Revista Art-emis
Gânduri pentru o dezbatere deschisă a lucrărilor lui Larry Watts PDF Imprimare Email
Prof. dr. Preda Mihăilescu   
Duminică, 11 Ianuarie 2015 20:49

Larry WattsSpaţiul de joncţiune românesc

Cine a fost obişnuit cu gândirea istorică care prevala în România pe vremea lui Iorga şi atitudinea politicienilor de clasă ai acelei epoci, este conştient de faptul că istoria, menirea şi forma de afirmare a poporului român sunt precondiţionate de aşezarea la zona de confluenţă a trei mari spaţii de putere - cel Levantin (astăzi Orientul Apropiat), cel al Occidentului Mijlociu, sau marele spaţiu germanic, şi cel al întinderilor Euroasiatice de Nord - Rusia, în ultimele secole. Situaţia crează funcţia - şi funcţia este aceea a unei articulaţii vii de culturi şi imperii, articulaţie care riscă mereu iaraşi să fie strivită în perioade de exerciţiu prea îngust al mişcărilor antagoniste generate de polarităţile naturale dintre aceste spaţii. Pe scurt, când gorilele se războiesc, România este sub presiune.  În perioada comunismului însă, noi am crezut că însăşi regimul impus a făcut ca să fim de facto înghiţiţi de numai unul dintre aceste spaţii, cel rusesc cu veşmânt sovietic. Era perioada în care cetăţeanul de rând, mai inteligent sau mai prostuţ, era redus la acelaşi regim de frică, zvonuri şi speculaţii în încercările de a înţelege contingentul. Este adevărat că am trăit perioada de relativ dezgheţ a anilor '60, în care părea că dialogul social se deschide, o anumită sferă de informaţie era posibilă, se traduceau cărţi şi cine avea noroc putea chiar prinde un Köstler sau un Raymond Aaron fără nici o repercusiune. Şi boicotarea planului de integrare C.A.E.R. a fost o realitate ce nu a putut fi trecută sub tăcere; iar discursul din dimineaţa lui 21 August 1968 care ne chema la opoziţie şi rezistenţă a fost pentru mulţi români un semnal spre acordarea unei şanse chiar şi sistemului comunist. Aceasta şi cu lunile care au urmat nu puteau fi înscenări. Asta ştim - dar cum se încadrau paradoxurile trăite în schema mai mare a luptelor de puteri, această întrebare era inaccesibilă. În egală măsură trecerea abruptă după „mica revoluţie culturala“ din 1971 către totalitarismul intern progresiv pe bază de pishoza grandorilor şi, de fapt, a izolării dictatorului, acestea au fost şi ele înregistrate fără multă posibilitate de a fi înţelese - si cui îi ardea de a înţelege, când supravieţuirea costa deja atât efort?

Watts şi recuperarea istoriei mari din perioada comunista

Când am citit prima oară despre Larry Watts în urmă cu doi ani buni, textul întâlnit părea să promită posibilitatea unei înţelegeri mai fundamentate ale acelei epoci obscure şi determinante. Am dedicat o lună de studiu a reacţiilor provocate de cărţile lui, pentru a decide dacă există critici demne de luat în consideraţie, sugerând că lectura poate fi vreme pierdută. Pe partea criticilor, răspândită, am găsit cascade de invective şi verdicte dar nici un motiv obiectiv în afara unor mistificări şi asociaţii ale lui Watts cu diverşi baubau pentru copiii mari. Când un renumit doct al curentului a fost întrebat de proprii studenţi, cum poate să se afirme fără să fi citit cartea, el m-a trimis către blogul unei visătoare necunoscute. Dânsa citise cartea! Şi alături de exprimarea unei subiectivităţi răvăşite de amintiri de pe vremea lui Ceauşescu, ea exprima în mod „obiectiv” chintesenţa cărţii prin formula „Watts minte în suveică”. Câteva luni mai târziu citisem cartea, eram destul de entuziast de mulţimea de informaţii noi găsite şi… am fost sancţionat de un tânăr întreţinător al unui blog de dialog, cu care altfel mă aflam în relaţii destul de bune. Îl deranjase că nu îl vorbisem pe Watts de rău, ceea ce pentru el echivala cu a fi un fel de adorator al aceluiaş personaj. Când l-am întrebat ce îl deranjează în cărţile lui Watts… mi-a răspuns că nu l-a citit, dar ştie că „minte în suveică”. Ce mic este Bucureştiul, nu-i aşa? Si ce pasionaţi de opinii cu orice preţ sunt locuitorii lui - indiferent de fundamentele acestora. De partea cealaltă am întâlnit, este drept, şi vânători de criminali comunişti uşor suprainflamaţi; dar am întâlnit oameni ca Dinu Giurescu, istoricul care a reuşit să păstreze o distanţă elegantă faţă de excesele impuse în care s-au aventurat alţi carierişti istorici, care au făcut stânga împrejur după 1990, devenind exegeţi ai mistificărilor cu luxury brand label „suntem cei din urmă”, dar şi pe fondatorul I.C.R., credibilul disident Augustin Buzura. La mijloc, pustiu şi imposibilă comunicare. Voi reveni la sfarsit asupra surprinzătoarelor argumente, lipse de argumente şi falsificări de argumente, precum şi a posibilelor implicaţii pentru societatea contemporană din ţară. Mi se pare însă mai important aici să încerc să îmi expun modestul punct de vedere privitor la relevanţa şi limitările informaţiilor strânse şi divulgate de Watts pentru înţelegerea istoriei noastre recente, integrarea ei în întregul nostru istoric şi mai ales învăţămintelor trase din consecinţe - aceasta fiind nereprezentată în tomurile citite.

