Revista Art-emis
„Daţi Cezarului ce-i al Cezarului... ” PDF Imprimare Email
Prof. Silvia Bodea Sălăjan   
Miercuri, 29 Octombrie 2014 17:36

Cuminţenia pământului„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. (Constituţia României, art. 1, al. 3).

Expresia biblică „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului…” este atât de des utilizată încât și-a pierdut adevărata conotație. Iisus a rostit aceste cuvinte în contextul în care era ispitit să instige la revoltă față de o anume ordine socială, ori menirea Lui nu a fost de un astfel de ordin. S-a oferit ca jertfă vie pentru răscumpărarea noastră și ca urmare pentru instituirea unei ordini spirituale noi, absolvită de păcat. În haosul ce stăpânește lumea în care trăim, „Cezarul” este instituit prin diferite structuri menite să paraziteze pe truda unor bieți anonimi. Astfel se ajunge la diferențieri sociale șocante. Circulă o vorbă la noi, la români: „Cine munceşte nu are timp să câștige”. Ce adevăr crud și nemilos ascund aceste cuvinte! La o analiză mai atentă însă s-ar se impune întrebarea firească: oare dacă n-ar exista cel care muncește, de unde și cum și-ar acumula câștigul parvenitul? Desigur că s-ar putea discuta mult pe această temă dar las întrebarea și mă voi întoarce la intenția inițială, aceea de a apăra, atât cât se poate, demnitatea celui, care muncește și care, din rezultatul muncii lui, dă o parte „Cezarului”, adică Statului. Nu pot să nu mă opresc la noțiunea de Stat, așa cum este ea percepută de omul simplu. Dintotdeauna românii au spus cu ostilitate că trebuie să dea la Stat o anumită cotă din produsul muncii lor, Statul fiind cineva străin, un adevărat dușman care ia ce nu i se cuvine și care nu dă nimic în schimb. Este un adevăr istoric, este expresia unor experiențe tragice trăite nemijlocit.

Sigur că este necesară acumularea unei sume din contribuția fiecăruia, pentru a susține anumite domenii de activitate care nu produc bunuri materiale: învățământul, cultura, sănătatea, instituțiile statului, armata etc, și care sunt absolut necesare bunului mers al societății. Dacă totul s-ar face echilibrat și mai ales cu o doză de moralitate, dacă nu s-ar favoriza anumite categorii în defavoarea altora, dacă cei care își primesc partea ar manifesta respect pentru cei care-i susțin, nu ar fi nici un fel de problemă. Cu siguranță am simți că statul suntem noi, iar ceea ce se întâmplă este spre binele nostru. Așa ar fi moral, așa ar fi creștinește, dar „Statul” despre care vorbim nu cunoaște aceste noțiuni, el se află sub stăpânirea întunericului, în care principiul fundamental este dorința de parvenire prin orice mijloace, spre umilința celor ,care susțin din truda lor mecanismul diabolic ce-i subjugă. Câți dintre români, având o problemă de rezolvat, au acces la un senator sau deputat, la prefect, primar, judecător, polițist, medic, inspector de orice fel...etc? Se înscriu în audiențe și stau zgribuliți pe scări (portarul îi atenționează că murdăresc locul), își așteaptă rândul cu resemnare și stoicism să-și spună „păsul”, care nu se va rezolva, prin acest demers, niciodată. Câți pot aborda (fără nici un fel de reținere și mai ales fără taxă) un avocat sau un medic? Se spune despre unii bugetari că nu le este plătită munca... Așa o fi?! Problema este că aproape toți o duc minunat, au: vile, mașini de ultimă generație, concedii în locuri exotice, în timp ce aceia care dau „Cezarului” (în realitate nu dau ci li se ia cu japca) nu văd asemenea minunății decât la televizor.

„S-a modernizat societatea”, sau s-a instituit „statul de drept” sunt expresii pe care le auzim întratât că ni s-a acrit. Când vorbesc despre acest aspect îmi vine în minte o glumă, puțin mai deocheată: „Cică un pui de pisică i-a cerut tatălui său să-l ia cu el pe acoperișul casei, la iubit. Acesta i-a îndeplinit dorința, dar cum trebuia așteptat iar vremea era de iarnă grea, puiul de pisică a spus, la un moment dat, că vrea acasă, pentru că-i este frig și s-a săturat de iubit. Uite așa ne-am săturat și noi de modernizarea statului, de statul de drept, de democrație, din care nu vedem decât firma, pentru că: „afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’.”

