Revista Art-emis
Cum m-a străbătut istoria (3) PDF Imprimare Email
Dr. arh. Alexandru Budişteanu   
Miercuri, 08 Iulie 2015 20:19

Dr. arh. Alexandru Budişteanu, art-emisLa Chișinău îmi revăd niște rude pe linie maternă și dorm la dânșii. Vizitez a doua zi orașul rusificat și plec cu un tren de noapte la Odesa. Ajung acolo fără să las urme de înregistrare în afara opririlor aprobate. O noapte lipsește din răboj, dar nu mi s-a întâmplat nimic după aceea. În general am putut vizita U.R.S.S. destul de bine și mi-am completat imaginea despre această complicată țară. Întors în țară am evoluat profesional foarte bine. De asemenea am reprezentat România în organisme internaționale, fiind promovat de Mircea Malița și ajungând chiar în calitate de arhitect Șef de Secție în Secretariatul ONU de la New York. Cunoașterea limbilor străine m-a ajutat foarte mult. Din această perioadă datează și cea de a doua mea căsătorie cu o româncă, situație necesară pentru a lucra la O.N.U. Soția mea a rămas în S.U.A., iar eu m-am întors acasă. Tot atunci îngerul morții s-a propiat de mine, dar fără prea mare convingere. În 1967 când aveam 39 de ani și eram la New York m-am operat de apendicită și început de peritonită. Ulterior am ajuns timp de șase ani (1977-1983) Arhitectul-șef al Capitalei fiind numit în această funcție de Nicolae Ceaușescu. A fost perioada cea mai dificilă a vieții mele. Am acceptat să fiu Arhitectul-șef al Capitalei, deoarece mi s-a părut că ar fi fost o lașitate să resping oferta ce mi s-a făcut. Am încercat să-l fac pe dictator să accepte propunerile mele privind dezvoltarea Bucureștiului, dar treptat colaborarea cu Ceaușescu a devenit practic imposibilă. El devenea tot mai intransigent și mai opac, iar eu mă compromiteam inutil, așa încât am reușit să părăsesc postul pe motiv de boală. Din această perioadă datează și cea de a treia mea căsătorie, cu o colegă arhitectă unguroaică. Este o căsătorie reușită. Am un singur mare regret: faptul că am avut trei căsătorii, dar niciun copil. Dacă mă refer la îngerul morții trebuie să spun că el mă urmărește, dar din nou nu a avut câștig de cauză. Astfel, când am avut probleme cu vezica biliară și atrebuit să mă operez, extirpând-o în anul 1983 la 55 de ani, am scăpat cu bine de 123 de oxalați de calciu.

După evenimentele din 1989 am activat ca expert parlamentar și consilier de ministru. Am devenit și membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, precum și al Consiliului Științific al Fundației Naționale a Panteonului României a Academiei Române. In această perioadă îngerul morții, care știu bine că nu se lasă și este credincios menirii sale, a mai făcut o încercare. Astfel în anul 2005 când aveam 76 de ani am fost diagnosticat cu cancer de prostată. Mergând la tratament cu iradiere și antihormonale la Szeged în Ungaria, în patru luni de zile am reușit să scap de tumoarea respectivă. Am fost antrenat începând din anul 1997 și în activitatea Uniunii Internaționale a Vorbitorilor de Limba Engleză (E.S.U.), ajungând să fiu timp de un an în perioada 2007-2008 Președinte al Consiliului Internațional al acestui for mondial. In prezent, după ce am fost Președintele Filialei din România a E.S.U., acum sunt Președintele Emerit al acestei filiale. În legătură cu activitatea în cadrul acestui for vreau să subliniez faptul că îngerul morții a făcut o a treia încercare de a dispune de mine. Astfel, în timp ce participam cu Ileana, actuala mea soție, la lucrările anuale ale Consiliului Internațional al asociației ESU, care au avut loc la Genova în Italia în perioada 16-21 septembrie 2014, circulam cu ea pe jos în oraș. La un moment dat eram într-un spațiu carosabil amplu, unde artera principală făcea un viraj, ocolind un masiv de verdeață. Am pornit să traversez pe jos spațiul respectiv, care părea liber, fără să-mi dau seama, că din dreapta mea venea în mare viteză un autobuz, pe care nu-l vedeam și care se angajase în virajul respectiv. Noroc de Ileana, care era în spatele meu, care a văzut autobuzul și a scos un țipăt disperat, ceea ce m-a făcut să mă uit și să văd ce pericol cumplit mă pândea, dacă nu mă dădeam la o parte.

În toți anii Basarabia s-a bucurat de toată dragostea mea, care s-a răsfrânt în special asupra liceului „Ion Creangă", în care am învățat și care s-a reînființat în anul 1995în cadrul Universității de Stat „Alecu Russo" de la Bălți. Aceasta a fost soluția pentru a putea reînființa acest liceu vechi din anul 1905, care nu era acceptat de către conducerea ruso-ucraineană a Primăriei orașului, care nu dorea să reînvie un liceu românesc. Atunci soluția a fost ca reînfințarea liceului „Ion Creangă" în formula sa românească să aibă loc în cadrul Universității, care nu se subordona Primăriei. Tot atunci am creat Premiul „Alexandru Budișteanu", care se acordă Premianților de Onoare provenind din profilele liceului, care în prezent sunt trei: real, umanist și arte. Premiul constă din o Diplomă de premiant de onoare, 100 de euro, precum și diferite cărți și reviste. Până în prezent acest premiu s-a oferit de 19 ori, eu considerând că acești băieți și fete, întrucât nu am descendenți biologici, sunt de fapt copiii mei. Cu același scop al perpetuării tradiției decernării Premiului respectiv am creat fundația "Alexandru Budișteanu", care are ca scop promovarea relațiilor culturale între România și Republica Moldova, inclusiv decernarea Premiului, independent de existența mea. În consecință mă duc cel puțin odată pe an la Bălți în luna mai la sfărșitul anului școlar. Am promis de asemenea donarea bibliotecii mele personale, la decesul meu, Bibliotecii Științifice a Universității „Alecu Russo".

