Revista Art-emis
Piaţă de artă sau de falsuri? PDF Imprimare Email
Petru Romoşan   
Duminică, 22 Februarie 2015 22:11

Petru Romoşan, art-emisNi se pare foarte util să revenim asupra devastatorului fenomen al contrafacerilor pe piaţa de artă de la noi. Există o casă de licitaţii la Bucureşti care vinde falsuri ritmic, masiv, la preţuri modice (mai mici, foarte „competitive” faţă de cota la zi general acceptată a artiştilor). Se vând picturi contrafăcute, sculpturi fără justificare de tiraj şi de turnătorie, cu semnături adăugate, din toate categoriile de preţuri. E vorba de artişti de mâna a doua şi a treia, dar şi de pictori şi de sculptori din prima linie valorică. Pereţii multor colecţionari din România sunt frecvent tapetaţi cu pânze dubioase, falsuri grosolane, primitive, dar şi falsuri „profesionale”, cumpărate pe multe mii de euro. Toată lumea e la curent, subiectul e dezbătut adesea în celelalte case de licitaţii, în galerii şi anticariate („anticuri”). Negustori, artişti, colecţionari, experţi, poliţişti, procurori, servicii secrete sunt la curent cu aproape toată povestea acestei ciudate case de licitaţii. Oricine o poate accesa pe Net, iar falsurile, mistificările, contrafacerile, semnăturile adăugate fraudulos se pot decela cu uşurinţă. Dar, cu anumite hurducături, provocate de returnări intempestive, ameninţări şi vorbe grele pentru recuperarea banilor, uneori sume foarte mari, afacerea continuă şi, spre deosebire de concurenţa onestă, chiar prosperă!

O afacere simptomatică pentru România cătuşelor de azi, dar încă nebăgată activ în seamă de procurori! Mulţi colecţionari recenţi sunt, de altfel, încătuşaţi şi, bineînţeles, toată lumea e de acord, comerţul de artă suferă. Dar, dincolo de umorul negru, proporţia, cantitatea de falsuri „artistice” care a inundat toată România, cu Bucureştiul în frunte, începe să fie o agresiune periculoasă pentru fibra naţională, pentru valorile ei identitare majore. Luchieni, tonitzi, iseri, grigoreşti, stoeneşti, gheţe (de la Dumitru Ghiaţă), theodorescu-sioni, dar mai ales ţuculeşti, brauneri, marcel-ianci, mattis-teutschi, miliţe-pătraşcu, maxy-i şi toată arta de avangardă, mult mai uşor de falsificat decât cea clasică, s-au vândut şi încă se vând între 500 şi 20 000 de euro. Experţii Ministerului Culturii sunt neputincioşi faţă cu amploarea fenomenului, când nu participă de-a dreptul, cu „certificatele” lor, la proliferarea ştifturilor. Mulţi dintre aceşti experţi şi-au obţinut patalamalele în condiţii deloc clare, de tranziţie, netransparente, uneori chiar dubioase. Experienţa cu care veneau din comunism, cea de critici de artă sau de muzeografi, e de cele mai multe ori irelevantă pentru expertiza profesională. O sută-două sute de euro sau un procent din valoarea tanzacţiei sunt de cele mai multe ori de neînlocuit pentru nişte oameni în general în vârstă, obligaţi să se adapteze la noua viaţă capitalistă, la consumerismul atoatetriumfător. Iar cei tineri au făcut şcoli postrevoluţionare, tot de tranziţie, într-o lume politizată până la demenţă şi adânc coruptă. Tupeul lor enorm nu completează deloc fericit o pregătire precară.

