Revista Art-emis
Dezbrăcătorul de serviciu PDF Imprimare Email
Dr. Virgil Razesu   
Duminică, 05 Octombrie 2014 23:45

Dr. Virgil Răzeşu, art-emisAm trăit, cu nepereche acuitate, învolburarea „în direct”, de pe B1 TV, din pragul unei nopţi de duminică, uluit („pe bune”) de monologul de 22 de minute al unui personaj aflat în postura de om care-şi stăpânea cu greu lacrimile, hăituit, disperat, îngrozit, parcă aflat sub spectrul morţii iminente şi imanente. Oricât m-am ostenit, n-am putut desluşi nici jocul unui Hamlet de mare clasă şi nici sinceritatea con­fesiunii unei poveri poposite, prin cine ştie ce mecanisme, pe sufletul şi viaţa celui aflat în miezul faptelor. Mi-am amintit, totuşi, că atunci când s-a făcut ceva vorbire despre puzderia de colonei şi ge­ne­rali din tagma jurnaliştilor (probabil şi din altele), cu prea mare largheţe potopiţi cu asemenea gra­de, pentru merite neştiute (de prostime, bineînţeles), jurnalistul de prim rang a sărit ca ars, de sub acoperământul sub care se afla, gata să ţâşnească la cine ştie ce gru­maze bănuite de mistificări şi împroş­ca­re cu adevăr. Şi acum? Fă­cea tocmai ce condamnase la alţii ? Să fi apărut vreo Ebola a acoperămintelor? Sau alte molime care le fac prea grele de purtat? Vom mai asista, oare, la alte şi alte des­pu­ieri şi bombe aidoma, odată ce primul pas a fost făcut? Unde se află punţile şubrezite, drumurile decon­spirate, încheieturile eşuate, gata să năruiască nişte edificii solid construite? De unde să se fi aprins scânteia care a declanşat toată jerba de flăcări şi lasere bine ţintite? În fapt, dez­brăcătorul suprem, aflat pe ultimele zvâcniri de forţă, în loc să-şi tragă cizmele de agricultor paşnic şi afundat în răsaduri şi seminţe, şi-a adus aminte de Lăpuş­neanul (zis şi „des­potul”) din a doua sa domnie (simplă coincidenţă!) şi conştient că e bine ca mulţimea să ştie că „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”, a slobozit teribilul „de mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”, dând sfoară-n ţară că n-a adormit şi, la vremea cuvenită, îi va despuia de straiele de împrumut pe unii pohtitori de ranguri prea înalte pentru statura lor. Ca om de rând şi fără prea multă ştiinţă în acoperiri şi dezbrăcări, n-am cum să cuprind tâlcul întregii istorii cu iz de kamikaze şi nu fac decât să-mi spun că, probabil, vorba înţeleaptă, de la moşi-strămoşi lăsată „unde dai şi unde crapă” nu şi-a pierdut din valabilitate. Altfel, cum să accept că lt. col. R.T. (nu cred că e singurul care n-a făcut nici o zi de armată), deşi nu era vizat în mod direct, îşi încredinţa soarta, viaţa şi viitorul lui Dumnezeu după ce deschisese o cutie a Pandorei, multă vreme bine ferecată.

După ce, ani şi ani de-a rândul producătorul unei emisiuni TV urmărite cu interes ne-a creat iluzia pro­fesionistului onest, care-şi face meseria cu sinceritate, cu dragostea luptătorului pentru dreptate şi îm­po­triva oricărei strâmbătăţi, cu aura intelectualului de rasă, care n-a vorbit niciodată în dodii, ci numai pe bază de probe obţinute cu caznă şi sudoarea frunţii, conform unor documente din cele care nu răsar pe mirişte, după trecerea combinei, con­vin­gându-ne de integritatea indubitabilă şi dătătoare de lecţii şi mora­lă, demne de urmat, a detonat bomba de sezon care inaugurează campania electorală a celor 14 prezi­den­ţia­bili doritori să ne fericească. Mai departe, nu vă faceţi probleme. Fumigene, presiuni, regrete, şantaj, pion sacrificat pentru vic­to­ria unui nebun, cacealma, avertismente ori S.O.S, vorbe spuse la necaz, trădare, descătuşare, conştiinţă, re­muş­cări, rătăcire şi câte şi mai câte alte asemenea ingrediente, mai nobile ori mai coclite, vor fi vehiculate încă o vre­me, dar totul va eşua în conul de umbră/coada de peşte cu care ne-am obişnuit, cu evocarea străvezie a secretelor. În fapt, cu ascunderea adevărului. Una în plus... ce mai contează?!

La drept vorbind, nu spun o noutate, acoperite sau ocrotite, asemenea personaje nu lipsesc din alcă­tui­rile vreunei societăţi mai vechi ori mai moderne, cât de cât organizată. Dar îşi au locul şi rostul în struc­turi bine determinate, sunt privite ca profesionişti despre a căror existenţă prostimea nu prea discută, fiind­că n-are prea multe şanse să pătrundă în miezul lor. Dureros pentru omul de rând este că nu mai poate sta liniştit şi cade, din nou, sub spaimele infor­ma­to­rilor şi al duplicitarilor de altă dată, mult mai şcoliţi şi mai eficienţi. Cum să mai fii liniştit când eşti nevoit să te întrebi dacă nu cumva îţi freci coatele cu nişte acoperiţi plătiţi cu bani peşin şi nu puţini (în vre­me ce atâta amar de lume nu-şi poate asigura pâinea de fiecare zi) care, oricum ai suci lucrurile, acţio­nea­ză undeva în subsol, în umbră, că cel de lângă tine te poate atrage în cine ştie ce cursă din care să nu mai ieşi ori să devii, fără voia ta, ţinta unor păguboase răfuieli. Altfel, înaintaşul nostru, Costache Negruzzi, ne face cu degetul şi ne aminteşte că nimic nu s-a schim­bat de pe vremea Lăpuşneanului şi că vorbele lui profetice sunt la fel de actuale: „Voi mulgeţi lap­tele ţă­rii, dar au venit vremea  să vă  mulg şi eu pre voi”. „Capul lui Moţoc vrem!”. „Eu sunt boier mare ! Ei sunt nişte proşti !”... „Proşti, proşti, da’ mulţi”!

           

footer