Revista Art-emis
Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi la O.N.U. PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 26 Aprilie 2015 21:19

Acad. Mircea Maliţa, art-emisMircea Maliţa s-a născut la 20 februarie 1927, la Oradea Este licenţiat în matematică şi filosofie. A fost preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. 1950-1956 - Directorul Bibliotecii Academiei; 1956-1961 - Consilier al Misiunii Permanente a României la O.N.U.; 1962-1970 - director şi ministru adjunct la Afaceri Externe; 1970-1972 - Ministru al Învăţământului; 1971-1989 - Profesor universitar al Facultăţii de Matematică, Universitatea din Bucureşti; 1980-1982 - Ambasador al României în Elveţia şi la O.N.U.; 1982-1984 - Ambasador al României în S.U.A. Este primul român membru al Clubului de la Roma, cofondator al Centrului Cultural European (din 1991) şi membru al Academiei Române (din 1994) şi al World Academy of Art and Science (Academia Mondială de Artă şi Ştiinţă). A publicat, printre altele, „Diplomaţia română”, „Aurul cenuşiu” şi „Homo fraudens”.

Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi la O.N.U., în 1963

„Petru Groza ne-a dat înapoi Ardealul“

Mircea Maliţa vorbeşte despre diplomaţia românească, de la rigorile lui Stalin până la capriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul dă pe faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cum a ajuns România să se răsfeţe în braţele Occidentului? Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi? Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România” se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale. Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat, rezervat al diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil de străpuns. Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta este, aşadar, un interviu oportun, acordat, cu o caldă deferenţă, de fostul diplomat „sportiv”, o prezenţă susţinută în buna vecinătate a unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii globale. E o serie de note verbale însemnate, aflate în valiza diplomatică a condescendentului partener de dialog, care a făcut un modus vivendi din conduita subtilă a profesiunii sale.

Domnule profesor, cum aţi intrat în lumea politică?

Mircea Maliţa: După război, am căutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide, pentru că în dictaturi dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de liceu şi mă duceam la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam să trag cu urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind de la antihitlerismul care exista în familie prin respingerea antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis să mergem acasă, am ales.

Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania?

Absolut. El era în Frontul Democrat şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e făcut de Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie acolo, în postul de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare această chestiune, să figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin îi spune personal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalin să-mi spună. La telefon”. Tot jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreo două zile a stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin.

A sunat Stalin?

N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon -, care i-a spus că e însărcinat să-i comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a U.R.S.S. este ca Ardealul să revină în întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potrivit”. A fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i spune: „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guvern”. Maniu a spus: „Nu pot să te urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut comuniştii”. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne revine nouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema”. E dramatic, nu? Parcă e teatru.

De unde ştiţi aceste lucruri?

De la domnul Pamfil Ripoşanu, secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York, în anii ’70.

Picasso, un bătrânel bine dispus

Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso...

L-am văzut foarte puţin. Privesc înapoi cu durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris, unde se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid un porumbel pe un carton. Am fost atât de uluit când am fost aproape de el, atât de fascinat, încât am uitat să trec să-mi iau porumbelul. Era un bătrânel bine dispus, fericit pentru că i se născuse un copil.

Eraţi cu Mihail Sadoveanu acolo?

Da. El s-a văzut cu Picasso, dar n-au avut o mare conversaţie. Picasso, oriunde apărea, era invadat de lume. Cu Tristan Tzara a fost mai pe larg. Eu am organizat întâlnirea dintre ei, care a fost neobişnuită. Amândoi stăteau şi nu-şi vorbeau. Se uitau zâmbind unul la altul. Mă gândeam cum se poate ca doi oameni care sunt mai taciturni să-şi pună în mişcare filmele trecutului. Unul fiind boier moldovean, iar altul trăind în marginile oraşelor şi refugiindu-se în alte ţări. Am tuşit, am început să spun nişte lucruri, dar tot tăcuţi au rămas. După aceea, cu foarte multă căldură şi-au strâns mâns şi şi-au spus „La revedere! ”.

N-au vorbit?

Eram în clasa a IV-a de liceu la cedarea Ardealului. Îmi amintesc perfect noaptea pe care am petrecut-o într-un camion care mă ducea în Fărăgaraş, la un unchi. În casa noastră din Oradea se auzea cel mai des: „Vin ungurii!”.

Între 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian Blaga?

