Revista Art-emis
Marinarul PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Miercuri, 06 Mai 2015 18:23
Ovidiu M. Curea, art-emisȘi dacă diferențe similare între teoria civilizată a secolului al XXI-lea și practicile maritime primitive din vremea piraților există și operează și în alte sfere de activitate, în cea economică sau socială sau chiar politică, noi cine suntem? Noi unde ne poziționăm pe segmentul dintre hoție și onestitate?
Pierduţi în Portul Havana
Pe la începutul toamnei se prezenta la Ambasada României de la Havana un bărbat robust, cu faţa lată, înălţimea de cca. 1,80 m şi vârsta cuprinsă între 45 - 50 de ani. Era îmbrăcat decent, într-o cămaşă albă imaculată, pantaloni negri şi pantofi de aceiaşi culoare bine lustruiţi. După înfăţişarea fizică bine clădită, degajând siguranţă şi echilibru te aşteptai la o voce din registrul grav, bas sau cel puţin bariton, dar vocea sa, mai degrabă de tenor, şi privirea uşor lunecoasă distonau cu restul trăsăturilor. La prima privire nu ştiai de unde să îl iei. Nu mi-am dat seama dacă era român sau străin până nu mi-a zis „Bună ziua” şi s-a prezentat aproape milităreşte „Sunt E.M., căpitanul vasului românesc D.V.”. Povestea lui m-a surprins, m-a făcut trăiesc sentimente de compasiune, de solidaritate, de scandalizare şi dorinţă de luptă împotriva absurdului, a minciunii și vicleniei, animat de sentimentul naţional de care, în țară, astăzi am ajuns să ne rușinăm, dar care, afară, se accentuează proporţional cu depărtarea față de casă. Vasul D.V. comandat de căpitanul E.M. venise cu marfă grecească în Portul Havana şi fusese ancorat în rada portului, aşteptându-şi rândul la dană pentru descărcare. În acest timp, o furtună tropicală ce se abătuse peste Havana, smulsese din ancoră un vas cubanez care lovise în babord vasul românesc. Culmea tupeului, compania maritimă cubaneză, intentase acţiune juridică vasului românesc, iar acesta fusese arestat de autorităţile portuare cubaneze până la rezolvarea cazului. Adică vine unul şi-ţi dă un pumn zdravăn în nas şi apoi tot el te dă în judecată. Colac peste pupăză, armatorul grec al vasului românesc intrase în faliment, nu plătise echipajul şi nici nu dădea semne că l-ar interesa în vreun fel soarta acestuia. Marinarii românii erau, deci, izolaţi în rada Portului Havana, fără bani, fără alimente, fără apă şi combustibil, cu vasul avariat de cubanezi şi arestat tot de cubanezi. Mai frumos nici că se putea. Ca în cărţile cu piraţi. Ce era de făcut? Scandal la cubanezi! De acord, dar până atunci trebuia ajutat echipajul cu alimente şi cu apă. Am făcut apel la toţi membrii ambasadei şi am strâns câte ceva de la fiecare. Oamenii au înţeles repede despre ce era vorba şi acea solidaritate românească care nu se manifestă decât arareori, dar atunci când scânteiază orbeşte, s-a aprins cu furie. Fiecare a venit cu ce avea prin bucătării: cu sticle de ulei şi apă minerală, cu zahăr, cu făină, orez, conserve de carne, fructe, sucuri, ba şi ceva rom cubanez. În plus am mai strâns şi câţiva dolari. Era de necrezut. Meschinăria, scârţoşenia, invidia, zgârcenia care bântuie stupid prin ambasade dispăruse brusc şi toţi săreau în ajutorul marinarilor români pierduţi la capătul lumii. Căpitanul a chemat doi oameni din echipaj să ridice alimentele iar eu am plecat cu el în piaţă să cumpărăm verdeţuri, carne şi pâine. Pe drum îl întreb pe căpitan dacă a anunţat incidentul la compania de asigurări. Răspunsul lui m-a îngheţat. Vasul nu era asigurat. Am crezut că nu am înţeles bine. Nu se putea aşa ceva. Cum să pleci pe mare cu vasul neasigurat? Nu ieşi pe șosea cu o maşină fără să ai asigurare, e penal, darămite cu un vas prin Mediterana, de-a latul Atlanticului. Dacă ajungem la tribunal cu proprietarii vasului cubanez şi se află, şi cu siguranţă că s-ar afla, suntem pierduţi. M-am întors la ambasadă mult mai îngrijorat decât plecasem. Am cerut întrevedere la compania navală cubaneză şi am obţinut-o pentru a doua zi la orele 10,00.