Autorul şi firul roşu al istoriei recente

Watts este un copil al anilor '68 care expune, pentru cine este dispus să se informeze, în mod inteligibil modul în care interesul său pentru mecanismele războiului rece l-a purtat de la o iniţială preocupare pentru Norvegia, să se concentreze asupra României. Acolo a descoperit o serie de paradoxuri (relative la imaginea pe care o cunoştea din occident) care au declanşat interesul său dăinuitor pentru România, care durează deja de 30 de ani. În ciuda faptului că a picat în mod inevitabil în mijlocul unui hăţiş de intrigi şi interese polare şi puternic antagoniste, faţă de capcanele căreia probabil că nici un om nealineat cum este el - în ciuda tuturor bârfelor desfăşurate a posteriori - nu are anticorpi suficienţi, deci în ciuda diverselor capcane de parcurs, pot spune cu încredere că munca sa metodică şi perseverentă a avut efectul de a redescoperi un fir roşu al istoriei politice româneşti, îngropat de secretismul comunist şi de sistemul unic de dezinformare prevalent. Despre acest fir roşu, aşa cum apare el în „Fereşte-mă Doamne de prieteni”, voi vorbi aici scurt.

Dualitatea de la vârful puterii comuniste din România

Cartea ne revelă cu lux de dovezi şi amănunte existenţa unei dualităţi de putere la vârful conducerii comuniste a României, între două tabere antagoniste a căror luptă este înţeleasă şi redată cu imensul avantaj al cetăţeanului distant şi impregnat de mecanismele democraţiei: lupta dintre cei pe care i-aş numi cominternişti, latura internaţionalistă a comuniştilor veniţi cu trupele sovietice, şi maoişti, cei care au încercat continuarea politicii independente şi echidistante româneşti clasice, aşa cum este ea dictată de însăşi condiţiile geopolitice menţionate scurt în introducere, şi cei care au ales sprijinul chinez ca unica soluţie pentru compensarea presiunii colonialiste sovietice. Ulterior, maoiştii au fost numiţi cu evidente scopuri denigratoare „naţional-comunişti“, denumire dominantă până astăzi şi care se indeletniceşte cu argumentaţii batracian-lunecoase să distragă definitiv atenţia de la elementul comunist punând accentul pe un element naţional derizoriu - naţiunea nu a fost respectată, nici nu a creat mişcarea, deci nu există nici cea mai mică îndreptăţire pentru acest joc de cuvinte. Maoişti - deviaţia a început să îşi arate forma în mod public sensibil după mica revoluţie culturală din 1971. Un Maoism aparte, la fel cum în occident a existat un maoism aparte la care adera şi Barosso la vremea sa: amândouă mişcările au pornit de la o aliniere iniţială la Mao, şi au urmat apoi drumuri profund diverse, şi aşa cum aceasta nu ne impiedică în cazul occidental să menţinem termenul, cred că în cazul român născut dintr-o reală tendinţă de „revoluţie culturală”, nu se poate considera termenul ca deplasat. Eu îl voi folosi aici, fără pretenţia ca alţii să îl preia, ci din incapacitate funciară de a vorbi de un naţional comunism fictiv, la unison cu galeria. Recunosc de asemenea că termenul se aplică prost la perioada crucială a mişcării de emancipare a puterii comuniste române de priză sovietică, în anii ’50-’60. Dar pentru scopul restrâns al acestui context se poate accepta, eu neridicând de fel pretenţiile unei analize de specialist - doar acelea ale unui cetăţean activ, care nu mai poate accepta polarizarea destructivă a societăţii româneşti, şi îndeamnă la defrişarea unui teren solid de dezbatare inteligentă, argumentată şi controlată.

