Revista Art-emis
Adevăruri incomode PDF Imprimare Email
Col. (r) Filip Teodorescu, Preşedinte A.C.M.R.R.-S.R.I.   
Duminică, 08 Iunie 2014 18:51

Col. (r) Filip Teodorescu, art-emisPaul Carpen: S-au scurs peste 24 de ani de la evenimentele care au aşezat România pe un drum nou, cu urcuşurile şi coborâşurile lui, care au adus schimbări radicale în vieţile noastre, ale tuturor. Ce înseamnă această perioadă pentru ţara noastră? Este oare prea devreme să ne întrebăm?

Filip Teodorescu: Orice schimbare bruscă de direcţie pe plan politic provoacă şocuri, tulburări în plan social. Este nevoie de oarece vreme pentru ca lucrurile să se liniştească, să se aşeze. M-am întrebat –şi nu o singură dată –dacă ne putem permite să tragem concluzii ferme în legătură cu stadiul în care a fost adusă ţara în acest interval de timp sau dacă nu cumva este încă prea devreme. Pentru că, la urma urmelor, 24 de ani înseamnă puţin la scara istoriei. Recunoscând aceasta, cred că avem totuşi dreptul să recurgem la o comparaţie extrem de simplă,extrem de intuitivă. Precedenta schimbare bruscă a evoluţiei noastre sociale a avut loc la finele celei mai mari conflagraţii care a zguduit lumea civilizată. Unde ne aflam noi atunci? La sfârşitul anului 1945, România era o ţară sărăcită, distrusă de război, de bombardamente, cu o mare parte a populaţiei aptă de muncă pierdută în luptele purtate pe fronturile din est şi din vest, cu partide politice puse pe harţă

şi care se luptau pentru putere, o ţară aflată sub ocupaţie militară străină şi care avea de plătit uriaşe despăgubiri de război. O ţarăcare, pe deasupra, avea să fie lovită şi de catastrofa celor doi ani consecutivi de secetă. Şi am putea adăuga multe alte asemenea nenorociri. Va rezulta un tablou groaznic, pe care mulţi dintre cei care sunt astăzi în viaţă l-au trăit, l-au cunoscut nemijlocit. Care era România după 24 de ani, în 1969? O ţară în proces de industrializare, cu o agricultură mecanizată, modernă, cu sisteme de irigaţii ample, cu un export activ, puternic. Se ridicaseră mari scriitori, mari slujbaşi ai scenei şi ecranului. Nu voi încerca să îi amintesc nu doar din teama ca nu cumva să omit pe cineva, ci pentru că aş consuma tot spaţiul alocat acestui articol, dacă aş enumăra marile glorii artistice ale momentului. Nici pe plan sportiv nu stăteam rău. În handbal, volei, tenis de masă, rugby eram o forţă. Diplomaţia românească era activă, iar de cuvântul României se ţinea seamă oriunde în lume. Iată ce resurse uriaşe are acest minunat popor român. Este singura concluzie pe care îmi permit să o trag.

P.C.: Aţi reuşit o comparaţie zguduitoare, care ne scuteşte de comentarii. Să sperăm că se vor ridica istorici, analişti politici, care să radiografieze, cu uneltele specifice, sensurile şi perspectivele evoluţiei noastre. Să mai sperăm, în egală măsură, că printre noi, cei care am devenit obiect şi nu subiect al istoriei,vor fi tot mai mulţi cei care vor gândi cu mintea proprie, vor folosi amintirile proprii, vor şti să selecteze lecturile proprii, astfel încât să se apropie cât mai mult de adevăr. Pentru că, de ce să nu o recunoaştem deschis, în rândurile minunatului nostru popor mărşăluiesc şi mulţi gata să creadă orice li se spune, fără să treacă prin filtrul analizei proprii afirmaţiile unor vânzători de iluzii, ale unor propagandişti care, de multe ori, servesc alte interese decât cele ale României. De aici şi uşurinţa manipulărilor, a îndrumării oamenilor către ţinte false. Am văzut recent un excelent film documentar despre decembrie 1989. Rămâi stupefiat revăzând minciunile pe care le debitau cu seninătate la televiziunea devenită „liberă” Teodor Brateş, Cico Dumitrescu, căpitanul Lupoi şi alţii ejusdem farinae. Iar aceste minciuni au fost crezute, au devenit cauză proprie pentru mulţi oameni. Sau, să recitim articolele prin care se pleda pentru vinderea „pe un dolar” a unor obiective industriale extrem de valoroase, ridicate prin munca şi sacrificiul tuturor.Dar, renunţând la alte consideraţii, la care mă îndeamnă sugestivul dumneavoastră exemplu, pe plan personal, ce a însemnat pentrudumneavoastră această perioadă?