La masă cu piraţii
Am plecat la întâlnire îngrijorat de inconştienţa căpitanului nostru, scandalizat de tupeul cubanezilor şi preocupat de cursul pe care îl puteau lua evenimentele. La compania navală cubaneză mă aştepta şefa serviciului juridic împreună cu jurista specialistă în dreptul maritim. După salutările protocolare, ne-am aşezat la masa de discuţii şi, cât am schimbat cărţile de vizită, au şi apărut tradiţionalele ceşti micuţe cu cafea cubaneză marca Cubanita, tare şi cu mult zahăr, împreună cu paharele cu apă rece de-ţi îngheţau dinţii. Am simţit la gazde o uşoară stânjeneală pe care mi-a lămurit-o repede şefa serviciului:
- Ne pare rău că într-o problemă pur maritimă a trebuit să se implice Ambasada României. Bun! Începutul nu era rău. Va să zică se simţeau cu musca pe căciulă. Nu le convenea faptul că a apărut Ambasada.
- După cum ştiţi, răspund eu, rolul oricărei ambasade este de a promova relaţiile dintre cele două state, cel reprezentat şi cel de reşedinţă, de a veghea ca micile neînţelegeri care pot apărea între firmele din cele două ţări să nu afecteze climatul de încredere şi de cooperare dintre guvernele lor. Este cazul în speţă.
Am făcut o pauză pentru a da timp celor două interlocutoare să mă aprobe, după care am continuat atacând:
- Vasul nostru se află arestat de dumneavoastră, care, după ce l-aţi lovit şi avariat, aţi găsit de cuviință să-l imobilizați la dană, să-i interziceți accesul la sursele de apă potabilă și combustibil, punând echipajul nostru în imposibilitatea de a porni generatoarele de energie electrică pentru a avea lumină la bord, a funcționa aparatele de bucătărie pentru prepararea hranei, lăsându-l fără apă curentă în instalațiile sanitare și menajere. În plus ați înaintat plângere împotriva căpitanului nostru la tribunalul local. Vă mărturisesc sincer că nu înţeleg o astfel de atitudine din partea agresorului, pentru că agresiune se numește lovirea vasului nostru, chiar dacă ea s-a produs involuntar. Am tăcut brusc, aşteptând răspunsul gazdelor care a venit destul de anevoie, vag şi ocolit.
- Dvs. nu cunoaşteţi practicile maritime.
- Nu, nu sunt specialist în dreptul maritim, de aceea caut să înțeleg. Vasul nostru era ancorat în locul în care i s-a indicat de către autorităţile portuare cubaneze. Peste el a venit vasul dvs. care l-a lovit.
- Da, dar căpitanul dvs. nu a încercat nici o manevră de evitare când a văzut că vasul nostru se îndrepta spre el, m-a întrerupt jurista specialistă în dreptul maritim.
- Staţi puţin, să înţeleg ce vreţi să spuneţi. Deci, era furtună. Vasul nostru era ancorat. Vasul dvs. ancorat. Furtuna smulge vasul cubanez din ancoră şi îl deviază spre vasul nostru. În acel moment, după opinia dvs., căpitanul vasului românesc ar fi trebuit să ridice ancora şi să se dea la o parte din faţa vasului cubanez. Pe furtună. Riscând să fie târât el, de data această, spre alte vase ancorate în apropiere şi să la avarieze. Nu vi se pare ilogică manevra şi chiar periculoasă?
- În marină există anumite practici, pe care n-aveţi cum să le înţelegeţi dacă nu lucraţi cu ele.
