Revista Art-emis
„Gura de Rai” din Bucegi, între legendă şi realitate PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea   
Joi, 03 Iulie 2014 09:33

Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, art-emisTradiţia populară românească defineşte „Gura de Rai” ca fiind „mediul sacru dintre cer şi pământ, drumul spre Rai, locul benefic terestru, un fel de vamă spre tărâmurile divine”. În cartea sa dedicată studiului „Mitologiei Romane", Romulus Vulcănescu identifică „Gura de Rai” cu „plaiul”, iar autorul consideră că acestor zone mirifice li se relevă caracterul sacru prin titulatura mitropoliţilor români, denumiţi „exarhi ai plaiurilor". Potrivit autorului, „Gura de Rai” este spaţiul terestro-temporal al istoricelor sărbători populare denumite Nedei, instituţii etnoculturale săteşti deosebit de complexe cu puternice rădăcini mitologice. Balada de suflet a neamului românesc Mioriţa poziţionează acţiunea „pe-o gură de rai, pe-un picior de plai”. Ca poziţionare geografică, „Gura de Rai” este situată pe un picior de munte şi se deschide într-o pajişte înaltă sau un gol de munte. În accepţiunea Sabinei Ispas, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor, termenul „Gură de Rai” exprimă o realitate simbolică a sacrului şi una metaforică, în poezia populară, ca imagine artistică a atingerii liniştii şi armoniei absolute. Altfel spus, este vorba doar despre o tradiţie populară, fără o bază în realitatea concretă, palpabilă. Cu toate acestea, de mai bine de o jumătate de secol, savanţi şi specialişti renumiţi din toate colţurile lumii încearcă să dezlege misterul aşa ziselor „Guri de Rai”, locuri legendare unde organismul uman pare să sfideze legile terestre şi funcţionează ca un motor cu randament înalt.

Un astfel de loc a fost descoperit în munţii Bucegi, în zona Peşterii Ialomicioara, care după cum se ştie este vegheată de ancestrala statură a Sfinxului care scrutează cu privirea neobosită tainele şi măreţia timpurilor de început. Tot acolo, în apropiere îşi şuşotesc de milenii Babele, iar Vârful Omul cu ai săi 2.505 metri înălţime tronează autoritar întregul lanţ al Carpaţilor.

În anul 1999, câţiva cercetători ai Institutului Privat de Cercetări „Terra” din Bucureşti, au fost angajaţi de o firmă mixtă româno-franceză pentru a studia terenul unei zone din Bucegi. Aceştia au descoperit ceva care poate fi asimilat cu legendara „Gură de Rai”. Pe o pantă, cu o suprafaţă de circa un kilometru pătrat, se manifestă o anomalie magnetică atipică, după cum o definesc specialiştii, zona având efecte benefice uluitoare asupra organismului uman: acesta nu oboseşte, iar funcţiile fizico-chimice se revigorează brusc. Bizara descoperire a fost pusă în evidenţă cu ajutorul unor aparate de geodetecţie. Firma mixtă era interesată de stabilirea detaliilor din subsolul acestei zone şi a oportunităţii de a construi un complex turistic: hoteluri, pârtii de schi, telescaun, terenuri de sport etc. La studiul respectiv au participat specialişti din mai multe domenii, în special fizicieni şi geofizicieni care au descoperit întâmplător, în zona adiacentă Vârfului Doamnei că oboseala dispare chiar şi la urcarea în forţă a unei pante. Testele medicale efectuate de un medic cardiolog pe mai mulţi subiecţi care au urcat de mai multe ori panta în cauză au stabilit o refacere rapidă a ritmului cardiac şi dispariţia stării de oboseală chiar şi la unele persoane în vârstă. Experimentul a fost repetat pe o altă pantă din apropiere cu caracteristici similare, dar rezultatele au fost negative. Testarea zonei prin magnetometrie diferenţială, respectiv radiografierea subsolului cu aparate de tip Partington, care pot măsura, printre altele, magnetismul Pământului, a evidenţiat o anomalie magnetică atipică, pe o suprafaţă de aproximativ un kilometru pătrat. Anomaliile geomagnetice cunoscute de specialiştii din domeniu apar în zonele cu falii, prin reflexii atipice ale scoarţei terestre înregistrate de diagramele aparatelor. Cum profilul diagramelor obţinute nu au putut fi interpretate în totalitate nici cei mai buni geofizicieni de la noi, aceştia au concluzionat că au în faţă alt gen de anomalii atipice, aflate de mai mult timp în atenţia cercetătorilor unor prestigioase institute şi care se manifestă printr-o emisie de radiaţii patogene, încă rămase cu o origine necunoscută.

