Revista Art-emis
Donauland, țara lucrului bine făcut PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 12 Octombrie 2014 19:30

Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emisCandidatura lui Johannis, un ins atât de fad și de mediocru, mizează, nu fără oarece succes, pe românii care au sentimente bune, unii chiar de admirație nelimitată, pentru nemți, pentru Germania. Simpatia pentru nemți are numeroase cauze și explicații, ca și aversiunea față de aceiași germani, pe care o mărturisesc de asemenea mulți români. Poziția de azi a Germaniei, atât de bine instalată în fruntea Europei, le dă multora speranțe că prin Johannis la Cotroceni ne vom atrage protecția teutonilor de azi. Nu ne strică așa ceva, la fel cum ne sunt necesare și bunele sentimente ale oricărei alte mari puteri, parteneriatul și asocierea cu ele în proiecte cât mai vaste, economice și politice deopotrivă, fiind o țintă firească a diplomației noastre, a politicii naționale. Sloganul pe care liberalii i l-au imaginat lui Johannis - România lucrului bine făcut -, induce în mintea noastră sloganul România lucrului făcut nemțește! Cam acolo ni se promite că ne vor duce anii următori, dacă vom vota cu cine trebuie. Dacă vom vota cu cine putem măcar spera că ne va schimba cursul vieții spre modelul german, atât de râvnit pe mai toate meridianele! Adică dacă vom vota cu Johannis. Simpatia pentru Germania merge la unii până la regretul că Germania lui Hitler nu a câștigat confruntarea cu „democrațiile” occidentale și cu U.R.S.S.. I-am auzit sau simțit pe mulți români că sunt încercați de acest sentiment. Chiar că de o încercare este vorba. Mi-aduc astfel aminte de Poiana lui Iocan în care se transformase holul mare al hotelului Athenee Pallace în anii de după 1965, până imediat după decembrie 1989... Se adunau la o cafea de care trăgeau ore în șir o mulțime de „foști”, reprezentanții cei mai pitorești și mai reacționari ai burghezo-moșierimii interbelice, majoritatea de curând eliberați de la Canal sau Aiud... Fiind și eu de curând admis la masa lui nea Petrache Țuțea, tăceam și ascultam. Regret că n-am luat notițe! Deh, nu luasem eu notițe la cursurile lui George Călinescu și Alexandru Graur!, mi-am zis! Și ce mult am greșit! Am pierdut. Nu numai eu! Așa că relatez din ce-mi aduc aminte. Fac o paranteză ca să-l pomenesc pe nea Nae sau domnul Nae, cum îi ziceau tinereii ca mine, chelnerul, un ins cu o prestanță și o sobrietate care te complexa, impunea. Abia după ani de zile mi-am dat seama că nu accepta plată de la domnul Țuțea. O făcea cu atâta discreție, cu distincție. Se purta cu „domn profesor” de parcă îl îndatora peste măsură cafeaua pe care i-o accepta „mitropolitul de Aiud”...

Revin la nemții noștri: regretul că nemții nu au câștigat războiul se auzea deseori în acea cafenea, inclusiv la masa lui nea Petrache unde se adunau ciotcă fel și fel de convivi, care mai de care mai „doxat”, după cum era o vorbă pe vremea aceea! Pe acest subiect părerile erau împărțite, pătimaș susținute. Nu știam în ce tabără să mă situez, din familie aș fi fost filo-german, dar cu reținere. Satul maică-mii, Valea Neagră, azi Lumina, lângă Constanța, fusese un sat de turci, de mocani ardeleni și de coloniști germani aduși de pe vremea lui Carol I. Toți se avuseseră bine, iar nemții, retrași de Hitler în timpul războiului, lăsaseră o amintire frumoasă. Ca și turcii, unii plecați în Turcia după venirea la putere a comuniștilor 1945. La un moment dat, după o asemenea dispută, conducându-l acasă pe bătrân, l-am întrebat ce părere are despre discuția care încă mai continua la Athenee, în urma noastră. O discuție în care nea Petrache nu intervenise decât cu câteva monosilabe, cum nu prea îi era obiceiul. Mai era de față și Simion Ghinea, care avea de traversat Cișmigiul ca să ia tramvaiul. Atunci, de la Petre Țuțea, am auzit prima oară cuvîntul Donauland, adică Țara Dunării. Pe scurt, peripatetizând toți trei, cum deseori se mai întâmplase, aflu că dacă ieșeau nemții lui Hitler învingători, era foarte probabil să intre în funcțiune „proiectul Donauland”, prin care ar fi urmat un program de strămutări cu de-a sila a popoarelor și populațiilor ne-germanice care sălășluiesc pe malurile Dunării, și colonizarea în locul acestora a unor germani adunați de pe unde erau risipiți prin Europa. Astfel ca de la izvoare și până la vărsarea în mare, Dunărea să fie în intregime un fluviu german, locuit pe ambele maluri numai de nemțălăi. Valea Dunării căpătând și statut de entitate politică: Donauland. În locul fostei Deutschland.