Destul de bine. L-am cunoscut la Cluj. Sigur că era o situaţie jenantă pentru mine ca eu, un tânăr director, să inspectez un mare geniu al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era foarte tăcut şi, în general, era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să fac această vizită, pentru că era filiala noastră. După ce am schimbat câteva cuvinte acolo, ne-am întâlnit la masă, întâmplător. Ne-am dus la acelaşi restaurant foarte modest cu mâncare pentru oamenii care suferă de stomac. Acolo mi-a povestit câteva lucruri mai personale.

„Nu-l văd pe Dej nici tăind o găină”

Cum a fost convins Hruşciov să retragă trupele din România în ’58? Lucraţi deja în diplomaţie atunci.

Bodnăraş, Maurer şi Dej erau oameni care aveau o experienţă de viaţă extraordinară, ieşită din comun. Când a venit Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prietenie maximală, nu cu presiune sau cu ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat, că nu mai e nevoie să menţină trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se ţineau cursuri şi se învăţau o mulţime de lucruri.

La Doftana?

La Doftana. Era ca o mică universitate. Athanasie Joja, şeful meu de la ONU, ţinea acolo cursuri de logică.

Cum era Ana Pauker? Aţi cunoscut-o?

Ana Pauker era total devotată unui clan totalitar. Doamna aceasta a reprezentat o faţă a civilizaţiei contemporane care a fost ceva mai autoritară decât normalul. Ea a fost specialistă în comploturi obscure şi opace. Cifrând, speculând. A avut o viaţă care nu este normală, naturală, la văzul publicului.

Ioan Gheorghe Maurer?

Era un avocat căruia îi plăcea vânătoarea. Se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Când i-a propus Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: „Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pe jumătate francez. România nu merită aşa ceva. Trebuie să fie un român, nu unul ca mine”. I-a propus chiar pe patul de moarte. Dar n-a vrut.

Era aşa apropiat de Dej?

Da. Foarte interesantă este legătura care s-a făcut între un om cu formaţie politică şi unul cu formaţie juridică. Dacă vreţi, Maurer a fost un mic-burghez de provincie (râde) foarte dotat şi foarte inteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit, care-şi iubea meseria. Amândoi au ţinut la România ca la ochii din cap. Şi n-au avut altă preocupare decât să-i facă bine. Avere la ei? Căpătuire? Nimic! Nu visau altceva decât binele ţării.

Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.

In stat erau nişte străini care îl gestionau în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea. Nu e istoria ţării româneşti.

Păi, închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc.

Aici, dar cine le făcea, cine le supraveghea şi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi, bine dotaţi şi încredinţaţi de puterea supremă să facă aceste lucruri. Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva răutăcios. La lucrurile politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori te împuşcă, acolo probabil că era altfel. În categoria aceea de probleme nu mă amestec. Dar închisorile n-au fost răspunderea lui. Poţi să-i acuzi alte chestiuni: că n-a înţeles problema agrară. El a fost foarte impresionat de o vizită pe care a făcut-o în Bulgaria, când era el stăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a zis: „Nu se poate ca ţăranul bulgar să trăiască mai bine!”. Şi a început să se preocupe, dar a fost doar un început, pentru că n-a fost un specialist.

Cum au îmblânzit românii „câinele ciobănesc“

Aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU, din ’56 până în ’60.

Americanii sunt mult mai primitori şi mai deschişi faţă de nou-veniţi, în comparaţie cu occidentul Europei. Sunt amabili, vor să te cunoască, dar atâta timp cât ştiu că nu ai făcut sau ai spus ceva împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos, inamical, atunci devin mai rău decât un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: au deschideri mari, dar verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e criză.

Aţi stârnit şi antipatii la New York...

Da, cu Silviu Brucan. El a luptat întotdeauna pentru supremaţie, pentru a avea o poziţie mare. Credea despre sine că avea o inteligenţă ieşită din comun. CaMontaj foto acad. Mircea Maliţa ziarist, într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact. Făcea asta cu un sârg de elev.

Dej şi Maurer au anunţat imediat americanii

Când s-a rupt ritmul în relaţiile diplomatice cu U.R.S.S.?

