Petre TuţeaCând noi nici nu ne gândeam, Ţuţe știa care este potențialul de periculozitate al Ucrainei pentru vecinii ei!
 
Era în primăvara lui 1989 când m-a sunat Petre Țuțea și mi-a cerut să-i fac o vizită a doua zi, dimineață. Pe la ora 10 eram la garsoniera domnului profesor, la etajul 8, pe Șipotul Fântânilor, lângă intrarea în Cișmigiu. Liftul - ca de obicei, nu mergea, așa că n-am apucat să-mi trag bine sufletul și nea Petrache - cum îi zicea multă lume, eu nu i-am spus decât „domnule profesor”, m-a luat în primire, întrebându-mă dacă este adevărat că la „Europa Liberă” s-a anunțat că România are capacitatea de a fabrica bomba atomică, ceea ce însemna, de fapt, că România are bomba atomică! E adevărat?
- Da, zic, e adevărat, așa au anunțat!
- Ați auzit chiar dumneavoastră?
- Da, alaltăieri parcă!
La care uriașa statură a bătrânului s-a semețit de pe canapeaua-pat, s-a întors spre Răsărit, adică spre icoana de pe perete, și Petre Țuțea a făcut trei cruci mari, popești, rostindu-se exact așa:
- Doamne, îl bag în... mă-sii cine l-o mai înjura pe Nicolae Ceaușescu!
Nu-mi venea să cred că am auzit bine. Iar Petre Țuțea s-a pornit cu un elan neștiut până atunci, să măsoare camera cu pași mari, de parcă urma să plece la un atac decisiv și aștepta să se facă ora plănuită. Mi-am mai revenit și mi-am permis să mă mir:
- Dar ce mare importanță are dacă avem bomba atomică?
A fost rândul lui Țuțea să se mire, privindu-mă aproape cu dispreț:
- Drăguță (era cuvântul cu care se adresa neaveniților care se nimereau în preajma sa și-l deranjau cu vreo întrebare prostănacă, ca a mea). Drăguță, păi dacă avem bomba atomică în buzunar, altfel stăm de vorbă cu Budapesta și Kievul!
Budapesta, am înțeles de ce o pomenea. Și mă așteptasem să zică Moscova, nu Kievul. Mi s-a părut cam aiurită vorba asta, așa că n-am cerut detalii, ca să nu-l pun pe bietul bătrân în situația de a nu avea o explicație valabilă. Doar Kievul nu avea nicio putere de decizie. Servieta cu butonul fatal se afla la Moscova, la Kremlin. Am tăcut cu superioară îngăduință. Au mai trecut câteva luni și s-a făcut decembrie 1989, apoi au mai trecut câteva luni și am avut primul incident pe Dunăre cu Ucraina... şi mi-am adus aminte de domnul profesor. Cum de s-a gândit cu atâta promptitudine atât de bine? Când noi nici nu ne gândeam la ea, domnul profesor știa bine care este potențialul Ucrainei de periculozitate pentru vecinii ei!
Altminteri, în vestita Poiana lui Iocan din holul mare al Athenee Pallace-ului, unde se adunau dimineața toată floarea reacționarilor anticomuniști, majoritatea cu stagiu îndelungat pe la Canal, Jilava sau Aiud, am mai auzit de câteva ori vorbindu-se de Ucraina: atunci când subiectul discuțiilor erau greșelile lui Hitler, făcute în plănuirea și desfășurarea războiului. De câteva ori am auzit învinuirea că Hitler nu s-a gândit să declare independența Ucrainei și să instaleze la Kiev un guvern național ucrainean, antisovietic și anticomunist. Jumătate din Armata Roșie ar fi dezertat, adică toți ucrainienii. Când discuția ajungea la acest punct, domnul profesor intervenea decisiv:
- S-a gândit Hitler, cum să nu se gândească, dar când a fost să alcătuiască un guvern ucrainean nu s-au putut găsi zece ucrainieni cu scaun la cap. Întregi la cap. Numai bezmetici! Nu a avut Hitler pe cine să pună șef peste ucrainieni! Ăștia-s ucrainienii!
La cele de mai sus, fiecare cu comentariul său. Eu adaug câteva mici paranteze la cele de mai sus:
 
Liftul
 
De câte ori se strica, Țuțea ne consola cu o vorbă a prietenului său, vestitul oftalmolog Petre Vancea de la Iași, care-i spusese la un moment dat cam așa: „Petrică, să-i mulțumești lui Dumnezeu de câte ori ți se strică liftul. Urcatul pe jos opt etaje este cea mai bună gimnastică împotriva infarctului miocardic...”. Era foarte fudul Țuțea că el are lift, iar Cioran, la Paris, unde locuia la etajul 5, nu avea lift!
 
Despre „reacționarii” care se întâlneau la cafeaua de la Athenee Pallace
 
Chelnerul, înalt și foarte ceremonios, rămas „de pe timpuri”, vestitul domnul Nae, a trecut ceva vreme până mi-am dat seama că de la „nea Petrache” nu accepta nicio plată pentru cafea, oricâte cafele ar fi băut pe zi... Un domn! Cunoștea cu cine are de-a face!
 
Fiecare cu amintirile sale.
 
Într-o zi a intrat în marele salon un bărbat cu haină de piele, ușor neglijent în ținută, s-a uitat în jur și a recunoscut la o masă un fost coleg de celulă, s-au îmbrățișat, s-au auzit vorbele schimbate de cei doi cu bucuria revederii etc. După ce s-a așezat la masa camaradului și a privit mai atent în jur, deodată s-a ridicat în picioare, și a început să strige, pradă unei emoții imposibil de stăpânit:
- Domnilor, individul acesta m-a torturat în arestul de la Piatra Neamț! M-a bătut și m-a umilit ca pe hoții de cai!... Eu sunt doctorul... și a spus un nume, iar dumnealui, nenorocitul ăsta care a nenorocit zeci de familii, este un criminal, chemați Miliția! Se apropiase de cel vizat la câțiva pași, arătându-l cu degetul, ca să fie clar despre cine era vorba. Individul ne era cunoscut din vedere, venea aproape zilnic să-și bea cafeaua acolo, voinic bine, mă temeam că va trece la represalii. Dar nu, a tăcut, a răbdat câteva minute invectivele necunoscutului, apoi s-a ridicat și a plecat, strecurându-se pe lângă cel care părea că va face un atac de apoplexie, atâta era de înverșunat și de nestăpânit. S-a mai liniștit după plecarea torționarului, și-a cerut scuze, toată lumea înghețase și nu știam cum să comentăm. Se lăsase o tăcere grea, fiecare cu amintirile sale, mi-am zis. Apoi, cu bunul simț al provincialului, domnul doctor s-a ridicat și a plecat, lăsându-și cafeaua nebăută...
 
Victima și călăul.
 
Despre o întâlnire similară, între victimă și călău, mi-a mai povestit și unchiul meu Sandu Dumitran. Întâlnirea s-a petrecut la o ședință cu părinții. A fost ceva mai „civilizată”, cei doi s-au recunoscut numai din priviri. La următoarea ședință cu părinții n-a mai apărut „celălalt”. N-a mai apărut nici la celelalte ședințe cu părinții... Fosta victimă, după cum i-a povestit lui nenea Sandu Dumitran, nu s-ar fi „deconspirat” nicicum, ca să-i menajeze copilul, care acum era coleg de bancă cu fecioru-su. Culmea, diriginta clasei avusese ideea să-i așeze pe părinți fiecare în banca odraslei.
Telenovelă sadea, îmi vine să spun! Dar nu spun nimic, ci numai zic și eu.