MarInela Belu Capşa: Bună ziua, domnule regizor! Iată că, după câțiva ani, putem sta din nou de vorbă acum, când ești student masterand, după terminarea celor trei ani de studii la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Televiziune. Când am discutat ultima dată, erai un licean emoționat, dar cu multe visuri. De aceea te întreb azi: cine ești tu, Vlad Popescu?
Vlad Popescu: Interesantă întrebare. Niciodată nu mi-am pus-o. Îmi amintesc că, în 2008, când am jucat în primul meu spectacol la Râmnicu Vâlcea, piesa se numea chiar așa, „Cine ești tu?”. Deocamdată nu pot să spun cine sunt. Mai aștept, mai caut răspunsul ...
M.C: Erai minunat ca elev. Dar te-am cunoscut mai bine în perioada când erai „copil de trupă” la Teatrul Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea. Ce amintiri te leagă de liceu, de Teatrul Ariel, de Vâlcea, în general?
V.P.: Aici m-am născut, am copilărit, am crescut. De Vâlcea mă leagă mai mult viața petrecută la Teatrul Ariel. Mă jucam cu copiii de vârsta mea foarte rar, pentru că eu mergeam la Teatru unde aveam treabă. Fugeam de la Liceu ca să merg la repetiții și la spectacole.
M.C.: De ce vrei să faci teatru și numai teatru?
V.P.: Pentru că teatrul reușește să exprime niște adevăruri pe care noi încercăm să le ascundem în viața de zi cu zi. Și eu asta încerc, să spun niște adevăruri. Vlad Mugur spunea: „Teatrul nu e viață. Viața e o enciclopedie teatrală”. Noi dăm măștile la o parte și ajungem la esența vieții. Noi suntem din viață. Știu că acesta este idealul: să dăm toate măștile deoparte. Numai actorii foarte mari ajung la esența vieții. În rest, este foarte greu...
M.C.: Niște „felii de viață” pe care le aduci pe scenă?
V.P.: Am făcut spectacole despre cineva care se întreabă, nu despre mine. Eu îmi pun sufletul pe scenă.
M.C.: Cum ai ajuns la profesia de regizor?
V.P.: Este o poveste lungă. Începe cu doamna Doina Migleczi, directoarea Teatrului. Atunci era Școala Populară de Teatru „Ariel”. In 1995, tata m-a dus pentru câtva timp la Geny, cum îi zicem noi doamnei directoare. Dânsa repeta o piesă de teatru și, când m-a văzut, mi-a cerut să mă urc pe scenă, pe o scară. Și așa, de atunci am jucat în multe spectacole, până în 2008, când am devenit student. Tata a venit cu ideea să mă fac regizor. Se știe că majoritatea părinților-actori (cum este tatăl meu, actorul Gabriel Popescu) vor ca ai lor copii să le urmeze meseria. La mine a fost o ambiție, aceea de a demonstra tatălui meu că pot fi și regizor. Apoi s-a schimbat situația.
M.C.: Prima dată te-am văzut în rolul lui Spiridon din piesa lui I.L.Caragiale, „O noapte furtunoasă”. Aveai 10-11 ani. Erai grăsunel și simpatic foc. Jucai firesc, alături de actorii Teatrului Ariel. De fapt, ai șansa de a fi dintr-o familie în care face parte un talentat actor, Gabriel Popescu, de la care ai avut ce învăța. Acum devii tu însuți, un om de teatru autentic. Eu îți prevăd un viitor strălucit, dat totul depinde numai de tine, de munca ta. Dar, să revenim. Ce amintiri te leagă de viața din liceu?
V.P.: Din păcate, unii domni profesori erau deranjați de pasiunea mea, pentru că lipseam uneori de la cursuri. Am avut însă noroc de un director foarte înțelegător, domnul Timofte, care era interesat de ceea ce făceam. Îmi amintesc că era chiar înainte de bacalaureat și doamna dirigintă nu a fost de acord să plec în turneu, la Nisa, în Franța. Era normal! Dar domnul Timofte mi-a aprobat să plec pentru că înțelesese că asta era pasiunea mea. Și iată, asta am făcut! Acum îi mulțumesc!
M.C.: Cum a fost viața de student?
V.P.: Grea. Am dorit să fiu actor, iar munca de regizor este total diferită de ceea ce înseamnă actoria. În general, regizorul pleacă de la mare și ajunge la mic, iar actorul pleacă de la mic și ajunge la mare. El nu vede în perspectivă, ca regizorul. Meseriile sunt diferite și eu am plecat de aici cu un bagaj de cunoștințe care nu prea mi-a folosit.
M.C.: Nu te-a ajutat experiența câștigată pe scenă? Tu deja cunoscusei mirajul „scândurii”.
