Revista Art-emis
Sunt româncă şi româncă voi muri! PDF Imprimare Email
Felicia Nichita-Toma, Cernăuţi, Bucovina   
Miercuri, 22 Aprilie 2015 20:18

Sunt româncă!Poporul ucrainean a moştenit de la U.R.S.S. un teritoriu care nu-i aparţine

Vă prezentăm astăzi mărturisirea unei românce din Ucraina. Un articol impresionant, apărut în revista românească „Zorile Bucovinei” sub semnătura Feliciei Nichita Toma, din ţara pentru care omenirea a ajuns în pragul războiului. Este geamătul unei românce din Ucraina, pe care Herr Klaus Iohannis n-a găsit timp s-o întâlnească atunci când, pentru interesele altora a purtat un dialog cu Preşedintele Ucrainei, „ales democratic” prin legea EuroMaidanului. Nu trebuie uitat actul de trădare naţională denumit Tratatul România-Ucraina, parafat la Kiev, de către miniştri de externe ai României (Adrian Severin) şi al Ucrainei, la 3 mai 1997, apoi semnat de preşedinţii celor două ţări, Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, la Neptun, la 2 iunie 1997. În caz că ar fi fost în dezacord cu Preşedintele României, Ministrul de Externe ar fi putut să-şi dea demisia în semn de protest, dar n-a procedat astfel, rezultând că a fost de acord cu rezultatul „negocierilor”. La 14 iulie 1997 a apărut legea 129, de ratificare a tratatului negociat în genunchi de partea română: „Condamnând actele injuste ale regimurilor totalitare şi de dictatură militară care în trecut au afectat în mod negativ relaţiile dintre poporul român şi poporul ucrainian şi convinse că lichidarea moştenirii dureroase a trecutului se poate face doar prin dezvoltarea relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între cele două popoare, care năzuiesc spre edificarea unei Europe unite. Considerând că evaluarea obiectivă a trecutului va contribui la întărirea înţelegerii şi încrederii reciproce între cele două state şi popoare [...] Părţile Contractante, în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional şi cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă şi, de aceea ele se vor abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum şi de la orice cerere sau acţiune îndreptată spre acapararea şi uzurparea unei părţi sau a întregului teritoriu al celeilalte Părţi Contractante”. Existenţa moştenirii dureroase a trecutului de care se aminteşte în tratat, nu poate fi pusă la îndoială, însă este doar a poporul român. Poporul ucrainean a moştenit de la U.R.S.S. un teritoriu care nu-i aparţine

În totală contradicţie cu Art. 13.5. a Legii nr. 129 din 14 iulie 1997 care menţionează: „Părţile contractante vor crea, pentru persoanele aparţinând minorităţii române din Ucraina şi pentru cele aparţinând minorităţii ucrainene din România, aceleaşi condiţii pentru studierea limbii lor materne. Părţile contractante reafirmă ca persoanele sus-menţionate au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, într-un număr necesar de şcoli şi instituţii de stat pentru învăţământ şi specializare, situate ţinând seama de răspândirea geografică a minorităţilor respective. Ele au, de asemenea, dreptul de a folosi limba lor maternă în raporturile cu autorităţile publice, în conformitate cu legislaţia nationala şi cu angajamentele internaţionale ale părţilor contractante”, Preşedintele Ucrainei, imediat după ce a fost a dispus ca limba română să nu mai fie considerată oficial ca limbă regională în Bucovina românească străbună. Nordul Bucovinei, asemenea Ţinutului Herţa şi a sudului Basarabiei - teritorii istorice româneşti - ocupate de trupele sovietice au fost înglobate în această Ucraină artificială şi abandonată prin încriminatul tratat, act al trădării de Tară şi de Neam. Tratatul nedrept nu a fost revizuit, deşi există toate motivele şi posibilităţile diplomatice. Cine s-o facă? (Ion Măldărescu).

Sunt româncă şi româncă voi muri!