F.T.: Este o etapă care pentru mine a început prost. Am stat la puşcărie, nevinovat, vreme de un an şi jumătate. Deşi am mai spus-o în diverse împrejurări, amintesc că în luna mai 1990 am fost vizitat la penitenciarul din Timişoara, unde eram încarcerat, de către domnul profesor Virgil Măgureanu. Mi-a propus atunci să îmi reiau activitatea ca adjunct al său. Procesul „lotului Timişoara” era întrerupt datorită lipsei oricăror probe care să susţină acuzaţiile aiuritoare ale procuraturii militare. În atari condiţii, evident că decât să zac în închisoare, am preferat să îmi reiau activitatea într-un moment dificil pentru ţară şi pentru serviciul naţional de informaţii. Din păcate a trebuit să mai rămân în închisoare încă 13 luni. La 28 iunie 1991 am fost pus în libertate, iar a doua zi m-am prezentat la locul de muncă.

P.C.: Puteţi zugrăvi tabloul Serviciului Român de Informaţii, aşa cum arăta el în vara anului 1991?

F.T.: Sigur că pot. Problema este însă aceea că nici eu, ca noi toţi de altfel, nu dispun de toate informaţiile. Avem însă capacitatea de a sări peste şanţurile pe care unii ni le-au săpat în calea ce conduce către adevăr şi să ne continuăm drumul. De aceea cred că vom putea ajunge la adevăratele concluzii. Iată, se adună noi şi noi informaţii. Am publicat la sfârşitul anului trecut, aşa cum ştiţi prea bine, volumul „Adevăruri incomode - decembrie 1989”. Acolo sunt mărturiile a zeci de ofiţeri din fosta Securitate. Şi nu se poate să nu se observe că a existat o canava comună, elaborată de specialişti în dezinformare şi manipulare a maselor, pe care s-au ţesut, cu nuanţările specifice, fireşti, sutele de experienţe personale ale ofiţerilor de Securitate şi ale celor din afara acelei instituţii.

P.C.: Reacţia publică ne arată că volumul „Adevăruri incomode”reprezintă un succes.

F.T.: Indiscutabil. Iată că în pofida concurenţei făcute de televiziune, de ziare şi reviste, cartea bună îşi află drum către cititori. Chiar şi fără o „campanie de promovare”, pentru care nu avem, din păcate, fonduri. Cu toate acestea, vom continua să edităm volume tematice, deşi, repet, observăm cum asociaţii sau fundaţii care nu contribuie prin aproape nimic la aşezarea societăţii româneşti pe temeliile solide atât de necesare reconstrucţiei se bucură de sprijinul substanţial al statului prin declararea lor „de interes public”, cu toate avantajele ce decurg de aici. O altă formă de susţinere indirectă o reprezintă facilităţile oferite pentru organizarea unor manifestări publice, aşa cum, de exemplu, a fost punerea la dispoziţia C.N.S.A.S. a unor săli ale Parlamentului sau ale Teatrului Naţional

pentru conferinţe, expoziţii şi alte asemenea. Şi permiteţi-mi să preiau titlul inspirat al unui articol al dumneavoastră şi să întreb: Cine are interes să nu se închidă robinetele urii? Nu cumva cei pentru care adevărurile despre decembrie 1989 sunt incomode? Remarcăm un fapt îmbucurător: adevărul îşi face loc către lumină. Eu sunt optimist. Cu siguranţă vor apărea noi mărturii, se vor deschide noi arhive, va apărea un nou Snowden. Să ne gândim doar la arhivele Securităţii de la Chişinău...

P.C.: Cum aţi găsit Serviciul Român de Informaţii atunci când v-aţi reluat activitatea?