Impresia mea a fost că Țuțea îmi vorbea astfel de un plan secret al lui Hitler, despre care lumea nu avea habar. Poate că din cauza aceasta nici nu a intervenit în discuție la cafenea. De unde cunoștea Țuțea un asemenea secret?! Ehe, zise nea Petrache, se punea capăt astfel la orice dispută între noi și maghiari pentru Transilvania! Ne scotea Hitler și pe unii, și pe alții și ne-ar fi trimis „nach Osten”, în Transnistria și dincolo chiar de ea. Umplea Ucraina cu alde noi. Ne-am despărțit de domn profesor la intrarea în blocul din strada Șipotul Fântânilor, singurul cu opt etaje, pe dreapta cum intri în Cișmigiu. Mai departe însoțindu-l pe bădia Simion, l-am întrebat de ce nu spusese nimic domnul Țuțea de față cu ceilalți despre această Donauland. Atunci, pe aleile Cișmigiului, mi-a povestit Simion Ghinea o întâmplare de la Aiud. Cică în mai multe rânduri Țuțea perorase în „plenul” Aiudului pe tema americanilor care nu mai vin: „Este o prostie să-i mai așteptăm, ne-au mințit că vor veni să ne scape de ruși și de comunism. Sunt în înțelegere unii cu alții, nu vă mai lăsați prostiți de propaganda lor!...” Cam asta era poziția pe care o afirma deseori Petre Țuțea în fața camarazilor de suferință.

După o vreme Simion Ghinea l-a luat deoparte pe cel care-i fusese subordonat în Mișcare și i-a zis cam așa:

- Nu e bine ce faci! Oamenii ăștia, mulți dintre ei au intrat în pușcărie din cauza acestei speranțe năuce, că vin americanii. Dar speranța asta le face bine măcar aici, în pușcărie. Ce vrei de la ei? Să rămână fără nicio speranță?! Speranța asta îi mai ține în viață ca să apuce ziua când vor fi eliberați.

- Eliberați de cine?! De americani?! Dumneata așa crezi?!

- Nu cred că vom apuca ziua când vor veni americanii, dar cred că vom apuca ziua când vom ieși de aici!” ...Pe scurt, Țuțea i-a dat dreptate lui Ghinea și a încetat să mai facă propagandă ideii că americanii ne-au vîndul rușilor, căci despre asta era vorba. Pușcăriile erau pline de români naivi care îi așteptau pe americani. Alte milioane de români aflați în libertate, printre ei și subsemnatul, sperau la fel, să vină americanii, că nu se mai poate altfel.

Am dedus atunci că nici despre proiectul Donauland nu este bine să se afle, din motive de tactică anti-comunistă: să nu dea apă la moară propagandei pro-sovietice, anti-hitleriste. Adică din cauza asta se abținuse domnul profesor să facă lumină! După o vreme, când iar s-a deschis în „poiană” subiectul, nea Petrache nu a mai răbdat și și-a dat drumul, cu amănunte, despre planul Donauland. Ideea era că nemții, dacă ar fi avut mână liberă, după ce ar fi câștigat războiul și ar fi devenit stăpânii Europei, ne beleau și mai rău decât rușii! Căci nici rușii nu știu ce-i ăla un „lucru bine făcut”! Făcut nemțește, adică!... Ne-au belit și ei, dar fără metodă! Treabă rusească, nu nemțească. Plină de lipsuri, carențe și improvizații.

Din câți erau de față, căscând gura la domn profesor, unul singur mai auzise, vag, de acest proiect. Restul tăceam și rumegam cele aflate! Așa să fie?!... Am rămas cu o mică întrebare: nu cumva se înșela domn profesor, colportând fără să-și dea seama o calomnie scornită împotriva Germaniei, a nemților?

O poveste veche, de acum vreo 40 de ani! O viață de om de când am auzit prima oară de mirifica Donauland. Toată Valea Dunării o singură Țară, cum ai zice Țara Lotrului, Lotruland, sau Țara Oltului. Deștepți nemții ăștia ai lui Hitler!