Merită să tot readucem în discuţie - până la rezolvarea problemei ! -subiectul falsurilor pe piaţa de artă din România, ca şi din celelalte ţări comuniste, incapabile să implementeze o legislaţie europeană, pe cât de serioasă, pe atât de complexă şi, bineînţeles, foarte stufoasă, acumulată în vestul Europei în mai bine de 100 de ani (începând cu 1910, anul apariţiei legii tirajelor la sculpturi în urma unui proces răsunător al lui Rodin cu colecţionarii americani). Piaţa naţională de artă trebuie regularizată, iar falsificatorii trebuie pedepsiţi şi descurajaţi, ca şi facilitatorii, conştienţi sau inconştienţi, ai propagării acestui teribil flagel. Deocamdată, în aşteptarea intervenţiei organelor abilitate, nu vom da nume şi nu vom discuta situaţii binecunoscute deja în mediu, jenante, uneori tragi-comice, cu care s-au întâlnit toţi actorii pieţei de artă de la noi. Dar cumpărătorii de lucrări de artă trebuie să ştie că simpla reproducere a unui obiect într-un catalog de licitaţie, asortată cu certificate bombastice şi găunoase, cu poze color, fără probe suplimentare, fără expertize independente, altele decât cele furnizate de experţii casei de licitaţii, angajaţi ai săi prin diferite tipuri de contract, nu sunt probe de autenticitate irefutabile. Singurele probe indiscutabile sunt cele care rezistă în faţa unui judecător. Nu avem cataloage ştiinţifice, zise „raisonnés” în lumea largă, pentru primii 100 de artişti români. Asemenea cataloage lipsesc chiar şi pentru primii noştri 10 artişti ! Lipsa acestor cataloage a fost în anii comunismului o politică de stat antinaţională (ca şi lipsa autostrăzilor !), foarte probabil comandată din afara României. Regretaţii experţi Remus Niculescu, Radu Bogdan, Theodor Enescu, Barbu Brezianu au fost împiedicaţi să-şi ducă la bun sfârşit cataloagele raisonnés dedicate lui Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian şi, respectiv, N. Tonitza. Presiunile la care au fost supuşi pentru a-şi compromite munca de o viaţă prin inserarea de informaţii false în cataloage sunt greu de imaginat. Singura soluţie pe care au găsit-o pentru a-şi salva onoarea a fost aceea de a renunţa la publicare. Un caz extrem de inventivitate şi de apărare a fost acela al lui Radu Bogdan, care dezvoltase o adevărată obsesie din nevoia de a începe tipărirea catalogului Ion Andreescu cu volumul cuprinzând falsurile, vreo 800 de lucrări... În alte culturi, aşezate, volumul de falsuri - întocmit şi el destul de rar - se publică, evident, ultimul.

În tranziţia românească spre nicăieri de după 1990, nimeni nu a mai avut tihna, răbdarea şi banii pentru a-şi permite o asemenea întreprindere, elaborarea unui catalog raisonné, care, în anumite cazuri, poate să-ţi ocupe întreaga viaţă. Prioritate a avut împărţirea sălbatică a moştenirii vechiului regim ilegitim. S-au făcut averi uriaşe într-un timp foarte scurt, s-au adunat colecţii uluitoare, fabuloase. Iar noii proprietari de obiecte de artă nu au fost şi nu sunt interesaţi de cercetarea ştiinţifică din domeniu. Multe dintre cărţile şi albumele tipărite în ultimii 25 de ani suferă de amatorism, de un gust foarte îndoielnic, numai sclipici şi coperţi cartonate, amintind panofii de marcă şi sticlele de whisky, când nu reproduc, voluntar şi direct interesat, falsuri patente. Am văzut multe colecţii, încropite, construite sau, foarte rar, pasionat şi atent, într-un chip „raisonné”, clădite. Oameni de afaceri, politicieni, bancheri, vedete din show-biz, mai rar doctori şi avocaţi, străini stabiliţi la noi au adunat tablouri, sculpturi, mobile, covoare, artă decorativă, valori româneşti sau din cele patru zări. Orice colecţionar acceptă cu mare dificultate, cu neplăcere şi suferinţă că are în casă unul sau mai multe falsuri. În general, nu-i uşor să admiţi că te-ai înşelat, că nu te-ai priceput, că ai fost păcălit de un presupus cunoscător în care ai avut încredere. Cu atât mai mult când preţurile plătite au fost considerabile. În acest domeniu vast, practic nelimitat, oricine se poate înşela câteodată, dar erorile pot fi îndreptate, eliminate din colecţie. Excepţie fac doar cei de-a dreptul împătimiţi de falsuri, cei care preferă falsurile lucrurilor adevărate, pentru că numele artiştilor sunt mai sonore, iar ei, mai „şmecheri”, i-au achiziţionat pe mai nimic. Excepţie fac şi falsificatorii de profesie, altfel de multe ori artişti cu şcoală, dar care au renunţat la vocaţia lor pentru o activitate mult mai lucrativă. Şi negustorii, profesionişti sau ocazionali, care pun falsurile în vânzare deliberat. Comerţul de artă din România trece printr-o mare criză. Această criză nu e doar o consecinţă a crizei economice generale. Ca şi în alte domenii, în politică, de exemplu, prea mulţi ciudaţi, marginali, de tot amatori sau şomeri s-au improvizat negustori, experţi şi chiar colecţionari fără şcoală, fără cunoştinţele de specialitate şi fără experienţa necesară. Prea lunga tranziţie, prea generalizata corupţie au sfârşit prin a paraliza, poate pentru foarte mulţi ani, un domeniu altfel rezervat oamenilor pasionaţi, cultivaţi şi, mai ales, cinstiţi.

footer