Citeam în una din zile un comentariu făcut de un fost judecător, care dispune de o „pensie nesimțită”, cum ne-am obișnuit să o numim. Nu mai pun întrebarea retorică: oare din ce bani i se plătește acea pensie? Știm cu toții, dat tăcem. Asistăm la un proces de prostituție morală în toate domeniile societății. M-a derutat puțin știind cine a fost „domnul” și mai ales știind cum beneficiază de această stare de fapt. În plus mi s-a părut oximoronică asocierea de termeni, dar la o analiză mai atentă am realizat că a dat o definiție corectă societății noastre de drept. Voi aduce câteva argumente din experiențele pe care le-am trăit nemijlocit, asemenea multor semeni de-ai mei. Am mers la un avocat să-mi apere o cauză dar n-am apucat nici să salut, că m-a întrebat dacă am plătit taxa pentru consultația juridică. După ce m-am conformat, mi-am spus păsul și mi-a sugerat cam cum ar trebui să mint. Am vrut să-i spun că nu vreau să mint, pentru că nu e cazul și nu-mi stă în caracter dar mi-a retezat avântul: „Vrei să câștigi? Faci cum îți spun eu. Dacă nu faci cum îți spun eu, caută-ți alt avocat”.

În altă zi, având o problemă de sănătate, am apelat la serviciul „Urgenţe”. Aici, medicii de gardă n-au avut timp de mine, deși nu erau decât doi bolnavi pe hol și câțiva asistenți - chiar erau asistenți deoarece asistau la joaca a doi copii. M-am revoltat, bineînțeles în termenii buneicuviințe și a apărut un asistent tânăr și pufos, care m-a apostrofat că am înjurat. N-o făcusem, pentru că nu obişnuiesc, dar, Doamne, cum aș fi vrut s-o fac , dacă nu mă opreau principiile mele morale! M-a tratat ca pe o cârpă, m-a somat să nu comentez, dacă nu vreau s-o pățesc, apoi mi-a trântit în brațe o trimitere la un alt spital și a plecat.

Am renunțat la cauza mea datorită avocatului și mi-am pierdut casa, bolnavă fiind, am mers la un cabinet particular, repetându-mi că mai bine mor decât să mai trec prin umilința prin care am trecut. Aș fi vrut să le spun că eu contribui prin munca mea la buna lor stare materială, că nu-mi sunt stăpâni, ci îi plătesc să mă ajute atunci când am nevoie. Aș fi vrut să-i fac să înțeleagă că nu se pot substitui Lui Dumnezeu, că nu ei hotărăsc de partea cui trebuie să fie adevărul, nici cine trebuie să trăiască sau să moară. Marin Sorescu spunea prin personajul său, Iona, că ar trebui să ne gândim adesea câte fapte am săvârșit, care nu ne folosesc după moarte. Dacă am conștientiza acest avertisment, cu siguranță lumea ar fi mai bună.

În concluzie, iată de ce nu sunt de acord să dau „Cezarului” nimic din truda mea: pentru că nu merită! Dar cine mă întreabă pe mine, anonimul? Nimeni. Țara a dat jertfă pentru democrație. Jertfă inutilă pentru că „democrația” este la Ei! Ei se bălăcăresc pe toate canalele de televiziune, apoi... „pupat Piața Independenței”! Ei pot să-ți arunce în obraz tot ce le vine la gură. Am devenit o țară formată din două categorii de oameni: cei ce reprezintă Cezarul sau Statul și Noi, cei care le creăm toate condițiile să se căpătuiască. „Ei” sunt cei care ajungând pe umerii noștri, nu stau acolo cuminți ci ne adaugă taxe-poveri și ne umilesc, pentru a-și satisface orgoliile. Noi, cei care suportăm și tăcem. Așa arată o lume fără Dumnezeu. Este lumea în care trăim și căreia îi alimentăm existența inclusiv prin atitudinea noastră docilă.

footer