Dej şi Maurer, care erau prieteni, voiau uşurarea presiunilor împotriva independenţei României făcute de U.R.S.S. Acesta era secretul lor nescris. Până n-au plecat trupele nu se putea realiza nimic. S-au mai ivit ferestre când a plecat Ana Pauker, apoi Chişinevschi. După ’62 (în cazul crizei rachetelor cubaneze - n.r.), s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut aventura imensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea socialistă. Atunci au spus: „Asta nu se poate tolera!”. Imediat au reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cu S.U.A. şi că nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict.

„A se arde înainte de a fi citit“

Cum au anunţat?

Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa se întâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: „A se arde înainte de a fi citit!” (râzând). Au început să se vadă urmările acestei strategii impecabile, dar strategia în sine nu a ieşit la iveală.

„România, vă rugăm să repetaţi!“

Cum a început?

Maurer şi Dej făcuseră o vizită în ţări asiatice şi se întorceau în România prin Rusia. Erau luaţi de un avion sovietic, care îi scotea din Asia şi îi aducea la Moscova, via Siberia. De la Moscova, urmau să ia avionul de Bucureşti, dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe la noi, rămâneţi o noapte. Sunteţi musafirii noştri”. Seara, i-a invitat Hruşciov la operă. În pauza de la operă şi după spectacol au avut nişte discuţii. Ei dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Maurer i-a spus unui ministru sovietic: „Noi ştim că aveţi dreptate şi că nu sunt rachete în Cuba. Numai un nebun, un om fără minte le-ar fi pus acolo. Suntem de acord că nu sunt”. (U.R.S.S. construia, în Cuba, baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de un război nuclear - n.r.) Apoi, au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia” politică a lui Hruşciov şi au plecat ca după o întâlnire cu unul care nu are toate minţile. Şi-au spus: „De ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luăm măsuri! ”. A început a doua zi. Cu limite, bineînţeles. Dar în ’63 am votat primul vot din istorie care nu coincidea cu cel al blocului sovietic.

Despre ce e vorba?

Era vorba de o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine. Toate statele prietene cu U.R.S.S. s-au abţinut din cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să ne abţinem, dar noi am votat pentru. Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei, în România, se frământau mai rău ca mine.

Cum au reacţionat americanii?

A apărut un articol într-un ziar cu titlul: „Independenţa României”. Şi la lucrări a fost un şoc. N-am să uit cuvintele: „Romania, please repeat!”. „Yes!” („România, vă rugăm să repetaţi!” „Da!” n.r. ). Erau nedumeriţi. A fost uluitor. Dar eu, înainte de vot, am petrecut mult timp să-i conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e interesul lor să voteze pentru denuclearizare. Le-am spus că ei au votat denuclearizarea Balcanilor. Or, când altă regiune vrea să se denuclearizeze, trebuie să spunem la fel! Noi ne-am fi spart capul dacă am fi votat „Nu!”.

Ştim că lui Corneliu Mănescu i s-a propus să fie mediator între India şi Pakistan, în problema Kaşmirului. Cum s-a întâmplat?

Delegatul Pakistanului, Zulfikar Ali Bhutto, care avea să fie chiar preşedintele Pakistanului, a venit la Mănescu şi la mine şi ne-a propus. Simplu. Dar de acasă a venit un răspuns la care eu nu mă aşteptam: „Nu!”. Aşa că medierea au făcut-o ruşii. Maurer a spus „Nu!”.

De ce?

Şi eu am fost foarte intrigat, pentru că mi se părea o onoare. Dar acum îl înţeleg foarte bine, pentru că Maurer era consecvent filosofiei lui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a teoretizat-o: concilierea. Mediere fac ţările mari, care ţin seama de interesele lor. Pe de altă parte, concilierea este complet confidenţială. Nu se ştie de ea, nu este zgomotoasă.

Numărul vacilor din România era secret de stat

Din 1971, aţi fost numit ministru al Învăţământului.

Am abuzat oarecum de faptul că eram proaspăt venit şi că puteam lucra fără sugrumări birocratice. Fără hârtie. Am adus managementul în şcoli, chiar dacă a fost numit „organizare ştiinţifică”.

Aţi cunoscut-o pe Margaret Thatcher din postura Ministru al Învăţământului.

În 1971, când eram ministru al Educaţiei, am primit invitaţia de a o vizita pe „colega mea”, ministrul Educaţiei şi Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia. Evident că era un interes şi în domeniul educaţiei, dar era un interes şi pentru România. Era dorinţa ei de a ieşi din cadrul cam strâmt pentru ea al Ministerului.

Cum v-a primit?