V.P.: M-a ajutat un timp, dar nu atunci. La început mi-era foarte greu să înțeleg mecanismele: de ce trebuie să renunț la ceea ce știam. De fapt, acum spun că nu am renunțat, ci am pus de-o parte ceea ce câștigasem ca actor, elemente care-mi folosesc acum, ca regizor. Acum cunoștințele de regizor se contopesc cu cele de actor și mă ajută, într-adevăr.
M.C.: Vorbește-mi despre munca unui masterand.
V.P.: Am avut un profesor foarte bun, domnul regizor Alexandru Darie, de la U.N.A.T.C. „I.L.Caragiale” - București, de la care aflăm lucruri interesante. Ceea ce este foarte important este faptul că facem cu adevărat școală. Se fac ore, învățăm, ne exprimăm, câștigăm experiență...
M.C.: Ai niște modele pe care vrei să le urmezi, nu să le imiți?
V.P.: Doresc să ajung un regizor care să lucreze profesionist, ca la Hollywood. Să fiu bine înțeles: nu să ajung acolo, ci să lucrez în condițiile de acolo. Ca model, nu am pe cineva anume.
M.C.: Care a fost primul spectacol regizat de tine?
V.P.: Primul spectacol a fost cel de la Teatrul din Baia Mare, spectacol de sfârșit de an trei, licența mea cu piesa „Don Juan moare ca toți ceilalți”, de Tudor Mazilu. A fost un spectacol frumos, reușit, care, din păcate, n-a fost jucat decât de două ori. A fost o vizionare la Baia Mare, apoi a fost prezentat în Festivalul GalActoria de la Cluj-Napoca și atât. Exact atunci s-au schimbat directorii și noul director a modificat tot programul teatral, iar piesa mea nu a mai fost jucată.
M.C.: Să vorbim depre ultima premieră, cea de la Teatrul Municipal Ariel, cu piesa „Groparii”. Cum ai ajuns la acest spectacol?
V.P.: Povestea începe mai demult. În examenul de licență, în fața unei comisii, trebuia să facem un moment, „Groparii”, după clasica piesă „Hamlet”, de W. Shakespeare. Mi-a plăcut foarte mult ideea și din ceea ce s-a născut atunci m-am gândit, apoi, cum s-ar continua scena groparilor. Cât de „absurdă” era atitudinea unor gropari care discutau despre morală, etică, bine și rău. Normal, niște gropari nu prea au astfel de discuții...
M.C.: Ca simbol, groparii îngroapă, nu dezgroapă, nu scot la lumină...
V.P.: Exact. În spectacolul meu tocmai asta fac: doi gropari dezgroapă faptele, re-spun povestea lui Hamlet, prințul Danemarcei. Ei spun povestea jucând-o. Sunt doi actori care joacă personajele, pe rând. Unul este Hamlet, celălalt Ofelia; unul este Polonius, celălalt Gertrude etc. Așa, cei doi actori spun povestea, oarecum pe dos, altfel decât este ordinea scenelor în piesa lui Shakespeare.
M.C.: Ai intervenit în text?
V.P.: Nu, am făcut doar un prolog. Am luat un fragment din „Cursa de șoareci” de Agatha Christie în care se povestește despre tot ceea ce se va întâmpla pe scenă. Apoi, piesa începe cu scena groparilor, după care apare Hamlet. Eu am întors povestea, așa cum am vrut eu s-o spun.
M.C.: În afară de această, să-i zicem invenție, ce mai aduci original în această piesă?
V.P.: Nu știu dacă e ceva original, pentru că eu am luat totul ca pe un exercițiu teatral, nu ca pe un spectacol. Ca manieră și ca dorință a mea, nu e un spectacol „Hamlet”, ci un exercițiu teatral cu doi actori. La vârsta mea, nu se face un „Hamlet”, ar fi exagerat. Eu am făcut o poveste șugubeață cu cei doi gropari care nu știi dacă vorbesc serios sau glumesc despre ceea ce spun. Adevărul se vede mult mai bine când râzi. Atunci îți dai seama de neputințele tale și de ororile care se întâmplă în lume. Cam în toate piesele montate de mine, tragicul iese la iveală prin comic.
M.C.: Cum a fost lucrul cu actorii, în special cu tatăl tău, Gabriel Popescu, și cu Roxana Filip, actriță care joacă în colaborare cu Teatrul Municipal Ariel?
V.P.: Cu tata este greu să lucrezi pentru că este un actor foarte bun și propune foarte mult. Câteodată, propunerile sunt diversificate, alteori nu se așează pe viziunea regizorală. Sunt unii regizori încurcați de atâtea propuneri venite din partea unui actor.