F.T.: Decembrie 1989 a reprezentat pentru serviciul naţional de informaţii un moment de derută. Pentru instituirea acesteia au acţionat intens o propagandă bine orchestrată, precum şi noua conducere politică a ţării care nu putea să ignore această propagandă. Noul serviciu de informaţii s-a născut pe structura DSS. Aceasta este realitatea. Şi nici nu se putea altfel. S-au schimbat însă orientările, aşa după cum au dispus factorii politici ai vremii. Am apreciat atunci - şi păstrez această gândire - că domnul profesor Virgil Măgureanu avea buna intenţie de a repune în activitatea sa firească principalul serviciu de informaţii al României. Când am revenit în activitate, am găsit în poziţii de comandă la principalele unităţi informative şi operative ofiţeri de la Armată, care nu aveau pregătirea specifică necesară unei asemenea instituţii. Unii erau dornici să înveţe şi conspectau de zor vechile instrucţiuni ale muncii informativ-operative. Erau şi alţii care îşi dădeau seama că nu pot face faţă noilor misiuni. Ei acceptau să se întoarcă la unităţile de unde fuseseră detaşaţi, dar cereau să fie în schimb avansaţi în grad, „pentru a nu râde de ei vechii camarazi de arme”.

Important era faptul că ofiţeri de informaţii, care deţinuseră anterior funcţii de şefi de structuri din eşaloanele doi şi trei ale comenzilor unităţilor, se aflau în spatele celor aduşi din afară şi puteau să suplinească lipsa de experienţă a acestora.De altfel, unii dintre aceşti ofiţeri cu experienţă au fost selecţionaţi şi numiţi ulterior la comanda unor direcţii şi compartimente vitale în orice serviciu de informaţii.Situaţia era identică şi la secţiile judeţene de informaţii. Cu acordul domnului profesor Virgil Măgureanu am făcut deplasări în zonele importante ale ţării pentru a reda încrederea ofiţerilor de informaţii, pentru a-istimula, arătându-le că a sosit timpul să demonstrăm capacitatea noastră de a-i informa pe beneficiarii politici ai muncii noastredespre stări şi fapte date în competenţa Serviciului Român de Informaţii prin Legea nr. 51 din iulie 1991 privind siguranţa naţională a României.

Diversiunea declanşată în decembrie 1989 sub sloganul „securişti-terorişti” se continua, prin lansarea altor acuze, la fel de nefondate şi periculoase. Aceasta a determinat ofiţerii de informaţii să-şi ia măsuri de protecţie şi să manifeste unele reţineri în a-şi relua activitatea informativă, care presupune, în principal, o legătură organizată cu surse umane loiale, corecte şi cu capacitate de discernământ.

Pe fondul furiei exacerbate la adresa ofiţerilor şi a instituţiei de informaţii din care aceştia au făcut parte, s-au comis şi unele gafe, ca să nu le spunem altfel. Spre exemplu, în toamna anului 1991, directorul Serviciului Român de Informaţii a făcut o declaraţie de presă năucitoare, atât pentru ofiţerii de informaţii cât şi pentru sursele umane cu care aceştia colaborau. A afirmat că va da publicităţii listele cu informatorii şi colaboratorii şi că ofiţerii de informaţii nu vor mai lucra cu agentură. Mă aflam la Iaşi atunci când colegii din Secţia judeţeană m-au informat despre această declaraţie incredibilă. Se uitau la mine întrebători şi consternaţi. Le-am spus să-şi vadă liniştiţi de treburile curente şi să îi asigure pe colaboratorii lor că s-a dat o interpretare greşită spuselor domnului director.Întors urgent la Bucureşti, domnul profesor Virgil Măgureanu m-a asigurat că nu are de gând să facă publice numele colaboratorilor şi că va reveni cu clarificări pentru a linişti spiritele. Până în septembrie 1992, cât timp am activat în conducerea S.R.I. (fără să fiu titularizat prin Decret prezidenţial) mi-am dat seama că o parte dintre cei care ocupau deja funcţii importante în ierarhia statală erau preocupaţi, mai ales, să obţină de la S.R.I. informaţii care să îi pună în poziţii avantajoase în raport cu ceilalţi pretendenţi la fotolii comode şi mai puţin pentru a pune Serviciul în poziţie de lucru firească. Astfel s-a declanşat „dosariada”. În fiecare dimineaţă, în anticamera directorului S.R.I. aşteptau să fie primite persoane cu funcţii importante în Parlament, Guvern, partide politice, diverşi gazetari.La un moment dat, domnul profesor Virgil Măgureanu mi-a cerut să convoc toţi şefii de unităţi, precum şi şefii secţiilor judeţene de informaţii şi să le aduc la cunoştinţă că trebuie să pregătească liste cu ofiţerii care vor fi disponibilizaţi, cifra stabilită fiind 25% din efectiv. L-am întrebat cine a stabilit această cifră şi care este motivaţia. S-a redus cumva schema Serviciului? Mi-a răspuns că nu s-a redus schema, dar s-a stabilit să fie îndepărtaţi o parte dintre

ofiţerii care au activat şi anterior anului 1990.[1]