Lupta pentru suveranitatea statală

Rezumând opt sute de pagini într-un paragraf, firul roşu despre care este vorba, se revelă dintr-o serie covârşitoare de surse desecretizate, din nouă ţări (dacă nu greşesc), pe care în nici un chip nu le-ar fi putut fabrica un serviciu chiar mai potent decât cele româneşti, cu scopul de a crea o imagine atât de coerentă. El revelă următoarele: comuniştii români - aceiaşi care au urmat îndemnurile lui Stalin şi au creat gulagul românesc, lucru pe care ca român nu îl pot trece cu vederea - au pornit din anii '50 un program de distanţare inteligentă de sovietici, eliminând pe rând armata de ocupaţie şi apoi chiar şi infiltraţia kaghebistă, apropiindu-se de China ca element de contrapondere, refuzând vehement vestitul program de integrare caeristă, care reducea ţara la un producător de grâne (rol pe care cealaltă parte de Românie, Basarabia, l-a jucat în uniune), şi culminând cu faimosul program din Aprilie al lui Dej. Încercări de apropiere şi încurajare a altor state din bloc să sustină o politică de suveranitate similară, au primit un oarecare ecou doar de la Tito, desigur, şi din Cehoslovacia. Programul de atitudine alternativă pe plan politic internaţional marcase în anul 1968 deja numeroase succese, pe care nu le voi enumera aici, şi care se găsesc documentate în carte. Menţionez că unele dintre ele pătrunseseră 'în şoaptă' în conştiinţa socială, şi îmi erau oarecum cunoscute, fiind confirmate, aproape spre surprinderea mea, de documente. Altele mi-erau necunoscute, dar mergeau în aceeaşi direcţie: implicarea în criza Cubei, despărţirea Germaniei, pacea încercată la Paris, apoi legătura dintre America şi China, etc. Cartea ne informează gradual de reacţiile violente de la Moscova, de nemulţumirea crescândă încă de la începutul anilor ’60 - poate chiar mai devreme – şi ne documentează apoi acribic efortul susţinut şi învingător de discreditare prin dezinformare, care a făcut printre altele ca pe la sfârşitul anilor ’70 să se răspândească ca un foc de paie mitul conform căruia România de fapt a fost mereu sub control, că juca un joc acoperit precum momeala dintr-o capcană pentru… furt de tehnologie. O aberaţie care a prins pe fundalul de indiferenţă generalizată. Dar o aberaţie pentru care nu era nevoie de o profundă informare la surse, informare imposibilă la acea vreme, pentru a o refuza ca un evident act de recuperare: cine are doar în minte violenţa necontrolată a discursului lui Ceauşescu din dimineaţa lui 21 August şi toate pregătirile la rezistenţă activă care au urmat în mod deschis în toată ţara, nu poate fi minţit sau indus să îşi închipuie că o astfel de reacţie putea fi o scamatorie premeditată, pentru a induce propria populaţie în eroare… în timp ce, vezi Doamne, michiduţă era puternic aliniat si nu facea decat sa isi joace un rol trasat de la centrală. Nu a fost aşa - şi datorăm investigaţiilor lui Watts nu atât revelarea unor lucruri care sunt verificate profund în mod empiric de experienţa tuturor, ci faptul că ne revelă luptele dramatice de putere care se desfăşurau în fundal, fiind, ele, inaccesibile muritorilor de rând.