Despre aşa-zisele zone geopatogene sau anomalii magnetice atipice malefice, unii cercetători susţin că apar în anumite noduri din reţea. Un nod geopatogen înseamnă un loc în care se manifestă fenomene de natură necunoscută, inexplicabile ştiinţific şi care sunt ostile vieţii. De menţionat că existenţa acestor zone „rele” este cunoscută de societatea omenească încă din antichitate. Astfel, în China antică, nimeni nu avea voie sa construiască o locuinţă până ce zona nu era testată de trimişii imperiali, oameni înzestraţi cu capacităţi paranormale, care stabileau dacă subsolul are sau nu are „colţii dragonului”. Dacă aceşti „colţi” subpământeni erau detectaţi de funcţionarii imperiali, locul respectiv era etichetat malefic iar pe el nu se putea construi nici o casă. Având ca suport această idee, în perioada interbelică, doctorul elveţian Hartman a efectuat o serie de observaţii şi experimente care au fundamentat teoria „Reţelelor Hartmann”. Ernst Hartmann a observat că şoarecii aflaţi într-o anumită încăpere stăteau grupaţi după direcţia liniilor şi nodurilor unei reţele invizibile. Aceiaşi şoareci se comportau însă normal într-o încăpere diferită. Acest tip de reacţie al animalelor i-a dat de gândit şi studiind fenomenul a concluzionat că interiorul scoarţei terestre ascunde reţele longitudinale şi latitudinale malefice. Fenomenul se manifestă însă ca atare doar în nodurile de la întretăierea acestor reţele. Iată cum prezintă un specialist cercetător român această curioasă descoperire din Bucegi: „Ceea ce am găsit noi in Bucegi are o dispoziţie geografică identică cu cea descrisă în folclor. În al doilea rând, ştim acum ce şi cum să căutam. Pe diagrame, hărţi ale subsolului, profilele micromagnetice ale zonelor malefice, despre care avem mai multe date, sunt ascuţite, pe când cele ale zonei benefice sunt liniare, aproape drepte. Timp de mai mulţi ani am fost ocupaţi cu alte proiecte de cercetare şi am suspendat investigaţiile din Bucegi, dar intenţionăm să reluăm cercetările şi să facem chiar o demonstraţie publică. Apoi vom lărgi zona investigaţiilor, deoarece avem semnale că asemenea locuri deosebite se mai găsesc, cel puţin în zona Masivului Retezat, Ciucaş şi Ceahlău. Interesant este faptul că din informaţiile de până acum rezultă că fiecărei zone malefice trebuie să îi corespundă, undeva în apropiere, o zonă benefică, la o distanţă de cel mult câteva sute de metri. Deocamdată nu vom divulga locaţia exactă”.

           