Urmăresc cu mult interes evoluția de ansamblu a orașului, care se românizează, dar foarte lent, limba rusă continuând să fie dominantă, ca și numărul celor veniți aici după ultimul război. În ceea ce privește casa basarabeană - pe care în 1941 am salvat-o fizic de la distrugere - existența, respectiv soarta ei, au devenit pentru mine un simbol al legăturii mele cu pământul de dincolo de Prut. De fiecare dată când a fost posibil să ajung la Bălți, am încercat să intru în ea. Înainte de 1989, profitând de o călătorie oficială peste Prut, iar a doua oară de o excursie cu arhitecți, am reușit să intru în ea. În vizitele mele, care erau din prudență foarte scurte, evitam să spun, că locuisem acolo și căutam să nu explic nimic. Din fericire nimeni nu mă întreba ceva, casa părând că este domeniu public. De fiecare dată surprizele au fost șocante. Prima dată am costatat, că în casă se găsea un fel de birou de proiectare și niște fete lucrau la planșete. A doua oară casa era pustie. Părea un fel de cămin muncitoresc, iar în fostul nostru dormitor - deși era ziua nămiaza mare - era aproape întuneric și într-un pat dormea sforăind un bărbat îmbrăcat. Iar acum, câțiva ani în urmă, am constatat că toată zona se restructurase, devenind un cartier pretențios cu vile noi și scumpe. La stradă, în fosta noastră curte se înalță acum un local-bufet cu muzică la etaj, cu program de noapte, frecventat de cupluri tinere. A apărut și o alee, care intră prin fosta noastră curte în interiorul ansamblului, ducând la vilele din interior. În stânga a apărut sediul unei bănci. Vilele reflectă un standard de viață ridicat. Iar construcția cea mai ostentativă se găsește chiar pe locul fostei case în care am locuit. Este o mare casă cu pretenții, modernă, cu decorații într-un stil greu de definit, care însă este înconjurată de jur împrejur de un zid înalt(!), care nu îți permite să vezi, ce este înăuntru. Intrarea - inclusiv pentru mașini - este din aleea din spate. De fiecare dată când mă duc la Bălți, fac vizite aici. Niciodată nu am văzut vreo persoană. Există doar un câine de pază de rasă impresionant, care străjuiește singura intrare în incintă prin spate. Îm pare rău că a dispărut principala mărturie fizică din trecutul meu de viață din Basarabia - atât de important pentru mine - acea casă simbol al perenității istorice, chiar dacă o regăseam modificată în interior.

În general, tot ce ține de Basarabia rămâne constant preocuparea mea majoră. Pentru mine Basarabia este prefața, cuprinsul, rezumatul și concluzia vieții mele. Urmăresc zi de zi tot ce se întâmplă acolo. Mă rog lui Dumnezeu ca situația de ansamblu să evolueze așa cum sper. Dar important este nu numai ce se întâmplă dincolo de Prut, ci și modul în care noi cei de dincoace de Prut, ne implicăm în lupta pentru afirmarea întregului nostru neam în tot arealul său. Am ajuns în sfârșit în faza, când putem vorbi în mod realist de integrarea europeană a Republicii Moldova, precum și despre perspectiva unirii celor două state românești. În consecință mi se pare că este necesar ca argumentele celor două entități române să fie perfect consonante. Cu atât mai mult supără unele discrepanțe, care uneori apar. Dau un exemplu: am avut neplăcuta surpriză să aud în ziua de 16 mai 2015, de două ori la postul de radio oficial românesc „România actualități", prezentarea pe scurt - la buletinul de știri - a mitingului din aceeași zi de la Chișinău, care suna astfel: „La Chișinău a avut loc o adunare cetățenească consacrată împlinirii a 203 ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Rus". Trist. Foarte trist. Alipire? Până acum știusem de „răpirea", „raptul", „ocuparea", „anexarea" Basarabiei de Imperiul Rus. Acum se pare că spintecarea în două în 1812 a Moldovei a fost de fapt o „alipire". Adică un eveniment benign. Cine a vrut alipirea? Eventual moldovenii de peste Prut, ca să se pună sub protecția marelui imperiu rus? Și pomenim o simplă împlinire de ani? (Eu știam că este o comemorare a unei mari drame naționale.) Și asta a fost esența adunării cetățenești? Problemele unirii sau ale integrării europene au fost deci subordonate aniversării „alipirii". Să nu ne jucăm cu termenii consacrați, ca să facem pe plac voit sau întâmplător unor interese străine. În încheiere declar că sunt optimist și consider că în ansamblul său evoluția întregii Basarabii va avea un curs pozitiv și corect din punct de vedere istoric, în conformitate cu destinul românesc imuabil al acestui pământ. Nu cred că avem foarte mult de așteptat. Istoria este de partea noastră! În consecință sunt convins că traseul ei - al istoriei - va fi corect și ne va duce acolo unde trebuie.

footer