Pygmalion comunist

Deşi dezastrul ce a urmat este suficient prefigurat în „With friends like this“, Watts a dedicat acestei teme o a doua carte, „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, carte pe care am citit-o deasemeni în întregime, fără a înregistra un efect la fel de profund ca după prima carte. Privitor la dezgheţ  aş rezuma şi mai succint prin remarca surprinzătoare, că în chintesenţă ultimii 20 de ani de dictatură comunistă din România par să se rezume - abstracţie făcând de rolul puterilor externe - la un fel de experiment Pygmalion, mai dramatic. Persoana inteligentă a comunsimului român şi fără îndoială unul din principalii artizani ai traseului de suveranitate, Ion Gheorghe Maurer, neputând să se propună ca preşedinte, din cauza originilor sale atât neproletare cât şi nenaţionale a gândit să influenţeze prin cel pe care îl cunoaştem, indirect, continuarea politicii începute. Şi nu a reuşit - are loc o crescândă dezvoltare a laturii paranoice a noului dictator, care pare că se autoizolează: nu vom şti niciodată pe deplin, în ce măsură la această izolare cu consecinţe ucigătoare pentru ţară, a fost intelectul redus al protagonistului de vină, şi în ce măsură acesta a fost ajutat. Watts ne redă  un moment crucial de influenţare: accidentul de maşină al lui Maurer din 1974, pentru care el l-a facut pe Ceauşescu răspunzător - reacţionând cu totala retragere din decizii şi deci izolarea în sens invers. Documentele menţionate de Watts par să sugereze că accidentul a fost ordonat de la Moscova.

Recepţia cărţilor lui Watts şi problemele interculturale.

Mă opresc aici cu discuţia firului roşu descoperit de Watts şi continui cu unele opinii personale. Părerea mea este că societatea românească nu a început încă să dezbată înţelegerea faptelor care ne-au fost revelate, dar în momentul în care totuşi discuţia onestă şi deschisă se va declanşa - ea nu mai poate fi sufocată mult timp - ea va persista multe decenii. Decenii în care românii vor ridica întrebările de rigoare, vor relua propriile investigaţii şi vor digera faptele, resituându-se. Să ne gândim doar la faptul că revoluţia franceză se mai repune în discuţie până în zilele noastre, că Napoleon era în secolul 19 încă un erou, apoi în secolul al XX-lea a intrat în învăţământul francez mai mult ca un criminal, tineri francezi descoperind cu surpriză în Anglia sau Elveţia şi Italia, că în acele ţări care s-au aflat în război cu Napoleon, astăzi se vorbeşte cu mai multă dezinvoltură de contribuţiile la evoluţia politică si socială aduse de el, decât se vorbea în şcoala pe care au absolvit-o. Să nu ne mirăm dacă timpul merge în meandre! Personal îmi doresc de mai mult timp să particip la o discuţie echilibrată, căci am o cantitate de critici şi rezerve faţă de oponenţii lui Watts care s-au arătat a fi inaccesibili dialogului în felul următor: Dacă încep prin a afirma aprecierea lucrărilor sale, reacţia exprimată a protipendadei Bucureştiului a fost mereu aceea de dispret şi atacuri ad hominem, ea forţându-mă într-un fel de rol aiuristic, de admirator, deci de decerebrat care nu poate decât să calomnieze - cum se face - sau să admire ca boul, pe româneşte spus. În mod evident că în faţa unui lung şir de atacuri directe la persoană, insidioase şi autosuficiente, poziţia mea este una de opoziţie - şi aşa nu se ajunge niciodată la discuţia adevăratelor probleme.

Iluzia unei tentative de recuperare.

Prima problemă pentru români, nu este una a lui Watts, dar este o problemă foarte reală. Aici este cazul să precizez că am depăşit pragul celor 40 de ani de deşert al emigraţiei, şi mă simt în înţelegerea libertăţii mai apropiat de Watts. În plus am lucrat 20 de ani în criptografie şi securitate informatică şi în aceşti ani am numeroşi colegi care lucrează pentru N.S.A., şi se ştie în comunitate, alţii au fost angajaţi de serviciile analoge din Canada sau Germania, mult după ce ne cunoscusem la conferinţe, ca cercetători academici. La B.S.I. în Germania am fost invitat de câteva ori şi am avut colaborări pe teme în care am expertiză: toate aceste lucruri se petrec foarte firesc, şi când le-ai trăit, eşti liber de întrebări, cumva fireşti, de la care porneşti. Întrebări de genul cum se poate, şi ce interese are acela, cum mă va urmări, şi alte griji care nu sunt total  deplasate - dar care sunt totuşi în afara contextului: există un spaţiu liberal de interacţiune absolut nealterat. Până la un punct, aşa văd că a acţionat şi Watts - până la punctul în care, înconjurat de contextul românesc, greu să îţi închipui cum se mai apară de bănuita cronică ambientă. Dar el este American născut, eu sunt emigrant, refugiat. Spunând acestea, eu conced câteva lucruri care bănuiesc că au jucat un rol foarte important în recepţia haotică şi polarizată a producţiilor lui Watts. Iată care sunt acestea:

