Revista Art-emis
Eu sunt român, nu grec! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 01 Iunie 2014 20:43

Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emisÎn 1984 i-am căutat la Paris pe doi români cu care aș fi vrut să stau de vorbă: Emil Cioran și Dumitru Bacu. Întâlnirea cu Emil Cioran m-a descumpănit, părea că trăiește în bătaia vîntului. Simțeam nevoia să-l ajut în vreun fel... Părea atât de vulnerabil! În schimb, Dumitru Bacu, despre care nu știam mare lucru, mi-a prilejuit întâlnirea cea mai impresionantă. Nici vorbă, dintre toți românii pe care i-am cunoscut în Occident, a fost persoana cea mai interesantă, insul cel mai puternic! Seamănă, mi-am zis, cu o sabie scoasă din teacă, nu amenințătoare, ci prevenitoare: Nu glumesc, domnilor! Am mers la Biserică, la părintele Vasile Boldeanu, ca să-i iau urma, trimis de Simion Ghinea. În 1941 Simion Ghinea, comandant legionar, rămăsese răspunzător de legionarii din Țară, aflați în afara închisorilor. În libertate, să zicem. Bădia Simion a organizat evadarea câtorva legionari - acolo unde s-a putut, printre care și a părintelui Vasile. Iar când a pornit războiul spre Soare Răsare, s-a oferit voluntar să lupte, la arma cea mai periculoasă: spărgători de cazemate. Mi-a explicat: era un război pe care și noi l-am fi purtat. Noi, adică legionarii. Și legionarii au participat la campania din Est, scoși din pușcării și trimiși pe front să lupte în condiții umilitoare, aproape dezonorante. Le evocă Nicolae Roșca în „Permanențe”, într-un text care lipsea din „Biblioteca Națională”. Alți legionari au participat precum Simion Ghinea, adică nu au conceput să stea la gura sobei când alți români dădeau piept cu Fiara, Fiara Roșie, Fiara fără Nume, cum vreți să-i spuneţi! A fost rănit grav la Stalingrad și a stat o vreme prin spitale. Când s-a înzdrăvenit, direcția de atac se schimbase, așa că nu și-a mai oferit viața pe altarul Patriei. A oferit numai 17 ani din viață, fără voia sa, petrecuți prin temnițele comuniste.

Simion Ghinea a fost primul legionar cu care am stat de vorbă ore nesfârșite despre legionari. L-am mai cunoscut - înainte de 1990, pe Nae Cojocaru, ceva rudă cu noi, pe dr. Dulea din Constanța, și bine înțeles pe Petre Țuțea, care devenise mai legionar după ce legionarii au pierdut puterea. Să nu-l uit pe Marcel Petrișor. După 1990 am cunoscut mai mulți legionari, dar am rămas prizonierul primelor „instructaje”, semnate de Simion Ghinea și Petre Țuțea. La Paris, aveam să bag de seamă, în cercurile legionare, Simion Ghinea era respectat într-un fel aparte. Când le-am spus că aș vrea să-l cunosc pe Dumitru Bacu cu un mesaj de la Bădia Simion, întâlnirea s-a aranjat imediat. De ce Dumitru Bacu, de care mai nimeni nu auzise în Țară? Îl pomeniseră la Europa Liberă oarecum în treacăt, fără să insiste cum s-ar fi cuvenit. Și de ce s-ar fi cuvenit s-o facă? Pentru că Dumitru Bacu a fost primul care a dus în Occident informații „complete” despre ce s-a întâmplat la Pitești. A plecat din România pe la mijlocul anilor ʼ50. Iată povestea sa, așa cum o țin eu minte:

Dumitru Bacu s-a născut pe la 1930, în Grecia. Fusese prea mic ca să participe la „Cruciada” anti-bolșevică. Dar când a ajuns flăcău bun de recrutat, deci pe la sfârșitul anilor ’40, ce s-a gândit Mitu Bacu și încă vreo zece palicari aromâni (din Avdela?)? Că este vremea să plece la oaste. Țara avea nevoie de ei, căci era de câțiva ani sub ocupație străină. Auziseră ei că în Țară se organizează o armată de rezistență în munți, chitită să lupte împotriva ocupantului și mai ales împotriva bolșevizării neamului. Acolo au simțit ei că le este locul și menirea. Au mers mai întâi la Atena, la Ambasada Română, să obțină viza. Acolo au găsit un portar, tot aromân, care le-a ascultat păsul și le-a spus ceva ce nu au prea înțeles: la Ambasada Română de la Atena niciun funcționar venit de la București, în frunte cu ambasadorul, nu știau românește. Ci numai ungurește