- Nu, nu înţeleg. De aceea nici nu pot să îmi explic această practică invocată de dvs. Deci dumneavoastră aţi lovit vasul nostru în rada portului dumneavoastră și tot dumneavoastră, profitând de faptul că erați acasă și aveați toate pârghiile în mână, l-aţi arestat, pe motiv că nu a ridicat ancora pe furtună ca să se dea la o parte din fața vasului dumneavoastră scăpat din ancoră. Mă întreb acum din ce cauză a scăpat din ancoră. A fost singurul vas din radă căruia i s-a întâmplat acest lucru. I s-a rupt ancora? S-a rupt lanțul de ancorare? Înseamnă că incidentul s-a datorat unei proaste verificări tehnice a instalațiilor vasului dumneavoastră. În fine, am șarjat eu hotărâtor, înţeleg că trebuie să mergem în instanţă pentru a rezolva cazul. Vom merge dacă este necesar, dacă nu sunteţi de acord să soluţionăm cazul pe cale amiabilă, în spiritul relaţiilor de respect dintre statele noastre (Le sugeram calea de rezolvare). Vom merge în instanţă, unde Ambasada va asigura, desigur, vasului românesc sprijinul juridic necesar, pentru a obţine inclusiv daune interese. Cubanezii când aud de „daune interese” se moaie precum fructele de mango înainte de a cădea din pom. Nu au cu ce plăti, iar o eventuală nouă creanță este analizată, cercetată și anchetată de diferitele organe și comisii de specialitate, iar situația celui din vina căruia s-a făcut devine departe de a fi invidiabilă.
- Poate că nu este necesar, intervine şefa serviciului juridic. Ce înţelegeţi dvs. prin soluţionare pe cale amiabilă?
- În primul rând retragerea plângerii împotriva căpitanului, în al doilea rând ridicarea stării de arest a vasului şi, în al treilea rând repararea vasului, mai ales că avariile sunt foarte importante. Spre surprinderea mea gazdele au acceptat mai repede decât m-aş fi aşteptat, lăsându-mă nedumerit de două ori. O dată de agresiunea cu care atacaseră episodul ciocnirii (cu acţiune juridică, cu arestare) şi a doua oară cu consimţirea rapidă la propunerilor mele.
Aşa după cum îi cunoşteam pe cubanezi, rezulta că cele două juriste veniseră la întâlnirea cu mine având, deja, aprobat mandatul de a accepta rezolvarea amiabilă în termenii propuşi de mine, în cazul în care nu puteau obţine mai mult. Altfel, mi-ar fi comunicat direct că urmau să-şi informeze şefii de propunerile mele şi m-ar fi chemat la o nouă rundă de negocieri. Cele două partenere de dialog păreau chiar uşurate şi mulţumite de felul cum se încheiaseră discuţiile. Eu, desigur, n-aveam cum să mă simt altfel decât de-a dreptul fericit. Dintr-o dată le vedeam acum cu alţi ochi pe cele două cucoane. De fapt abia acum le vedeam. Erau două „morenas” (brunete) drăguţe şi chiar simpatice. M-au asigurat că reparațiile la vasul nostru vor începe chiar de a doua zi, iar vasului i se va asigura accesul la toate sursele de alimentare, chiar din seara aceasta.
Am început apoi să vorbim de căldura de afară, le-am întrebat care ar fi cele mai frumoase locuri de vizitat din Cuba (e subiectul cel mai îndrăgit de cubanezi, să-i întrebi și să-ți vorbească despre frumusețile naturale ale țării lor), am lăudat cafeaua, romul și țigările cubaneze, frumusețea femeilor (apreciere pe care au primit-o cu cochetăria de rigoare). Spre sfârșitul întrevederii noastre care se încheia într-o atmosferă relaxată, încurajat de atitudinea lor devenită prietenoasă, îndrăznesc şi le întreb:
- Acum, că totul s-a terminat cu bine, lămuriţi-mă şi pe mine ce-a fost cu toată acţiunea aceea de început, desprinsă parcă din Procesul lui Kafka, acțiune ce pentru mine continuă să îmi pară nu numai total ilogică dar şi fără sorţi de izbândă.
- Ilogică poate, dar nu şi fără sorţi de izbândă, zice jurista specialistă în dreptul maritim. După cum v-am spus, dvs. nu cunoaşteţi practicile navale. Acestea îşi au originea în trecut, în cutumele care se trag din vremea piraţilor, când intimidarea îşi avea rolul său bine determinat.
- Adică, vreţi să spuneţi că aţi mers la intimidare şi cu arestarea vasului şi cu acţiunea juridică împotriva căpitanului?