Înțelegerea unor probleme circumstanțiale ale lecturii

- Am înțelegere pentru faptul că o persoană care a trăit toată perioada comunistă până la capăt în țară și după aceea nu a avut privilegiul să se refacă într-un sistem democratic sănătos, cu checks and ballances cât de cât funcționale, la citirea cărții lui Watts va fi fost continuu tulburat de amintirile încă vii ale anilor '80 de pomină, frig și sărăcie, reacționând cu indiferență suverană la informațiile cutremurătoare care nu schimbă istoria, și păstrând impresia apăsătoare că aici cineva căuta să o facă să își schimbe opinia despre acei ani și acel regim. Este fără îndoială cazul primei categorii dintre cei care au citit cartea și au exprimat pe baza lecturii o opiniecritică devastatoare. Anii de frig și sărăcie și nu spusele lui Watts dominau aportul celei care a adus în lume (mai precis: pe blogul său) ominoasa expresie „minte în suveică”, expresie care a facut scoala, fara sa aibe mare legatura cu opusul în cauză. Legătură pe care nimeni din cei care ulterior au folosit-o nu a încercat să o explice sau stabilească prin argumente. O reacție viscerală, deci. Domnul Opriș încearcă aici o interpretare: Watts ar face un fel de „propagandă” ca o banda de magnetofon „nastro senza fine”, în buclă deci. Vai! Conced de asemeni că ani de propagandă violentă sensibilizează creierul și nu mai auzi decât propaganda, chiar și atunci când de fapt se exprimă niște fapte argumentate, foarte importante. De fapt am remarcat deseori în cadrul unor dialoguri în România, că în afara unui consens necondiționat, bănuiala de propagandă sau manipulare se naște spontan și absolut indiferent de osteneala investită pentru a semnala empatie și a argumenta faptele cu atenţie. Cine este în măsură să judece acest fenomen? Atâta tot că el este profund nociv și potrivnic unei evoluții restabilizatoare, și de aceea trebuie să facem efortul să îl depășim. Recunosc spășit că eu am avut o perioadă de mai bine de zece ani în care mă simțeam agresat… de reclama de peste tot, și ajunsesem chiar să o compar cu o propagandă comunistă: mă agresau nudurile și mă agresau mușchiuloșii cu dinți strălucitori care îmi umileau în mod voit prezența fizică nesemnificativă. Până când am decis să contraatac și am petrecut câțiva ani în care propagam unde vrei și unde nu vrei înlocuirea reclamei cu plachete cu poezii și cugetări profunde; odată ce mi-am concedat aceasta reacție absurdă s-au dezvoltat suficienți anticorpi ca să pot să percep pe deplin diferențele semnificative dintre propaganda comunistă și agresiunea reclamei. Nu suntem imuni. Cu Watts însă se petrece alt lucru: el scrie cu o temă precisă în minte, care este nedreptatea de care a suferit România ca răspuns la drumul suveran trasat în anii ’50. Crescut într-un sistem cu checks and ballances care conferă o imensă relaxare față de posibilitatea ca cineva să gândească că zicând A și nemenționând B ai avea intenții ascunse, căci oamenii sunt obișnuiți că nu funcționează lucrurile așa, el sunt convins că nu și-a pus problema vreunei lipse de critică împotriva crimelor personajelor sale principale. Dimpotrivă, acestea sunt cunoscute, noi acum discutăm altceva, asta este atitudinea. Am avut și eu din când în când pe parcursul celor opt sute de pagini tresăriri de genul „cum poți să vorbești în acest fel de Dej care a instaurat lagărele și canalul, de Ceaușescu care a dus țara de râpă?”. Dar doar momente scurte, căci am 40 de ani de deșert în spate. Și vă mărturisesc, vorba bancului, „se poate, eu am încercat și se poate”! Se poate citi urmărind intenția în care a fost scris, și construcția argumentelor, și fără a te lăsa antrenat în dubii și îndoieli. Realitatea este că autorul se abține vizibil de la interpretări subiective și urmează acribic preceptele unei anumite școli jurnalistice și istoric-științifice care impune să lași să vorbească sursele și faptele. Dar este la fel de adevărat că nu poți elimina subiectivul, și dacă nu ai capacitatea să elimini din minte întrebarea încăpățânată „și ce vrea el aici să îmi demonstreze despre Dej, sau Bodnăraș sau Ceaușescu? Că au fost îngeri?”, atunci remarci tot timpul că omul are un ton al povestirii, care face să crească, în ciuda voinței sale, niște mici John Wayne balcanici printre rânduri. Dar vă afirm cu stăruință - asta nu este mai mult decât un produs natural al lipsei sale de experiență literară, focusul fiind altul; deci să acceptăm focusul de facto. Să aduc aici un exemplu: în Germania de vreo două decade încoace a devenit posibil să se vorbească liber despre Dresda, Hamburg, milioanele de femei violate de învingători, și alte masive suferințe de război ale nemților. Așa ceva este posibil pentru că s-a atins încrederea că discuția acestor fapte nu va mai fi folosită practic de nimeni pentru a pune în discuție crimele de război făcute de propria nație. Desigur, este un context profund divers. Dar are în comun tocmai faptul că în contextul nostru este folositor să atingem maturitatea cu care discuția luptei curajoase, totuși, a dictatorilor maoisti, cu starea de colonizare externă să poată fi privită total distinct de discuția crimelor lor împotriva nației.