Este evident că vestea s-a răspândit imediat în sistem şi nu a fost nicidecum de natură să stimuleze implicarea ofiţerilor de informaţii în activitatea specifică unei asemenea instituţii. După doi ani de la înfiinţarea prin lege a Serviciului Român de Informaţii, am constatat că acesta traversa dificultăţi majore pe linia îndeplinirii misiunii sale, aceea de a pune la dispoziţia conducerii politice aţării informaţii care să ajute la adoptarea unor hotărâri şi poziţii în chestiuni de interes naţional. Timorarea permanentă a ofiţerilor de informaţii prin declaraţii iresponsabile ale noilor oameni politici, dar şi prin atitudinea ostilă adoptată de puzderia de „ziarişti”, „comentatori” şi alţivorbitori de ocazie au condus inevitabil la o atitudine rezervată, de aşteptare, de neimplicare deplină a sistemului informativ.Rapoartele informative - buletinele informative cu privire la principalele evenimente - întocmite zilnic şi trimise conduceriipolitice a ţării, în primul rând Preşedintelui, erau stufoase, conţineau multe generalităţi şi mai puţin ceea ce este specific unui serviciu secret de informaţii. Întrucât domnul profesor Măgureanu îmi dăduse de la început şi sarcina să văd aceste rapoarte şi să dau „bun de tipar”, am fost nevoit să opresc trimiterea la destinatar a celor nesemnificative.

De la doi consilieri prezidenţiali am aflat că preşedintele Ion Iliescu nici nu deschidea plicurile cu rapoartele zilnice ale Serviciului Român de Informaţii. Am verificat aceasta în octombrie 1996, când domnul preşedinte Ion Iliescu m-a chemat la Cotroceni pentru două chestiuni care nu fac obiectul prezentei discuţii. L-am întrebat direct dacă este adevărat că nu citea rapoartele SRI. A confirmat fără ezitare, explicând că erau foarte lungi şi fără un conţinut interesant. În fine, nu trebuie să neglijăm propriile noastre lipsuri. Nicio colectivitate umană nu este alcătuită numai din fiinţe exemplare. Aşa a fost posibil ca unele documente operative să ajungă la subiecţii lor, iar aceştia au defilat cu respectivele materiale sub braţ prin faţa camerelor de luat vederi. Cât de sus s-a ridicat această practică este greu de spus acum. Pe acest fond, am hotărât că trebuie să mă retrag. Începând cu data de 1 octombrie 1992, am trecut în rezervă şi la pensie.

P.C.: Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru discuţia extrem de interesantă pe care am avut-o. Trebuie însă să ne oprim aici. Am convingerea că vom putea dezvolta unele dintre problemele abordate acum în treacăt şi, de asemenea, că vom putea aborda şi alte teme într-o convorbire ulterioară.

F.T.: Vă stau la dispoziţie.

A consemnat Col. (r) Paul Carpen[2]
Grafica - Ion Măldărescu
-------------------------------------------------
[1] În fapt, măsura a fost dispusă în contextul în care, petimpul dezbaterii în Parlament a proiectului legii privind siguranţa naţională, au apărut amendamente care prevedeau înlăturarea din SRI a tuturor ofiţerilor de informaţii care au activat în fosta Securitate. Până la urmă s-a votat art. 26 alin. 2 (prevedere preluată în Legea nr. 14/1992 la art. 27 alin. 2): „Nu pot activa în serviciile de informaţii persoanele care au fost găsite vinovate pentru acţiuni îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. În faţa presiunii publice şi a prevederilor legii, directorul trebuia să dispună o măsură care să atenueze reacţiile şi să arate că a îndeplinit cerinţele legii.
[2] Vitralii - Lumini şi umbre, Nr. 18/2014
footer