Cu ceva timp în urmă am primit pe blog un comentariu, însoțit de următorul citat, dintr-o carte pe care expeditorul mesajului mi-o recomanda cu insistență: În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov ia următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite
nu de neamuri, ci de cel mai apropiat sas din vecinătate. Acelaşi lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi ,că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti.”
Fireşte, sasul din vecinătate, totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit saşii din Sibiu, luându-le
cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocurii:
„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic « Vadul Muchii »; apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate « Livada Bulgărilor», şi din sus «Livada Tănaciului » şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.”[1]

Mi-am adus astfel aminte de Donauland-ul lui Nea Petrche! A urmat apoi, în urmă cu vreo două săptpmâni, o întâlnire pentru mine memorabilă, cu domnul Tiberiu Seișanu, constănțean provenit dintre ardelenii care au visat din vârful muntelui la Marea cea Mare, martor al celor petrecute în Ardealul ocupat de unguri în 1940. Un episod din cele povestite cu mult har literar de domnul inginer m-a făcut să-mi aduc aminte din nou de proiectul Donauland. Iată ce s-a întâmplat, aproape ca-ntr-o fabulă: era în timpul războiului, în iarna anului 1943, în restaurantul gării Războieni, cu lume multă care aștepta să schimbe trenul. La o masă, patru ofițeri germani. După ce comandă mâncarea, li se atrage atenția că în ziua aceea restaurantul nu oferea pâine clienților săi, ci mămăligă. Obligatoriu, mămăligă, nu pâine! O zi pe săptămână în timpul războiului anti-bolșevic la toate restaurantele nu se „servea” pâine. Era una din măsurile luate de Ion Antonescu, în semn de solidaritate a Țării cu privațiunile de care aveau parte soldații de pe front. Nu se admiteau excepții!

Ofițerii nemți cunoșteau această dispoziție și se pare că erau pregătiți s-o înfrunte: ordonanța unuia dintre ofițeri s-a dus la mașină și s-a întors cu două franzele albe, rumene. Cu ele pe masă, când li s-au adus și fripturile comandate, nemții s-au pus pe treabă, li s-a desfăcut și o sticlă de vin, iar unul dintre ei, în încheierea festinului improvizat, cu paharul în mână, s-a ridicat și a cerut voie să rostească un toast, zicând cam așa în limba lui nemțească, grai pe care junele Tiberiu Seișanu, elev la liceul militar din Timișoara, îl cunoștea bine. N-a uitat toată viața cele auzite de la acel neamț: „Domnilor camarazi, ceea ce se poate vedea în acest restaurant este o imagine fidelă a lumii de mâine, puteți vedea privind în jur cum va arăta lumea la sfârșitul acestui război glorios pentru rasa noastră. Iată, pe de o parte mulțimea de oameni din jur, români, maghiari și ce-or mai fi, obligați să mănânce mizera mămăligă, în vreme ce noi, germanii din acest restaurant, avem pe masă pâine albă, proaspătă, apetisantă, din care mâncăm, iar ceilalți se uită la noi pofticioși și neputincioși! Așa va arăta lumea toată în curând!”

Cum spuneam, ascultând „fabula” domnului Seișanu mi-am adus iar aminte de Donauland. Am procedat în continuare după un vechi obicei: m-am adresat unuia mai deștept ca mine și mai informat. Unul mai deștept nemaigăsind în ultimii ani, m-am mulțumit și cu unul mai informat, bun cunoscător al lumii germane în care trăiește din fragedă pruncie, dar ținându-se mai departe de neamul părinților, români amândoi. L-am întrebat deci pe românul din Germania, pe domnul P. F., dacă a auzit de Donauland. Auzise, ba chiar știa mult mai multe decât îmi spusese mie domn profesor. Pe scurt, nu este vorba de un proiect al lui Hitler, ci al mai multor generații de politicieni și ideologi germani. Mi-a dat câteva nume, dar le-am uitat, căci, din nou, nu mi-am luat notițe. Dar cred că am reținut esențialul: ideea de a instaura în Europa un/o Donauland, de a face din Dunăre un fluviu eminamente germanic, le bântuie prin cap multor germani. S-au scris cărți pe acest subiect, încă dinainte de primul război mondial pe care nemții l-au pierdut.

Ambele războaie se pare că nemții le-au purtat cu nădejdea la Donauland. Azi, lumea zice că deja a început sau va începe curând Al Treilea Război Mondial! Va fi cumva a treia încercare pentru nemți să se pomenească cu un/o Donauland la sfârșit de război?! De ce nu?! Ar fi ca în basme, abia a treia încercare ți-aduce izbânda!...

În acest context, cum să privești candidatura atât de neașteptată a bietului infractor Johannis la fotoliul de președinte al României, țară care deține partea cea mai însemnată din mirifica Donauland?! Comersantul de prunci face parte cumva din strategia, cu totul nouă, de a relua vechiul vis german? Bat câmpii?... Ar fi grozav să n-am dreptate!

Post scriptum: Strategia „cu totul nouă”, am zis? Nu-i chiar așa de nouă, dacă mă gândesc la insistența cu care Carol I a ținut să fim aliații Germaniei în Primul Război Mondial. Se botezase ortodox Majestatea Sa, dar nu încetase să fie (și) neamț! Cum n-au mai fost urmașii săi, care au mizat pe Anglia, eterna rivală a Germaniei. Adevărata rivală a Germaniei! Anglia, nu Franța!

---------------------------------------------------

[1]Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed Vicovia, pg 338  http://foaienationala.files.wordpress.com/2009/08/suferintele.pdf

footer