Acelaşi specialist mai susţine că, pe tema cercetării anomaliilor magnetice atipice din România, bune sau rele, urmează să apară o carte şi că Ministerul Apărării se arată foarte interesat de acest domeniu. Cercetătorii de la Institutul „Terra” speră să se realizeze, cu concursul Armatei, o hartă a României care să pună în evidenţă aceste zone ieşite din comun. Acesta argumentează: „Descoperirea absolut întâmplătoare a zonei benefice din Bucegi, „Gura de Rai” în tradiţie populară, vine să rotunjească ceea ce ştiam până acum despre anomaliile magnetice atipice. În primul rând ne întăreşte ideea că nimic din ceea ce avem lăsat ca memorie colectivă prin folclor nu este gratuit, are cel puţin un sâmbure de adevăr”. Pe baza existenţei unor legături de natură spirituală foarte puţin cunoscută între om şi Pământ se înscrie şi proiectul Conştiinţei Globale. Proiectul Conştiinţei Globale a luat fiinţă în anul 1998, fiind instalate, în mai multe locuri de pe planetă, echipamente electronice interconectate în reţea, cu centrul la Princeton, S.U.A.. Reţeaua de generatoare aleatorii arată apariţia unor anomalii în funcţionare în timpul unor evenimente ce afectează viaţa a milioane de persoane. Există ipoteza conform căreia, în general, această conştiinţă globală a omenirii comunică cu Terra. Planeta anunţă din timp orice catastrofă care urmează să se producă. Acest comportament nu poate fi atribuit fizicii clasice. Până în prezent, au fost amplasate peste 70 de generatoare numerice aleatoare în întreaga lume, inclusiv în România. Cercetătorii au observat că în timpul unor evenimente la nivel global, diagramele sunt deviate de la poziţia normală, iar schimbările apar uneori chiar înainte de producerea evenimentelor. În cazul cutremurului urmat de contemporanul tsunami din zona Asiei, la Banda Aceh, în decembrie 2005, deviaţiile au fost anticipate cu peste 20 de ore înaintea producerii tragicului eveniment. „Iniţiatorii proiectului spun că este prematur să se discute despre o aplicaţie practică a acestui experiment. Chiar dacă se ştie că ceva grav se va întâmpla, nu se ştie încă ce anume se va întâmpla, unde şi mai ales când. Probabil că după ce vor fi instalate mai multe sisteme, în jur de 100, se va putea identifica şi zona expusă. Vom analiza toate înregistrările, pentru a vedea cum s-a propagat unda emoţională”, a afirmat specialistul român Adrian Pătruţ (întru-un interviu acordat ziaristului I. Golea la începutul acestui an), cel care supraveghează singura unitate de acest fel din România.

Pe teritoriul S.U.A., Proiectul Gândirii Colective este în atenţia cercetătorilor de la Universitatea din Princeton încă din anul1998, iar coordonatorul studiului psihologul Roger Nelson, a trecut la montarea de echipamente pe toate continentele. Unii specialişti au concluzionat: „Este clar că lumea fizicii şi cea a spiritului uman sunt interconexate, iar aceste experimente o dovedesc, chiar dacă încă nu putem şti cum se întâmplă aceasta”. În opinia unor specialişti, zonele geopatogene generează cancer. În România, aceste lucruri se studiază încă de la începutul anilor “80, adică de peste 30 de ani. Experienţele româneşti au condus către ideea că zonele geopatogene sunt reale, focarele geopatogene emit radiaţii de altă natură decât cele cunoscute, dăunătoare organismelor vii, dar că aceste focare nu sunt constituite în nodurile reţelelor Hartmann, adică nu au o dispunere geometrică, regulată în structura scoarţei. În urma experienţelor din România, s-a tras concluzia că o persoană care locuieşte într-o asemenea zonă timp de peste zece luni este predispus, în faza incipientă, la insomnie, apoi apare starea de greaţă, cefalee, disfuncţii ale muşchilor inimii, puls aritmic, fibrilaţie, contracţii musculare dese şi intense. În ultima fază apare cancerul.