Niciodată n-am avut o vizită oficială care să fie regizată în forma aceasta impecabilă. A dat un mare dejun pentru mine cu intelectuali de frunte ai Londrei - vreo 24 de persoane - la un castel care, de obicei, era rezervat pentru vizite mai mari.

În 1991, v-aţi întâlnit din nou.

După ce a căzut Cortina, când ea n-a mai fost premier, când eu nu mai aveam nicio funcţie de stat, în 1991, m-a invitat din nou. Din curata amintire a unei cooperări trecute şi pentru că voia să ştie ce se întâmplă în România. Pentru că eu, din 1984, fusesem supus unor rigori... Nu putea afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci, în zadar încercau străinii să mă contacteze. Nu primeam scrisorile, eram un fel de necunoscut.

„Te trimite în Cambodgia!“

Ce s-a întâmplat în ’84?

Eram ambasadorul României la Washington şi am fost chemat în ţară. Chemarea mea a fost văzută ca neobişnuită, era sub semnul unei probleme. În mod normal, mai aveam un an de stat. Mulţi dintre prietenii mei de acolo glumeau - îmi spunea un deputat american: „Să ştii că te trimite în Cambodgia!”.

Dar de ce aţi fost chemat?

Era o nemulţumire faţă de comportamentul meu care ar fi fost prea lax faţă de ţara mea. De fapt, Elena Ceauşescu era foarte supărată că n-a primit nicio invitaţie să meargă acolo. Nemulţumirea reală era că mă reprezint pe mine şi nu pe ei – în tonul mai rudimentar al conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat”. Iar eu am răspuns: „Aş vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă în mod normal un ambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din partea mea şi mi-au permis să mai stau câteva zile. Am dat recepţie de plecare, am făcut vizite. De exemplu, preşedintele Consiliului de Securitate era un francez care mă cunoştea. El a dat masă pentru mine când am trecut prin New York ca să vin acasă. Alvin Toffler, mare prospectolog şi autorul cunoscut care a scris „Al treilea val”, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi Toffler, la o masă de despărţire. Ziariştii din Washington au dat, la fel, o masă de despărţire. Am fost la Bush, care era vicepreşedinte atunci.

Şi cum era Bush seniorul?

Eu mai mersesem cu el prin ţară şi ne împrietenisem. Mă mai invita la el acasă, adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şi familia. Viitorul preşedinte, George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea destul de multe probleme părinţilor săi la ora aceea.

De ce?

Se droga, nu se ţinea de studii, bea. Provocările vârstei. Dar ceilalţi copii erau fără provocări, aşa că ei despre el vorbeau mai mult şi se arătau îngrijoraţi. Bush a fost foarte surprins că plec aşa repede. „N-am avut timp să-ţi iau o amintire”, mi-a spus când mă aflam în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, a deschis un pupitru, a găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele S.U.A.” şi mi le-a dat ca amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează gestul său care ascundea o anumită afecţiune. O prietenie vagă.

Aţi legat, pesemne, o mulţime de prietenii.

Am fost un personaj dificil la Washingotn, că sunt foarte „sportiv”. Dar americanilor le plăcea că mă băteam pentru treburile mele. Eram insistent, mă duceam în vizite numeroase până când îmi ieşea ceva. De altfel, nu puteai decât printr-un asemenea efort să contracarezi valul de respingere de care se „bucura“România la vremea aceea din cauza lui Ceauşescu.

„Tranchilizator pentru Cabinetul 2”

Aţi primit vreo explicaţie când aţi ajuns acasă?

Nu, în afară de interdicţiile care curgeau, curgeau. Mi-am dat seama că a fost o decizie foarte subiectivă. Ce putea ieşi din capul unor oameni în derivă, care nu mai sunt normali. Ei erau bolnavi amândoi. Toate funcţiunile, toate comenzile se transferaseră la Cabinetul 2. El stătea trist cu un câine în birou. Ca şi copiii, să se joace. Ea avea un alt tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte apucături, nişte agresiuni, ranchiune, fantome... Ştiu că odată, la intrarea în birou la ea, am văzut un profesor universitar care lua ceva pastile. „Ce faci?” „Păi, mă duc la ea şi nu pot fără un tranchilizator foarte puternic”. Ar fi ridicol dacă n-ar fi prea tragic.

România este una din ţările cele mai încercate de evenimentele drastice ale istoriei. Tot ce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată istoria sub ocupaţie străină, tot timpul o victimă a imperiilor vecinilor.