„Sunt româncă şi româncă voi muri!”, mi s-a destăinuit Viorica Popovici din Valea Cosminului, cu ochii înrouraţi, când i-am dat Tricolorul, pe care îl aştepta încă de la ziua sa de naştere, dorind să-l aibă în casă, ca să-i lumineze sufletul la Marea Sărbătoare a Paştelui, pe care, la rugămintea noastră, i l-a dăruit doamna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi. Or, prin acest gest nobil, deosebit, Excelenţa Sa i-a recuperat, cert, un strop din dorul de Ţară, pe care îl poartă în suflet de când a apărut pe lume în provincia istorică a României, de când a fost înstrăinată de Patria-mamă. „Am fost separaţi de fraţi prin sârmă ghimpată, dar dorul nu ni l-a putut smulge nimeni din piept, la fel ca şi tradiţiile şi obiceiurile noastre frumoase de sfintele sărbători. Învierea Domnului, la fel precum şi Naşterea lui Hristos, au fost, întotdeauna, ţinute cu sfinţenie de bunei şi părinţi, rămânând, peste veacuri, cea mai de preţ zestre a noastră, moştenită din bătrâni. Pe parcursul timpului, tradiţiile şi obiceiurile străbune au fost îmbogăţite cu elemente noi. Bunăoară, marţea la Paşti fetele merg la flăcăi cu « udatul », ceea ce înainte nu se practica. În loc de busuioc şi apă sfinţită se « udă » cu parfum şi încă dintre cel mai scump. E trist şi dureros că ne îndepărtăm nu doar de sfintele obiceiuri, ci şi de Grai, de Rădăcini, ne înstrăinăm de Neam. Majoritatea celor tineri îşi vând Mama şi Ţara pentru bani. Or, dacă vârstnicii sunt păstrătorii fideli ai tradiţiilor străbune, tot ei ar trebui să-i povăţuiască pe cei tineri să nu se dezică de obiceiuri, să le transmită urmaşilor”. Vremurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele. Spre marea noastră durere şi deznădejde, ne ucrainizăm încetul cu încetul. Prin înstrăinarea de rădăcini, ne înstrăinăm de pământul nostru românesc, apărat şi stropit cu sângele neînfricaţilor  arcaşii ai lui Ştefan cel Mare. Dincolo de orice trădare de neam, de ipocrizia şi făţărnicia unora dintre noi, care pentru bani îşi vând sfinţii şi părinţii, şi în satul copilăriei mele, Valea Cosminului, baştina buneilor după mamă, slăvită prin Bătălia din Codrii Cosminului, unde oastea, condusă de neînfricatul Voievod, a repurtat una din victorioasele biruinţe asupra leşilor, au mai rămas câţiva mohicani, care păstrează focul dragostei de Grai şi Neam în vatră. Or, Viorica Popovici îşi aminteşte cu tristeţe de vremurile când, în această vatră străbună, nu se vorbea într-o altă limbă străină, ci cuvântul „iubesc” răsuna doar în dulcele grai românesc: „Ne-au adus şi ruşii, bolşevicii sovietici destule belele pe cap, dar oricum nu ne-au rusificat, ci satul nostru a fost ucrainizat prin ucrainizarea forţată a şcolii. Noi, cei câţiva bătrâni, mai vorbim limba română, ne salutăm în română, dar tineretul ne spune de-acum « добрийдень ». Şi anul trecut, cei de la putere, pentru limbă, adică anulând llegea ce ne proteja ca neam, au făcut duşmănie între popoare. Tatăl Vasile, pe vremea când Austro-Ungaria domina Bucovina de 120 de ani, a învăţat la şcoala din Molodia doar în limba română. Din păcate, şcoala e demult ucrainizată, pe fundamentul turnat de România a fost înălţată actuala şcoală ucraineană. Dar, o parte din vină o purtăm şi noi, mai ales, când ne înstrăinăm copiii şi nepoţii de străbuni”.