- Conced de asemenea faptul că traiul în România al domnului Watts nu poate să nu fi lăsat unele impacte și în construcții de detaliu. Aici iarăși am un avantaj: nu îmi sar în ochi detalii care sunt poate alegeri conștiente legate de persoane în viață, să nu lezezi pe cutare, să eviți o concluzie care se impune. Nefiind expert, nu exclud nici posibilitatea unor scăpări voite sau neatente - vă pot însă confirma că nu am predat curs după o carte lipsită de greșeli. În matematică. Deci, est modus in rebus. Afirm însă că adevărul cărții este solid și binesprijinit de surse - și aceasta suportă chiar și mai multe erori. De aceea cei care afirmă frontal că Watts minte în suveică, cu accentul nu pe recepția lor subiectivă, ci pe o presupusă minciună de fond în enumerarea faptelor, sunt ei înșiși în eroare - o eroare care poate fi cel mult explicată prin constelația complexă de lectură discutată în A. Dacă nu cumva este vorba de ceva mai mult, poate chiar o agendă privată de apărare a unor privilegii trecute sau actuale: și asta se poate întâmpla, dar cred că este cazul mai puțin frecvent, în ciuda poate a aparențelor. În acest context aș mai remarca, privitor la textul propus recent de dl. Opriș și care se deschide cu îndrumarea ușor paternalistă (cel puțin în spiritul german în care trăiesc)  îndemnându-ne să acceptăm ca un fapt opinia sa, că „De la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în S.U.A. drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu”. America (S.U.A. - n.r.) este o jumătate de continent, și chiar în condițiile de minimă atenție la adresa temelor românești, este ușor abuziv să sugerezi că America se afirmă într-o singură suflare la adresa lui Watts. Fals - nu mă îndoiesc că au fost create cercuri în care opinia emisă de domnul Opriș este vehiculată. Dar există și alte cercuri, care au alte opinii. Cert este că am citit în revista publică de studii istorice ale C.I.A., o recenzie excelentă a cărții lui Watts, o recenzie lungă și argumentată, de un specialist ce scrie din perspectiva globală fără a fi în mod evident implicat în lupte românești de bucătărie; și am citit și alte reacții internaționale pozitive. La fel cum cunosc oameni în America care împart aceste puncte de vedere - pentru a cita pe autor, „încet cu pianul pe scară”! Să nu pornim cu concluzii gata făcute, încercând cu tot dinadinsul să le demonstrăm.