Există un moment anume al „transferului“ de putere la Cabinetul 2?

Da. El a început în anii ’70, cu moderaţie. Încet-încet. La sfârşitul anilor ’70, după cutremur, s-au deranjat puţin la raţionament şi la comportament. Iar în anii ’80 a fost criza care i-a speriat îngrozitor. După criză n-au fost în stare să tragă concluziile necesare.

„Supe de la elveţieni”

În ’80 aţi fost ambasador şi la Berna, în Elveţia.

Atunci s-a întâmplat o anomalie ridicolă. Am vrut să aduc afacerea Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni” (lapte praf - n.r.). Dezamăgiri ca aceasta m-au ros tot timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de acolo, că venea o gafă de acasă.

V-aşteptaţi să cadă cuplul Ceauşescu?

În logica lucrurilor, ei mergeau în jos în chip vizibil. Ca pe tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi ca prezenţă. Plus că spuneau inepţii îngrozitoare care distrugeau poziţia ţării. De exemplu, enormitatea cea mai mare a fost să pretindă că U.R.S.S.-ul lui Gorbaciov trădează comunismul, care trebuie salvat de către România, de pe Dâmboviţa. Suntem în cazul patologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţa prin explicaţii politice. Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de rătăcire de care erau cuprinşi în mod crescător şi definitiv.

„Nu putem fi continentali. E prea mare Europa”

Sunteţi primul român din Clubul de la Roma.

A fost o instituţie care m-a marcat. Am început să înţeleg că este ceva fals şi dăunător în formalismul birocratic, oricât de savant ar fi. Şi este o tragedie când el e practicat cu atâta savoare de Europa. E păcat, pentru că adevărata mişcare şi evoluţie a societăţii nu se fac nici prin hârtii, nici prin decrete, ci prin fapte. Vorbele sunt relative şi neimportante în raport cu ceea ce se întâmplă, se construieşte, se produce. „Limitele Creşterii”, primul raport al Clubului, a fost un duş rece, deşi a fost mult criticat. Oamenii aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii de totală predare a personalităţii şi gândurilor lor, nu cred că sunt în buna tradiţie a românilor. Nu sunt ei. S-a format o mutaţie de persoane. Cu instinctul de supravieţuire stins, cu creativitate zero, cu perspectivă zero, cu „Trăieşte-ţi clipa!” - super. Ăsta-i tip de român? E disperat, săracul, te rog să mă ierţi.

Noul raport spune că statele trebuie să fie mai puternice, mai active. Nu e un paradox în contextul globalizării?

E o mişcare greşită şi sinucigaşă a omenirii să discrediteze cea mai preţioasă instituţie pe care oamenii au creat-o în interesul supravieţuirii lor. Nu există mai mare bază şi mai solidă pentru existenţa întregii omeniri decât acel binom: cetăţean şi stat. Când statul e lovit, cetăţeanului aproape că i se ia cetăţenia. I se spune că e cetăţean al Europei, cetăţean al omenirii. Cuvinte fără sens!

N-are sens cetăţenia europeană?

Nu există! Doar dacă Europa va fi un singur stat, dar atunci va fi doar pentru că desfiinţează statele existente şi le înglobează. Asta e altceva. Dar, mă întreb, cum să topeşti lumea într-o unitate? Care să fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai existe distincţiile care fac naţiunile să fie în competiţie, să aibă specific, creaţie artistică, o contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi, dar De Gaulle a spus foarte clar: „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentru că a fost englez”. M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de mode. Cetăţenii, dacă n-ar avea stat, n-ar avea identitate, pentru că n-ar avea cine să le-o dea. E cultura comună protejată de zidurile unui stat care ne ţine de cald, care ne dă identitate.

Păi, se pune la îndoială viitorul statului-naţiune.

Vai de mine! Statele mari se joacă cu cuvintele, crezând că e statul lor cel care va domina lumea. Aia e altă mâncare de peşte. Nu cred că vrem un statut apatrid. S-a pierdut un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este universală. E locală. De când lumea. Civilizaţia este integrabilă: o poate copia cel mai înapoiat continent şi o poate pierde cel mai avansat continent. Dar cultura nu.

Europa?

