Revista Art-emis
Intr-un sistem anormal, normalitatea devine motiv de laudă PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Joi, 25 Iunie 2015 17:15

Ovidiu M. CureaInsărcinatul cu afaceri al S.U.A. în România a comis o grosolănie

S-au auzit, în ultima vreme, mai multe voci lăudând cu încântare și sentiment patriotic subliniat de poziția președintelui Senatului României, față de „invitația" adresată de însărcinatul american cu afaceri, ca demnitarul român să vină la Ambasada S.U.A. pentru convorbiri. Înainte de toate, trebuie observat că „invitația" respectivă, conform oricăror reguli diplomatice și de elementar bun simț, nu este decât o pură și revoltătoare impertinență. Un diplomat într-o țară străină, fie el și șeful ambasadei, în cazul de față însărcinat cu afaceri ad interim în lipsa unui ambasador, atunci când are de transmis sau de solicitat ceva în numele guvernului său unui demnitar al țării gazdă, se adresează cu o cerere (scrisă sau verbală) de a fi primit la demnitarul respectiv, demnitar care îi va fixa o întâlnire, la data pe care tot el o indică diplomatului solicitant, pentru a-l primi la sediul instituției sale. În nici un caz diplomatul nu își poate permite să cheme la sediul ambasadei sale un demnitar al țării gazdă. Este o crasă lipsă de politețe, o grosolănie, o desconsiderare a țării gazdă sau o lipsă totală de educație și de instruire diplomatică. În mod normal, în urma unui astfel de gest, ministerul de externe al țării gazdă trimite oficial, printr-o notă verbală, sau neoficial, în cadrul unei întâlniri protocolare, o atenționare ambasadei respective, cu exprimarea nemulțumirii pentru maniera „lipsită de eleganță" (termen diplomatic) în care aceasta s-a manifestat. Tot în mod normal, conform regulilor diplomatice, unui diplomat dintr-o țară străină nu îi este permis să se pronunțe asupra aspectelor interne din țara respectivă. El informează în țara sa despre evenimentele, opiniile și pozițiile personalităților și persoanelor publice din țara de reședință și, dacă primește de acasă un punct de vedere al autorităților sale, îl transmite autorităților corespunzătoare din țara de reședință în cadrul unei întrevederi pe care o solicită în scris sau oral, prin intermediul ministerului local de externe sau direct. În nici un caz, conform regulilor diplomatice, nu își poate permite să se pronunțe asupra oportunității sau neoportunități unor normative sau inițiative legislative, poziției exprimate de unii politicieni locali sau, pur și simplu asupra unor aspecte ale vieții interne din țara de reședință.

Pentru gestul său, însărcinatului cu afaceri american îi poate fi găsită, din păcate, o scuză reală, bine conturată: în România nimeni nu s-a șifonat până acum că a fost chemat la ambasada americană, ba a fost considerat un motiv de mândrie că americanii l-au băgat în seamă și că, uite!, l-au chemat să vorbească cu el. Alții au cerut chiar ei să fie primiți la ambasadă ca să se pârască între ei. Și nu e vorba de ziariști, de artiști, de reprezentanți ai unor O.N.G.-uri, asociații, comisii și comitete, e vorba de politicieni importanți și demnitari ai statului român. Păi, atunci, de ce să se formalizeze însărcinatul cu afaceri tocmai față de Preşedintele Senatului? Acesta l-a refuzat pe însărcinatul cu afaceri american. I-a transmis că, dacă dorește o audiență la Președintele Senatului României, acesta i-o acordă cu plăcere, dar la sediul Senatului, așa cum este normal după regulile, uzanțele și cutumele elementare ale diplomației și ale comportamentului cuviincios. Însărcinatul cu afaceri american a înghițit observația și, în mod normal, s-a conformat. Deci comportamentul lui Preşedintelui Senatului a fost demn și corect, dar nu a avut nimic eroic în el, nimic de bravură sau bravadă, nimic de frondă, curaj sau îndrăzneală, nimic din cale afară, de nemaivăzut sau de nemaiauzit. A fost un comportament normal, care l-a adus la normalitate și pe însărcinatul american. De astfel de gesturi normale ar fi nevoie pentru a-i aduce la normalitate și pe alți ambasadori străini care se pronunță public asupra unor probleme interne ale României, inclusiv asupra unor poziții ale Parlamentului sau proiecte legislative.

Cartonașe galbene și roșii

Pe la începutul anilor 90, într-o țară sud-americană, aflată bine sub influența S.U.A., ambasadorul american de acolo făcuse o pasiune nebună pentru fotbalul local (nebun și el) și, ca orice pasionat de fotbal, devenise fan înfocat al unei echipe locale. Când echipa respectivă înregistra o victorie mai importantă, ambasadorul, în culmea bucuriei, organiza la ambasadă o recepție cu valuri de șampanie și icre negre pentru bravii jucători victorioși. Și ambasadorul respectiv era privit de localnici cu înțelegere și cu multă simpatie pentru pasiunea sa sportivă. Se simțeau mândri că până și ambasadorul american iubea sportul lor preferat și că suferea alături de ei pentru traiectoriile surprinzătoare ale balonului peticit. Până într-o zi, când, afectat rău că echipa lui preferată a pierdut un meci derby, ambasadorul s-a pronunțat public asupra prestației arbitrului care, în opinia sa, ar fi dezavantajat net echipa sa de suflet. În acest moment toată lumea din acea țară sud-americană sub-dezvoltată și-a dat seama că ambasadorul era străin iar că arbitrul era unul de-al lor, așa imparțial cum o fi fost el în meci, iar meciul era un meci din campionatul lor intern și nu din campionatul S.U.A. Cum murmurele din spațiul public începuseră să depășească tribunele stadioanelor, președintele acelei țări sud-americane și sub-dezvoltate s-a văzut nevoit să intervină și să-i transmită ambasadorului american că îi acordă un „cartonaș galben", iar la următoarea abatere i-l va acorda și pe cel roșu. Dar acolo era vorba de o țară sud-americană, sub-dezvoltată, aflată bine sub influența americană, pe când Romania este o țară europeană, țară membră U.E., țară membră N.A.T.O., țară parteneră cu S.U.A.

În România în care nu se mai fabrică aproape nimic și totul se importă, nu se mai fabrică nici cartonașe. Se importă cartonașele. Și cele galbene și cele roșii. Se importă atunci când politicienii noștri au nevoie de ele pentru a și le arăta unii altora, iar producătorii îi aprovizionează cu zel și bucurie, la prețurile pe care le vor ei, pe credite mari și cu dobânzi așijderea.

footer