găinațul smirnei de îngeri. Sunt un creștin ortodox moderat. Nu sunt de acord cu atitudinea tranșantă a „profesorului de filozofie", în privința orelor de religie, dar nici cu felul în care un intelectual de elită apelează la mijloace de expresie neortodoxă, doar pentru a-și marca un teritoriu pe care niciun muritor de rând nu-l poate revendica fără a pica în ridicol. Cel puțin în cazul de față, dintr-o înfumurare lipsită de sens, Andrei Pleșu a procedat precum bășcăliosul pictor Pablo Picasso, care, într-un moment de prostie sfințită ar fi spus: „Atunci când nu mai am albastru, pun roșu!". Și încă ceva. Acum vreo câteva luni i-am trimis lui Andrei Pleșu o carte, „un puzzle lirico-est-etic", în care fac trimiteri domestice și la religie. Niște prozopoeme. Unul dintre texte, intitulat „Andrei și Gabriel" - pe care l-am pus drept motto al acestei neplăcute intervenții publicistice -, pare a fi stârnit și sfârșitul lamentabil al articolului în discuție, publicat de Andrei Pleșu în „Dilema Veche", final care, în condițiile unui comportament lipsit de ifose, ar fi putut ține, fără supărare, loc de recenzie a cărții trimise de subsemnatul dilematicului filozof al „deșeurilor eclozate": „În ultima vreme, m-a tulburat şi o altă specie de inadecvare, apropo de competenţa necesară în chestiunea religiei. Tot felul de « liberi cugetători » par a-şi fi descoperit, de curînd, talente de hermeneuţi. Răsfoiesc Evanghelia şi fac băşcălie. Sau « apără » creştinismul de el însuşi. Singura lor armă e, în cel mai bun caz, un anumit « bun-simţism » previzibil, oricînd pe placul ateismului militant". Mă opresc aici, convins că articolul din „Dilema" nu e doar o scăpare a unui domn răzgâiat de o armată de snobi, ci și eschibiția gregară al unui bătrânel, a cărui deșartă vanitate, de șaman național, a atins paroxismul unei transe destinate turiștilor care vizitează prea devreme obosita revistă „Dilema Veche". După cum se arată vremurile, pentru religiile lumii umează niștre transformări ale căror dimensiuni nu le întrevăd. Percepții mai logice pot avea doar specialiștii în domeniu , inclusiv Andrei Pleșu, ba poate și „profesorul de filozofie", al cărui nume nu-l pomenesc nici eu pentru a nu-i da niciun fel de satisfacție celuilalt, profesorului universitar, care, după părerea mea, din păcate, dă tot mai des semne de îmbătrânire schimonosită.

footer