Nu există identitate europeană, nu putem fi continentali. E prea mare Europa. De aia s-au format state, întrucât continentele sunt prea mari pentru noi. Păi, vă deschid acum un „Economist”. Uitaţi-vă la faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la ea cu cât creşte! Cu 0,3% sau 0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi, uitaţi-vă la statele emergente! Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune realitatea faptelor? Atunci, de ce stai şi faci filosofia integrării când ai creştere zero? Europa toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru, vine Portugalia. Aşteptăm cu sufletul la gură care e la rând.

Mircea Maliţa - păreri despre

Henry Kissinger

Vedeţi, eu am unele rezerve faţă de scrierile lui. Cred că a strecurat un subiectivism prea mare în lucrări care trebuia să fie mai sobre şi mai obiective. Apoi, nu a recunoscut rolul pozitiv pe care l-a avut România în comunicarea dintre China şi S.U.A. în ajunul vizitei lui Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prin România, între cele două state. S-a mai deschis unul prin Pakistan, dar Kissinger a dat prioritate celui din Pakistan. Pe de altă parte, nu poţi să-i negi talentul excepţional, cultura mare, capacitatea de muncă neistovită, prezenţa nemişcată în treburile mondiale.

Mihail Gorbaciov

L-am întâlnit, spre exemplu, la o conferinţă a Clubului de la Roma. Eram în Germania, unde am observat cu ochii mei ce fantastică primire îi face cetăţeanul de rând. Nemţii ştiau că, dacă s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da! ”. O femeie din mulţime chiar a venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru că vizitează Germania. Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am dus tot la o întâlnire a Clubului. El nu mai era preşedinte atunci. A doua oară, era mult transformat. Se dedica scrisului şi era căutat la multe întruniri internaţionale, la care-i plăcea mult să apară.

Eleanor Roosevelt

Ea făcea parte din personajele tăcute, mai ales la vârsta ei. Cu mine a fost amabilă, simpatică, binevoitoare. Nu aveam de discutat teme politice, întrucât erau întâlniri sociale. Am fost la o masă dată de Nelson Rockefeller, când s-au pus steagurile noilor ţări membre O.N.U. Era 1956. Ronald Reagan Am avut conversaţii, mă ştia pe nume. Era omul cel mai amabil, glumeţ, creând o atmosferă de destindere tot timpul. A luat de câteva ori ton foarte puternic împotriva sovieticilor, dar contactul personal era cu totul altfel. Îl simţeai pe marele actor care joacă un alt joc.

Nelson Rockefeller

Mereu cu zâmbetul pe buze, simpatic şi politicos. Nimic crâncen, nimic mare, nimic magnat. De la el cred că am observat că toate personajele mari ale S.U.A. au un fel de grijă de a nu epata prin îmbrăcăminte, prin apariţie, prin vorbe. Erau mai mult decât common (obişnuiţi n.r.), se pierdeau în masa mare de cetăţeni. Nu se urcau pe un soclu. Aşa devin importanţi, nu prin apariţii regizate. El a fost unul din exemplele acestea. Am avut întâlniri cu el la acea masă pe care a dat-o, iar când a fost vicepreşedinte i-am amintit cum ne-am văzut. A fost zâmbitor, şi-a adus aminte, m-a bătut prietenşte pe umăr şi mi-a zis: „Take care, take care!“ (Ai grijă! n.r.). Adică, dacă ştii să te păzeşti, e mai bine.

Indira Gandhi

Am cunoscut-o la New Delhi. Am fost la ea în vizită în 1968 cu ministrul nostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană citită, isteaţă. Era foarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez spunea că va fi o revoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne pregătim pentru ea. Ea a dat din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană în plus o să-mi aducă sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un cortegiu, la mormântul lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al Indiei.

Fidel Castro

Este un pasionat. Un revoluţionar. E un caracter special de militant. El luptă de la început până la sfârşit, în orice împrejurare. La el, munca e luptă, viaţa e luptă. A fost revoluţionar de când a fost student. Am fost invitat în Cuba ca ministru al Învăţământului. A vrut să mă întâlnească în timp ce eu eram pe teren, că aşa-i plăcea, să vadă şcoli care se construiesc. Cineva de la protocol însă n-a făcut bine corelările, iar el a fost când eu nu eram şi invers. Venise să discutăm educaţie. Apoi, l-am cunoscut când a venit la Bucureşti.

Nota redacţiei: Interviul a apărut în Adevărul - Weekend, 20 aprilie 2013, dar opiniile de atunci sunt la fel de valabile şi astăzi

footer