 

Încetul suntem ucrainizaţi. Cum n-a fost dreptate, aşa şi nu e

 

Tata a luptat patru ani pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar n-a avut o zgârietură. În 1943 fratele Ghiţă, care avea pe atunci 18 ani, la rugat să vândă vacile şi să-i cumpere cai şi căruţă, să aibă cu ce lucra la construcţia drumurilor. Iar în 1944, când au venit iscoadele sovietice, i-au confiscat căruţa şi caii, pe tata l-au băgat în lagăr, iar pe fratele l-au mânat pe front. În februarie 1944 l-au luat pe fratele Ghiţă, iar în toamna următorului an s-a întors acasă fără un picior. De scârbă, mama s-a îmbolnăvit grav şi a murit la vârsta de 57 de ani. În 1948, din cauza rănilor grave, obţinute în cel de-al doilea război mondial, la vârsta de doar 23 de ani, a decedat şi fratele Ghiţă. Ne-a salvat Domnul şi de foametea din 1946-1947. Norocul nostru a fost că bunica Parascheva Paulovici, care trăia lângă pădure, venea la noi la râşniţă cu câte un tăbâltoc de grăunţe şi după ce le râşnea îşi lua doar o mână, restul ne lăsa nouă. Trăia cu nora în casă şi făcea astfel ca să nu ştie ea că ne lasă crupele nouă. Aveam două oi şi mama le mulgea, punea în lapte crupe şi urzică, fierbea şi apoi mâncam. Astfel ne-am salvat. Când au venit ruşii, ne-am adunat şi noi puţinele lucruri să ne refugiem în România, dar ne-au sfătuit ostaşii români să rămânem acasă, să nu lăsăm gospodăria, căci mai bine nu ne-a fi în străini. Eu învăţam la şcoală şi-mi era foarte dragă cartea. Când ne-am pornit, mi-am pus în trăistuță creioane şi caiete, dar mama mi-a zis: „Pune făină, să ai ce mânca, nu cărţi şi caiete!”. Ne-am întors acasă şi n-am regretat, doar de un singur lucru, că încetul cu încetul suntem ucrainizaţi, că nu luptăm pentru drepturile noastre cetăţeneşti, că trăim, cu pensiile  mizere de azi pe mâine, căci cei de la putere ne jefuiesc prin scumpiri şi se îmbogăţesc pe spinarea noastră,  că eram săraci, dar acum suntem lipiţi pământului. Or, cum n-a fost dreptate, aşa şi nu e. Pentru ce atunci a murit atâta tineret, pentru ce mor în război copiii, nepoţii noştri?

 

Noi, românii, întotdeauna am fost bătuţi de soartă rea, dar nu ;tim s[ ne apărăm drepturile

 

Au dus tot greul vieţii şi părinţii, buneii şi străbuneii noştri. Dar aveau parcă mai multă demnitate. Bunelul după tată, Grigore Popovici, lucra la un boier din Lucoviţa, la treierat pâinea cea albă. Munceau din greu, pe o căldură mare,  mai mulţi bărbaţi şi erau foarte prost hrăniţi, dar toţi înghiţeau şi tăceau, precum în prezent. Odată, când a venit bucătarul cu mâncarea, ei au început să-l certe că mâncarea nu-i bună. Atunci bucătarul le-a spus: „Oameni buni, ce-mi dă boierul, aceea vă aduc. Eu nu pot face ce doresc, voi munciţi şi aveţi dreptul să cereţi de la boier, când vine el, să vi se dea mâncare bună”. S-au înţeles cu toţii. Când a venit boierul, călare pe cal să vadă cum lucrează, bunelul stătea în faţă şi-i zice că mâncarea-i rea, că nu pot lucra cu ciorbă seacă, iar ceilalţi bărbaţi parcă luaseră apă în gură. „La toţi le place, dar ţie, nu, ticălosule!”, ţipă la el boierul şi-l ia la bătaie cu biciul, călare pe cal. L-a bătut ţol pe bunel. Când a plecat boierul, bucătarul le-a spus: „Mâncaţi mai departe lăturile boierului, iar pentru tine, fiindcă eşti curajos, oi găsi o bucăţică mai bună”. Acum e aceeaşi poveste: sărăcim, dar tăcem. Pentru Europa am ieşit pe Maidan, dar să ne apărăm drepturile nu ştim nici noi, nici ucrainenii. Dacă aşa se va scumpi totul şi dacă vom tăcea, vom rămânea flămânzi şi goi, îmbogăţindu-i pe boierii de la conducere.

Notă: preambulul şi subtitlurile aparţin redacţiei ART-EMIS

footer