Un renumit chirurg român a identificat familii întregi bolnave de cancer, ale căror locuinţe au fost construite pe asemenea locuri geopatogene. Nu este lipsit de importanţă nici interesul manifestat la sfârşitul anilor ʼ80, a unor specialişti străini din state vest europene, astăzi partenere ale României, pentru unele zone din ţara noastră unde se înregistrau cazuri frecvente de boli de inimă şi de cancer. Un asemenea fenomen a fost înregistrat prin anul 1997 cu ocazia forării unei sonde de petrol şi gaze în Prahova, aproape de Muntele Roşu, când la majoritatea muncitorilor, maiştrilor şi a inginerilor specialişti s-au sesizat stări de spirit nefireşti, de la oboseală la extaz, fapt ce a condus la sistarea lucrărilor şi continuarea cercetărilor asupra fluidului de foraj. Un fenomen asemănător a fost semnalat de mai mulţi specialişti petrolişti români care au lucrat la începutul anilor “94-“95 într-un perimetru petrolier dintr-o ţară asiatică, la repararea unor sonde de petrol. A sosit probabil momentul, urmare a evoluţiilor petrecute pe scena geopolitică mondială şi mai ales europeană, ca organismele statale şi non-guvernamentale să acorde o atenţie sporită cercetării acestor fenomene, deocamdată mai greu de explicat ştiinţific, dar cu impact direct şi major asupra calităţii vieţii oamenilor. Modalitatea de a face paşi importanţi în domeniul cercetării fenomenelor similare, celor mult prea succint prezentate, este aceea de a permite informaţiilor de interes public să circule neîngrădit şi în limite decente, nealarmiste oferind astfel posibilitatea celor avizaţi să le utilizeze cu chibzuinţă şi înţelepciune în folosul cunoaşterii şi a progresului societăţii umane.                                  

În urmă cu trei săptămâni am pornit, însoţit de câţiva prieteni, spre zona peşterii Ialomicioarei, judeţul Dâmboviţa în căutarea de dovezi despre mirifica „Gură de Rai”. Toamna încerca să ruginească ireversibil culmile împădurite ale Bucegilor, iar drumul de la Sinaia spre Moroieni şi de aici până la peştera Ialomicioarei, ocolind prin dreapta barajului lacul Bolboci a fost de o frumuseţe de basm. Trecuse mai bine de un an de când nu mai călcasem pe aici şi am fost surprins să constat cât de mult se schimbase valea Ialomiţei. Am dat cu ochii de popasul Coteanu în a cărui parcare mai mulţi muncitori trebăluiau îndrumaţi de un bărbat zvelt, costumat în culorile toamnei. Vocea şi statura îmi erau cunoscute, dar îmi era greu să cred că pot avea o surpriză atât de plăcută. Omul din faţa mea era nimeni altul decât inginerul Anton Rădulescu, fostul director al Fabricii de Ciment Fieni, de la care aveam să aflu multe lucruri interesante despre legendele locului, care, ieşit la pensie a ridicat din temelii acest cochet loc turistic ce se încadrează perfect în peisajul zonei. După o ţuică fiartă, specialitatea casei, am pornit spre schitul Mânăstirii Peştera, nu înainte de a face câteva fotografii cu distinsul cabanier.

Trecând prin rezervaţia naturală Valea Horoabei, un loc liniştit de o rară frumuseţe, am ajuns după doar câteva minute la schit, unde am fost întâmpinaţi de stareţul mânăstirii, Maxim Bădoiu (fotografia este realizată cu un an în urmă). Am vizitat împrejurimile, noul şi vechiul schit, modernul hotel „Peştera”, terenul de fotbal şi rezervaţia. Cu puterea gândului am încercat să văd cum ar arăta zona peste 10-20 de ani. În ritmul investiţiilor din ultimii ani, sălbatica vale va deveni o nouă Sinaie. Am discutat cu stareţul Maxim despre legendele locului şi spre surpriza noastră am aflat că mai mulţi oameni de ştiinţă se perindă prin zonă, căutând diverse explicaţii ale stării de bine care îi încearcă pe turiştii ce vin pe aceste meleaguri. Mi-a sugerat, ştiind că sunt petrolist şi iubitor al muntelui să fac o căutare prin satelit a zonei şi voi observa că locul din proximitatea Gurii de rai este o creaţie rar întâlnită pe pământ, iar în aria potcoavei se concentrează energii nebănuite, încă nedescifrate. Cu permisiunea gazdei, voi reda mai jos câteva pasaje şi imagini despre sfânta mânăstire Peştera Ialomicioarei.