-  În final, având în vedere toate cele discutate mai sus, conced faptul că vorbim de o discuție încă neîncepută asupra consecințelor epopeii comuniste și de reintegrare a României pe picioare solide în spațiul de joncțiune cu zone de putere, în coordonatele firești ale devenirii sale. Vorbim de un discurs care abia poate începe și va dura încă câteva generații - câte generații de sacrificiu, nu-i așa? Dar dacă oricum va dura, nu este timpul să începem? Căci un lucru este cert, și pentru cei care astăzi pot crede că au sub control generarea de opinii, Merkel, Obama sau alții mai mărunți și dâmbovițeni, în zece sau douăzeci de ani ei nu vor mai avea nici un control asupra modului în care va fi perceput și discutat aportul lor la dezvoltarea societății - deci poate este bine să avem încă de pe acum aceasta perspectivă în minte, când ne lansăm în discuții!

Ce rămâne din cărțile lui Larry Watts?!

După aceste precizări ajung la ceea ce este problema mea centrală în privința cărților lui Watts, și aici le am pe amândouă în vedere. Din ele dezastrul ceaușist reiese, cauzal, destul de simplu și credibil: experimentul Pygmalion al lui Maurer a eșuat, din proprie inițiativă sau ajutat, Pygmalion a rămas singur și psihopat, iar ceea ce a început ca o luptă pozitivă de suveranitate bine îndreptățită a sfârșit prin însingurarea și izolarea țării între cele două blocuri, lipsa de suport de la Americani și boicot din partea Moscovei, care distrugea prindumping toate firavele cuceriri de piețe în lumea a treia ale României. Lupta cu morile de vânt și-au asumat-o conducătorii maoiști, frigul și foametea le-au resimțit întreaga populație în mod nemijlocit, iar după căderea comunismului au ajuns să realizeze și cea mai durabilă daună, aceea de care noi în exil începuserăm să ne dăm seama deja de la mijlocul anilor ’80: anume, nimicirea imaginii internaționale în mare parte prin calomnii desfrânate la care nu există putere care să replice. Ceea ce în realitate era produsul unei epopei a comunismului se stiliza în picături homeopatice, dar cu o țintă precisă, ca un produs legat mai degrabă de niște pretinse tare ale întregului popor. A discuta implicațiile încă actuale ale acestei părți, nu este ce mi-am propus aici. Problema la care m-am referit însă este aceasta: oricât de valide și important de reținut sunt faptele, prea ușor este adus cititorul într-o situație de regret vecină cu victimizarea. Aceasta este nociv. Căci scopul oricărui popor este să își realizeze menirea posibilă în contextul său cultural și geopolitic, dar mai ales să trăiască în pace și relativă securitate. Pare că acest scop alunecase pe plan secundar - afirmarea unei poziții independente pe plan internațional devenise aproape scop în sine, și pentru faza a doua, în care ar fi trebuit să se poată profita pe plan național de fructele acestei afirmații, a trebuit să se descopere că… am rămas total descoperiți.

Am spus că am o problema cu Watts la aceasta temă. Da, în măsura în care în mod involuntar el ar putea alimenta același lent fatalism autovictimizator de care se face abuz uneori în Romania - cred că este ceea ce unii observatori ca domnul Opriș îi impută ca și când ar fi însuși proiectul său. Nu este. Este doar un efect colateral. Sunt convins că nici nu a avut în vedere acest efect colateral, și nici nu este persoana chemată să fi pus accentul asupra iresponsabilității care rezidă într-o frondă care nu este gândită până la capăt. Nu sunt politician, ca cetățean nu aștept de la conducători să hrănească egoul populației cu motive de mândrie periculoase, ci aștept o politică curajoasă, da, dar realistă. Situația continuă să fie gravă și de aceea consider că aspectele care nu sunt abordate de Watts trebuiesc discutate de societate - și aceasta în spiritul concluziilor pentru viitor. Căci nu este timp pentru reacții din ciclul „după război mulți viteji se -arată”. Am moștenit nu numai situația la eterna confluență a celor trei spații, dar acum și consecințele de imagine ale aventurii maoiste. În loc să continuăm țap-ispășitoreala, este timpul să privim problemele frontal și să găsim drumul pentru a recupera o existență națională echilibrată și realistă, care într-un târziu va deveni atunci și prosperă.


În loc de încheiere.