M.C.: Înțeleg. Vrei să ajungi, cu timpul, să ai propriul tău stil de lucru, ce va fi recunoscut și de alții?
V.P.: Propriu-zis, eu nu ţin să am un anume stil al meu. Nu vreau să mă cunoască lumea după maniera mea de lucru, ci după deciziile pe care le iau în alegerea pieselor de teatru pe care le voi regiza. Maniera de a face o serie de spectacole în același stil ar plictisi publicul. Trebuie găsite moduri diferite de regie, pentru texte diferite.
M.C.: Când aude că se joacă spectacolul unui mare regizor publicul se gândește la scene grandioase.
V.P.: Eu cred că nu stilul trebuie să fie un criteriu, ci o surpriză. E adevărat că, după ani și ani de muncă, începi să te repeți. Lucrurile noi și absolut originale se nasc o dată la nu știu cât timp...
M.C.: Discutam noi, cândva, că fiecare scriitor își caută propriul stil, unul individual. Cred că și la regizori este aceeași căutare.
V.P.: De obicei, asta o spun alții despre noi, nu o spunem noi.
M.C.: Desigur! Asta vine din talentul, ambiția și pasiunea fiecăruia. Din felul cum vede și simte el viața. Apropo, piesa „Groparii” are ceva cu aluzie la viața din zilele noastre, așa cum se spune despre piesele lui I.L.Caragiale?
V.P.: Nu neaapărat. Teme ca destrămarea familiei sau răzbunarea sunt de actualitate. Asta e cheia spectacolului: răzbunarea. Așa se și încheie spectacolul, cu replica: „O, răzbunare!”- răzbunarea fiului.
M.C.: Știu că ai fost cu acest spectacol și într-un turneu.
V.P.: Da, am avut șansa să mergem în Italia, în Sardenia, la Festivalul de teatru „Isola dei Teatri” din Sassari. Acolo am fost plăcut surprins de modul cum am fost primiti și de reacția spectatorilor. Pentru că trebuia să avem subtitrarea textului în limba italiană, chiar înainte de începerea spectacolului s-a stins proiectorul și n-a mai funcționat. Am așteptat ceva timp, dar a trebuit să jucăm fără subtitrare. Aici a fost surpriza pentru că publicul a înțeles totul. Mai mult, spectatorii au râs în momentele comice ale celor doi actori, momente de text, nu de mimică, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Actorii au jucat perfect și au fost răsplătiți cu multe aplauze.
M.C.: În Râmnicu Vâlcea au fost deja șase reprezentații. Ai avut ecouri de la spectatori?
V.P.: Eu am o anume teamă în timp ce piesa este jucată și nu stau la spectacol. Am auzit ceea ce mi-au spus actorii, că lumea a receptat mesajul meu, a înțeles povestea întoarsă de mine și, mai ales, „a trăit” contorsionarea psihică a lui Hamlet.
M.C.: Scenografia cum a fost?
V.P.: Nu am lucrat cu scenograf. Pot spune că a fost o rezolvare scenografică a mea, ceva discret. Totul a reieșit din munca celor doi actori, din jocul scenic. Așa am dorit eu. De aceea spun că este un exercițiu teatral.
M.C.: După ce am văzut piesa, am spus că am asistat la o „lecție” de teatru adevărat, prin transpunerile celor doi talentați actori, prin trecerile rapide și firești de la un rol la altul. Este o performanță.
V.P.: Schimbarea costumelor, a obiectelor de scenă, se face atât de rapid, încât putem spune că este o performanță actoricească.
M.C.: Care sunt proiectele de viitor?
V.P.: Pregătesc o nouă piesă, „La Ronde”, de Arthur Schnitzler, în colaborare tot cu Teatrul Municipal Ariel, pe care sper că o vom prezenta la ediția a IV-a a Festivalului de Teatru Ariel InterFest - AIF, din luna iulie 2014 ( n.a. premiera a avut loc în timpul Festivalului Ariel InterFest, editia a IV-a). Apoi voi vedea ce va mai fi! Pentru examenul de masterand, mi-am ales „Furtuna” de Shakespeare. În plus, am trimis câteva propuneri la mai multe teatre din țară, aștept răspunsul lor.
M.C.: Din păcate, și în lumea teatrală există probleme cu încadrarea tinerilor regizori...
V.P.: Înainte se practica această meserie pe lângă un maestru și atunci, ușor-ușor, te cunoșteau și alți oameni din lumea teatrală și reușeai. Acum nu mai este așa. Totul depinde de noroc.
M.C.: Dragă Vlad Popescu! Îți mulțumesc pentru interesanta noastră convorbire și îți urez mult noroc, cu multe reușite în viața de regizor.
A consemnat Prof. Marinela Belu-Capșa