Revista Art-emis
Adevăruri simple PDF Imprimare Email
Vasile Balboja   
Miercuri, 13 Mai 2015 19:43

Vasile Bolboja, art-emisTrăim în vremuri confuze şi deruta oamenilor este la cote înalte. Speranţele oamenilor în mult trâmbiţatul capitalism s-au spulberat precum frunzele copacilor toamna. Altminteri super-speranţele erau, în oarecare măsură, nejustificate. Oricât de mincinoasă era propaganda socialistă mai cuprindea şi sâmburi de adevăr. Mai erau şi relatările celor plecaţi, trăitori în plin capitalism. Şi nu ne referim la cei din ţările înapoiate din Africa, America Latină sau din Asia sudică. Ne referim chiar la cei trăitori în lumea occidentală. S-a atras atenţia asupra „neajunsurilor" unui capitalism necontrolat dar am fost inoculaţi cu ideea unui „capitalism... uman". Unii politicieni români susţineau că noi trebuie să păşim abrupt pe calea cea nouă (şi totuşi veche) a capitalismului. Mai erau şi amintirile bătrânilor noştri care nu au fost încântaţi de mult lăudatul capitalism românesc interbelic. Atunci, în România Mare, a fost o emulaţie, fără precedent, în lumea literar-artistică, în crearea unui fundament industrial, a unui relativ solid sistem bancar, cu unele plusuri aduse de neîncetatul progres tehnic (exemple : electricitate, auto, aviaţie, radio). Nu însă şi în cel al nivelului de trai al claselor „de jos-talpa ţării". Au fost şi spirite lucide care au atras atenţia românilor, încă din anii 1990, de marile probleme pe care le ridică noul capitalism şi pe care trebuie să le depăşim, să le înţelegem şi să ne adaptăm lor. Şi, ne convine, nu ne convine, unul dintre ei a fost atât de blamatul Silviu Brucan. A fost un cinic toată viaţa lui, în trecerile dumnealui de la stalinism, la socialism de sorginte românească, la neocapitalism. Amintim, sumar „zicerile sale neocapitaliste": şocul apariţiei rapide a discrepanţei de averi, al traumatizantului şomaj, al consumului de droguri, al nesiguranţei fizice şi altele cărora noi, românii, trebuia (şi trebuie!) să le „facem faţă". Şi, indiferent de părerea noastră, trebuie să recunoaştem că a ştiut ce spune. Mai adăugăm şi „implementarea" noului criteriu valoric capitalist, recte american: măsura valorii oricărui om este averea pe care o deţine ceea ce a indus corupţia românească pe „cele mai înalte culmi"... Apoi, în România neocapitalistă, a început o propagandă, bine dirijată, menită să distragă atenţia de la problemele vitale şi să o deturneze către unele secundare. Nu putem omite mass-media vizuală, care, fie prin dezinformări politice, fie prin programe de ultimă speţă cu conotaţii sexuale, fie prin abordarea unor teme terne, avea scopul de a deturna atenţia românului de rând.

Dar cel mai important rol l-a avut, şi-l are !, conhorta de partide politice născute după '89 precum ciupercile după ploaie. Cu mega-promisiuni, cu dispreţ pentru "popor" şi interes maxim pentru membri lor de vârf, cu etichetări de stânga, de dreapta sau spre neutrul centru. Ce însemnă o politică „de centru"? Astăzi noi ştim că totul vine de la „centru". Intern sau extern! Mai ştie cineva azi ce doctrină au partidele noastre ? Pe care să o urmeze consecvent. Căci toţi şi-au pus emblemele de „populari" şi „naţionali" pe care le poartă ca pe un stindard. Şi susţin, cu tărie, prin vorbe, că ţin cu "poporul" cu „naţiunea" deci sunt cât se poate de... populari şi naţionali dar, în realitate, sunt atât de departe de „popor" şi de „naţiune"! Jos, la talpa ţării, confuzia este totală. Milioanele de muncitori care doreau „dărâmarea comunismului" şi s-au manifestat ca atare (a se vedea marile demonstraţii din Bucureşti din 1989) s-au trezit, acum, că au apărut „mari capitalisti care îi exploatează". Păi ce doreau ei? Capitalism fără... capitalişti ? Aşa ceva nu există nicăieri în lume!. Culmea este că cei care au apărat „structurile comuniste până la capăt „au avut „cheag şi... spirit de iniţiativă" şi au devenit. mari capitalişti. Şi trist, ei au uitat că au apărat, unii chiar cu arma în mână, socialismul şi acum îl înfierează. Le este foarte drag neocapitalismul românesc. Normal, cu averea lor. Mai înţelege cineva ce se întâmplă în România? În această confuzie generală se mai poate găsi un drum, cât de cât, drept? Sau care să ducă nu la un liman iluzoriu, ci măcar la un echilibru în perimetrul mult trâmbiţatei, prin toate colţurile lumii, „dreptate socială" ? Să încheiem, optimişti!, cu o zicală veche de când lumea: „Speranţa nu moare niciodată".

footer