- Desigur. Vasul era sub pavilion panamez, iar armatorul era grec, aflat într-o situație financiară și juridică dificilă. Dacă nu ar fi avut sprijinul Ambasadei României căpitanul vasului s-ar fi descurcat greu. Exista posibilitatea ca vasul să fi putut fi, până la urmă, confiscat sau să se obțină o importantă sumă pentru eliberarea lui. Practici ce se trag din vremea piraţilor, deci? Cam aşa.
Pentru câteva clipe am rămas descumpănit, încercând să înțeleg ceea ce nu mi se predase niciodată nicăieri, despre care nu auzisem vreodată și despre care cu atât mai puțin nu îmi imaginasem. Un fior rece m-a străbătut pe șira spinării și un nod mi s-a pus în gât. Cum adică, practici navale? Atunci teoria transporturilor navale, teoria legislației navale, acestea pentru cine sunt? Pentru proști? Și dacă diferențe similare între teoria civilizată a secolului XXI și practicile maritime primitive din vremea piraților există și operează și în alte sfere de activitate, în cea economică sau socială sau chiar politică, noi cine suntem? Noi unde ne poziționăm pe segmentul dintre hoție și onestitate? Dar nu era nici locul, nici timpul să mă arăt slab de înger. Am zâmbit înțelegător, deși nu puteam să înțeleg, nu puteam să accept ceea ce aflasem și continui să nu înțeleg nici astăzi. La urma urmei obținusem ce voiam. Vasul nostru era liber împreună cu tot echipajul și urma să fie reparat pe cheltuiala cubanezilor. M-am despărţit, deci, în termeni amicali de cele două cubaneze care, de acuma, păreau de-a dreptul amabile, şi am plecat spre ambasadă. Pe drum sintagma ”practici navale” pe care mi-o evocase cu atâta superioritate jurista cubaneză îmi zumzăia în cap ca o viespe ce-ți dă târcoale atunci când mănânci o pară sau un strugure dulce. Încercam să o alung imaginându-mi clipa în care aveam să-i dau căpitanului vestea cea mare, dar ea, sintagma ”practici navale” tot îmi revenea cu insistență făcându-și loc hoțește, ca un pirat, printre gândurile și imaginile pe care încercam din răsputeri să le țin în rânduială.
Tot despre piraterie
Spre surprinderea mea, căpitanul a primit vestea cea mare cu jumătate de entuziasm, ba chiar cu rezervă:
- Da…, dar tot nu putem pleca.
- Cum adică nu puteți pleca? De ce nu puteți pleca? Cine vă mai ţine?
- Păi cu ce să plecăm? Cu ce bani să alimentăm vasul? Drace! Avea dreptate. N-aveau bani nici măcar pentru mâncare. Ce să fac? Cum să-i ajut?
- Aţi avea nevoie de un contract de transport, ca să faceţi rost de bani.
- Am avea. Dar cine ne încredinţează nouă un contract de transport cu avans de plată pentru armarea vasului? Iar avea dreptate. Să vedem. Trebuie să găsim ceva. Vasul trebuia neapărat să plece cât mai repede pentru că acumula datorii pentru staţionare şi căpitanul n-avea cu ce să le plătească, deci risca să fie din nou sechestrat și, de data aceasta, pe motive de necontestat. În aceeași după-amiază am trecut rapid să caut cu înfrigurare printre toate cunoștințele și toate contactele pe care le aveam în plan local pe cineva care să ne ajute şi, în final, am găsit. Am obţinut pentru nava D.V. un contract de transport în bazinul Caraibelor. Bucurie mare. Am scăpat cu toții de belea. Vasul a alimentat pe socoteala exportatorului și, în strigătul victorios al sirenei, s-a desprins greoi de la dană, încărcat la capacitatea maximă. Pe chei, noi, cei care fuseserăm implicați în întreaga daraveră, răsuflam ușurați și fluturam batistele. La o vreme am auzit că, după ce a descărcat în portul caraibian de destinație, vasul D.V. a ajuns în Portul Panama, iar aici, căpitanul împreună cu echipajul au vândut nava şi s-au făcut nevăzuţi în lume. A fost, probabil, o altă practică maritimă care se trage tot din vremea piraților și de care nici eu, nici alți naivi ca mine habar nu au. Câte alte asemenea practici or mai fi și cât de mare poate fi naivitatea noastră?
footer