Pentru mine Larry Watts reprezintă un tip de american din care am mai cunoscut, în industrie și în Academie - curios, optimist, impregnat instinctiv de câteva valori reale ale Americii și cu o anumită doză de aventurier în căutarea unor adevăruri încă necunoscute sau neînțelese. Aceste trăsături proprii, împreună cu un stil de lucru analitic, care cere autorului să se retragă în planul al doilea, lăsând documente și actorii istoriei să vorbească - desigur căutarea și coordonarea documentelor fiind lucrarea majoră a autorului. Cine își închipuie că această muncă este simplă, sau că ar fi suficient să ai banii necesari pentru a o realiza, își face iluzii. Am discutat mai sus faptul că receptia meschină si deseori tendenţioasă a criticilor săi ar putea în mare parte fi explicată prin faptul că numeroși dintre ei au încă prea puţină distanţă faţă de evenimentele trăite și nu pot suporta perspective şi roluri multiple pentru dictatorul pe care îl știu răspunzător pentru perioada dură a anilor 1980. Nu este totuşi suficient ca explicaţie. Există nişte motive, ridicule dar repetitive, care ne fac să ne închipuim şi ceva motivaţie iraţională şi de castă în toate aceste atacuri.
Am menţionat că voi comenta unele motive de acest fel. Mă distrez în mod deosebit când mi se întâmplă să citesc aproape verbatim, pentru a cincea oară poate, aceeaşi insinuare pretins nesemnificantă, şi exprimată subiectiv, dar mereu cu aceleaşi cuvinte: spre exemplu „Nu ştiu dacă Watts a scris cărţile respective sau a fost « ajutat » de Ioan Talpeş”. O mirare aparent inocentă, care aruncă o calomnie pe tapet, dar caută să evite confruntarea directă, prin aerul colateral cu care se face afirmaţia. De fapt vorbim de o acuză voalată a unui fel de plagiat pontist. Cei ce o vehiculează, dacă nu ar fi preluat-o în mod negândit, ar realiza cât de ridicul este să pretinzi că în strângerea meticuloasă a surselor desecretizate în opt ţări, un pasager demnitar român poate fi de orice folos. Ba chiar, în măsura în care concluziile şi deci sursele lui Watts sunt defăimate, ar trebui să credem că acel demnitar român a reuşit chiar să plaseze documente false, în număr de opt mii, în toate aceste ţări. Veţi fi de acord cu mine că aceasta şi similare încercări de discreditare sunt cel puţin meschine. Ca român însă, mă întreb în primul rând: de ce? Trecând peste un şir de răspunsuri facile, legate de conflicte evidente de interese - Watts a dezvăluit multe rotiţe necunoscute pentru care poate unii oameni în viaţă se mai simt răspunzători - ajung la un răspuns la care eu nu m-am gândit de la început. Printr-un proces mai complicat de evenimente, s-ar putea ca Watts - fără a pica în problemele mentale ale eroului cărţii sale - să fi devenit prada unui proces de izolare, sau lipsă de ancorare uşor similar. Mai precis - realităţile pe care el le dezvăluie au fost neglijate, ba chiar negate o perioadă de vreme în America.

Astăzi, se prea poate ca să nu fie suficientă baza documentară impecabilă. Americanii spun „if it ain't broke, don't fix it” (dacă un lucru nu-i defect, nu-l repara), opiniile răspândite de dezinformarea de 30 de ani mai funcţionează, în ciuda cărţilor lui Watts. Este un fapt. Watts a revelat adevăruri incontestabile - rămâne însă o obligaţie colectivă, la care au de contribuit românii: adevărul nouă cunoscut şi redat fundamentat de Watts, trebuie acceptat în America ca o viziune care să fie importantă, utilă pentru ei. Pe scurt, mai trebuie şi bine vândut. Doar aşa vom putea să îi mulţumim cu adevărat lui Larry Watts şi să profităm cu adevărat de interesul pe care ni-l arată. Închei aici aceste note de discuție - răspund pentru ceea ce am scris, pentru o temă atât de vastă însă, sunt conștient că ceea ce nu am scris și mai ales ceea ce nu știu, rămâne partea predominantă. Sper în consecință, în lectura binevoitoare a cititorilor și ajutorul în extinderea ideilor spre scopul deschiderii unei dezbateri constructive. Ar fi util să îl avem și pe Larry Watts între noi - sunt convins că suportă voios atacuri deschise și argumentate și ne poate ajuta în a situa mai bine poziția lui -, poate chiar cu rezultatul de a-l ajuta să fie mai ferit de influențe de orice fel și mai util deci în bunele sale intenții[1].


footer