Istoricul Mânăstirii „Peştera Ialomiţei”Pestera Ialomicioarei, 2014, art-emis

După tradiţie, se spune că a fost întemeiată de Mihnea Vodă cel Rău, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ca un schit din lemn, la gura peşterii, în grota de atunci a lui Mihnea Vodă, în care au fost aşezaţi să slujească nişte călugări bătrâni. Se bănuieşte că Schitul lui Mihnea Vodă cel Rău va fi fost ars şi înălţat din nou în mai multe rânduri, fiind construit din bârne de brad, îmbrăcat de sus până jos în şiţe frumos cioplite. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu avem nici o menţiune cu privire la acest schit. De abia la 1752, octombrie, 27, se aminteşte într-un manuscris aflat la Arhivele Statului, nr.127, f.372., v., că „un schit de la Peştera Padina, Strungii Dâmboviţa, Ialomiţa, a fost închiriat la Mitropolie, de Iacov Ieromonahul”. La 1793 avem ştirea păstrată de un sas din Sibiu, anume I. Kleinlanz, care „făcând descrierea unor munţi şi peşteri din Ţara Bârsei, menţionează şi această peşteră, care are o capelă, unde, de câtva timp, un călugăr şi câţiva pustnici locuiesc aici, departe de lume”. Din secolul al XIX-lea avem mai multe ştiri. Ştim că în anul 1818, schitul a ars complet, iar în 1819, s-a ridicat un schit nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 m. Amintirea construirii schitului din 1819 este păstrată de o pisanie - în bună parte, ştearsă de ploi - scrisă pe peretele sudic al grotei, la o înălţime de aproximativ 15 metri. Iată cuprinsul pisaniei: „Făcut acest schit de Popa Gheorghe, Ion Baltag şi ieromonahul Gherontie, în locul - urmează un rând şi jumătate şters de ploi - 1819”. Mai jos, sub pisanie, la stânga, este însemnare: „De când am servit la Schitul Peştera, la leatul 1861, Ieronim Ieromonahul, cu multe scârbe, pentru păcatele mele”. În timpul acestui Ieronim Ieromonahul, un călugăr englez, John Paget, a vizitat în jurul anului 1841, Schitul Peştera, despre care îndepărtatul drumeţ a notat cele ce urmează: „La întretăierea prăpastiei se arată o potecă şi o portiţă care te duce, cu pericolul vieţii, pe vârful unei stânci, unde se vede o cruce. Trecut-am portiţa şi, căţărându-ne pe poteca aceasta, veniră, până în dreptul grotei şi al pustniciei din Bucegi. Este cu putinţă să se găsească o creatură omenească, care să locuiască într-un asemenea loc sălbatic? - a fost întrebarea noastră, a tuturor. Şi iată că ajunserăm la Peştera şi la şirul mărunt al chiliilor. Călăuza noastră ciocăni la poartă şi un bătrân călugăr ne ieşi înainte, după ce ne întrebă asupra scopului vizitei noastre, ne ură bun venit în limba valahă, invitându-ne în interiorul pustniciei. Acolo, înlăuntrul Peşterii, găsirăm o mică capelă ortodoxă şi alte două căsuţe de lemn, cu chilii pentru 7-8 pustnici.” 

În anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între anii 1940-1942, de ieromonahul Mihail Bădilă, iar în anul 1961, pe 20 aprilie, izbucnind un incendiu la chiliile de la gura peşterii, schitul a ars definitiv, nerefăcându-se până în anul 1993. În prezent, Peştera are o adâncime de cca. 500 metri, a rămas ca un punct turistic atrăgător pentru toţi cei ce fac ascensiuni pe munţi, admirând frumuseţea peşterii, care, după cum se spune, ar fi cea mai frumoasă peşteră din ţară şi are următoarea împărţire: Grota lui Mihnea cel Rău - 115 metri, Grota lui Decebal - 40 metri, unde se presupune că s-ar fi ascuns Decebal, Grota Sfânta Maria, aflată într-o ramificaţie a Peşterii, „La Răspântie” – 35 metri, a Lacuri” - 12 metri, Grota Urşilor - 76 metri, unde se pot vedea şi acum schelete de urs - „Ursus Spelacus” -, „Fundul Peşterii” - 60 metri, Galeria Apelor - 75 metri şi Altarul, unde este pusă o cruce. Stareţii Schitului Peştera: în afară de Ieromonahul Iacov, care este amintit în manuscrisul aflat la Arhivele Statului din 1752 şi care ar fi primul stareţ al Peşterei Ialomiţa, până la 1819, nu mai avem nici o menţiune despre conducători.
1. În prima pisanie, de deasupra grotei, este menţionat Ieromonahul Gherontie, care ar fi fost primul stareţ, bine cunoscut, păstorind între anii 1818 şi 1830.
2. Paisie Ieromonahul a stăreţit între anii 1830 şi 1841.
3. Ieronim Ieromonahul, menţionat în a doua pisanie, a chivernisit schitul Peştera între anii 1841–1861.
4. Gherasim Ieromonahul, stăreţind de la 1861 la 1894, se află încă de pe la 1844 în acest schit, fiind un vrednic stareţ şi o figură de seamă a schitului.
5. Ieronim al II-lea ieromonahul, conducând schitul de la 1894 până la 1921 şi care, cu mijloace proprii, a ridicat schitul nou, pe malul stâng al Ialomiţei, în poiana de sub colţul lui Nicodim, la poalele pădurii Cocora.
6. Mihail Bădilă Ieromonahul, care a fost un blând păstor şi un înţelept stareţ, păstorind cu duhul blândeţii, de la 1921 până la 1946.
7. Gherasim Vasile Ieromonahul, stareţ, din 1946, până la 1948.
8. Melchisedec Ieromonah, stareţ, de la 1948 până la 1950.
9. Ipolit Ciobotaru, Ieromonah, stareţ de la 1950 până la 1952.
10. Antim Tabacu, protosinghel, stareţ de la 1952 până la 1957. Acestuia i se datorează construcţia chiliilor actuale, denumită Stăreţia, cât şi introducerea de lumină electrică, prin instalarea unei turbine cu un mic generator electric.

Noua biserică a Mânăstirii Peştera                          

Din anul 1957, acest schit a fost trecut în dependenţa Sfintei Mânăstiri Sinaia, până în 1991, când a trecut sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Târgoviştei. Din acest an, de averea şi bunurile acestui schit s-au îngrijit:
1. Macarie Marinoiu, Ieromonah, egumenul schitului din 1957 până în 1963.
2. Pimen Stoicheciu, Ieromonah, numit egumen al schitului în anul 1963.
3. Arhimandritul Teofil S. Niculescu, administrator, numit pe perioada 1 octombrie 1966 - 1 octombrie 1974, când schitul a fost luat în primire de Protos. Cosma Grigoriu - pensionat la 1 iunie 1978.
Din anul 1978 până în anul 1982,, la cârma mânăstirii a venit Ieromonahul Emilian Poenaru, iar între 1982 şi 1992, stareţ a fost Ieromonahul Neofit Florea.
În 22 iulie 1992, la conducerea Mânăstirii „Peştera Ialomicioarei” a fost trimis de către Arhiepiscopul Dr. Vasile Costin, Prea Cuviosul Protosinghel Maxim Bădoiu, spre a ridica din temelii, la gura grotei, o nouă biserică.
În anul 1993, la îndemnul şi cu străduinţa deosebită a Prea Cuviosul Protosinghel Maxim Bădoiu, acţionarii Fabricii de Ciment din Fieni, sub conducerea domnului inginer Anton Rădulescu, au început lucrările de zidire din temelie a noii biserici. Sfinţirea bisericii a fost făcută de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în ziua de 29 iunie 1996.
În anul 2001, la iniţiativa şi cu binecuvântarea Inalt Prea Sfinţitului dr. Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, cu ajutorul nemijlocit al conducerii TAGRIMPEX ROMCIF S.A. - Fieni, patronată de domnul inginer Constantin Tănăsie, Prea Cuviosul Protosinghel Maxim Bădoiu a purces la ridicarea unei noi stăreţii, construcţie ce vine să încununeze zelul duhovnicesc pe care actualul stareţ al Mânăstirii „Peştera Ialomiţei” l-a pusa în slujba lui Dumnezeu şi a credincioşilor ce vin să se roage la această Sfântă Mânăstire. Sfinţirea noii Stăreţii şi a Casei Episcopale a fost săvârşită de I.P.S. Arhiepiscop Nifon, în anil 2001, 29 iunie, cu prilejul Sfintei Mânăstiri „Peştera Ialomiţei”.

Pisaniile de-a dreapta şi de-a stânga porţilor schitului

„Se însemnează aici, spre ştiinţa celor din viitor, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi, acţionarii Fabricii de Ciment Fieni, jud. Dâmboviţa, am ridicat din temelie acest Sfânt Lăcaş, care, după, tradiţie, se spune că a fost întemeiat de Mihnea Vodă cel Rău, în prima jumătate a secolului al XVI-lea”. În toată această perioadă de existenţă a Sfântului Lăcaş, în decursul celor peste patru secole de atestare documentară, patru incendii au mistuit până la temelie tot ce, cu mare osteneală, călugării pustnici au construit. În ziua de 20. IV.1961, a ars pentru ultima oară schitul refăcut de Ieromonahul Mihail Bădilă. „În anul 1993, noi, acţionarii Fabricii de Ciment Fieni, jud, Dâmboviţa, luminaţi de Duhul Sfânt şi la îndemnul Prea cuviosului stareţ Maxim Bădoiu, reprezentaţi prin: ing. Anton Rădulescu - director general; ing. Constantin Măndoiu – director tehnic; ing. Mihai Cârstoiu - director comercial; ing. Sergiu Meaota - director marketing; ec. Pavel Măndoiu - director economic; ing. Cristian Rădulescu - şef sector; ing. Romel Anghelescu - şef atelier; maistru Neculae Buzea - şef sector; subinginer Cornel Anghelescu. Am ctitorit din temelie acest Sfânt aşezământ monahal întru slava lui Dumnezeu şi a noastră pomenire.” Au mai contribuit material şi financiar următorii: sing. Vasile Georgescu - director COMIRED, Pucioasa; ing. Iulian Furcoiu - director Julcover, Târgovişte; ing. Radu Pantu - director CORINT, Târgovişte; ing. Constantin Tănase - director MULTITRADE, Bucureşti B.C.R., filiala Târgovişte; ing. Marin Soare - director SOLYMET S.R.L.; ing. Valentin Băjenaru - director VITROCIN, Bucureşti. Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale, iar această faptă a lor să rămână peste veacuri, pildă vie celor ce ne vor urma. Amin”.

„Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului şi cu îndemnul Sfântului Duh, ridicatu-s-a din temelie această Sfântă Mânăstire cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi chiliile, în zilele Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul României din iniţiativa şi prin purtarea de grijă a P.C. Protosinghel Maxim Bădoiu stareţul acestei Sfinte Mânăstiri. Ctitorul acestui Sfânt Lăcaş a fost Fabrica de Ciment Fieni, jud. Dâmboviţa al cărei vrednic şi neobosit conducător a fost dl.ing. Anton Rădulescu, director general. Cu vrerea lui Dumnezeu, în anul 1996, luna iunie, ziua 29, s-a sfinţit piatra de temelie a Sfântului Lăcaş, de către I.P.S. dr. Vasile Costin, Arhiepiscopul. Execuţia lucrărilor a fost finalizată în anul 1996 luna iunie. Sfinţirea Bisericii a fost făcută de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, în ziua de 29 iunie. Slăvit să fie Dumnezeu în vecii vecilor. Amin. S-a ridicat această Sfântă Cruce cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – pe locul unde a fost prestolul bisericii Schitului Peştera de la Obârşia Ialomiţei, ctitorită, după tradiţie de Voevodul Ţării Româneşti Mihnea cel Rău în anii 1508-1510 şi pentru a patra oară pârjolită de foc la 20.IV.1961. Această Sfântă Biserică, cu hramul Sfântului Apostol Petru şi Pavel, s-a zidit între anii 1993-196, în timpul păstoririi Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, Stareţ ostenitor fiind Prea Cuv. Protosinghel Maxim Bădoiu. Sfântul Lăcaş a fost pictat de Mircea şi Maria Petrişor. iunie 1996

footer