Semn rău pentru ce va fi fiind în Țară

Au ajuns în Țară pe un caic turcesc rablagit, gata-gata să se scufunde de mai multe ori, la Constanța au luat legătura cu neamurile pe care le avea fiecare prin Dobrogea sau mai înlăuntrul Țării, răzlețindu-se unul de altul și dându-și întâlnire în munți, unde se înfiripaseră câteva detașamemte de partizani. Nu mai știu, nu mai țin minte cât a durat și în ce a constat partizanatul din munți al lui Dumitru Bacu. Nu prea mult. A fost arestat, judecat și condamnat la ani grei de temniță. Ca atâția alții. Plimbat prin mai multe „locații”, a avut ocazia să afle și mai multe despre cum merg lucrurile sub oblăduirea bolșevică, kominternistă. A cunoscut mai mulți studenți, cam de vârsta sa, care trecuseră prin infernul de la Pitești! Dumitru Bacu nu a avut „șansa” de a cunoaște nemijlocit „fenomenul” Pitești deoarece, în scriptele justiției române, el figura ca pașaportar, adică era cetățean străin, grec, care comisese pe teritoriul României anumite fapte penale. Nu i s-a permis să treacă și prin Pitești. După o vreme însă s-a produs primirea României la Organizația Națiunilor Unite. I s-au pus României câteva condiții, printre care și obligația de a elibera toți deținuții politici care nu erau cetățeni români, ci aveau pașaport de străini. Mi-aduc bine aminte, eram copil și am auzit la cei mari cuvîntul pașaportar, pentru prima oară. Nu l-am prea înțeles atunci, apoi a dispărut din limba română!

Pașaportar era și Dumitru Bacu. Fusese arestat înainte de a fi apucat să-și ia cetățenia română. Așa că se pomenește chemat la cancelaria închisorii, la însuși domnul director, vestitul și temutul Coler, care îi ține o întreagă lecție de cum va trebui să se poarte când va ajunge în țara sa, Grecia, țară care de acum aparținea Occidentului, adică inamicului. Nu cumva să spună ce a văzut sau ce a pățit în România. Mâna cea lungă a Securității îl va găsi oriunde dacă nu-și vede de treabă.

- S-a înțeles?!

- Am înțeles, domnule director, numai că eu nu am motive să plec! Eu nu sunt grec, eu sunt român. Nu vreau să plec din România. Eu sunt român, domnule director. A mai zis și ceva de mamă-sa, pentru care este de neconceput ca Mituș al ei, care a plecat din Grecia român, să se întoarcă din România grec... Eu nu sunt grec, domnule director!

Asta însemna să rămână să-și ispășească întreaga pedeapsă, din care făcuse câțiva ani numai, nici măcar pe sfert nu mântuise din ce avea de tras. Și ce tânăr era pe atunci domnul Dumitru Bacu! Între a fi liber pe motiv că nu ar fi român și a executa până la capăt condamnarea pentru acte de românism, adică încă vreo zece ani de temniță grea, machedonul nostru alegea să fie român! Chit că... cu orice preț. Poate și cu prețul vieții, dacă ar fi fost cazul. O fi fost în stare colonelul Coler, șeful penitenciarelor cominterniste, să înțeleagă ce se petrecea sub ochii săi? L-a trimis înapoi în celulă pe întemnițat, să se mai gândească, până va raporta la centru situația neașteptată care se ivise: un deținut care nu vrea să fie eliberat. Ceva ne-mai-întâlnit în istoria penitenciarelor dintotdeauna!

Ajuns în celulă, Dumitru Bacu le povestește camarazilor de suferință ce discuție a avut la cel mai înalt nivel al Aiudului. Asistența, alcătuită numai din camarazi, îl îmbrățișează emoționată - bănuiesc eu, ca povestitor. Ce știu cu exactitate din relatarea eroului nostru este că șeful celulei, al camerei, adică al cuibului de legionari, îl ia deoparte și-l sfătuiește ce trebuie să facă atunci când va fi din nou chemat. I-a explicat de ce trebuie să accepte eliberarea, indiferent de motivație. Să părăsească temnița, să părăsească țara și să ajungă „dincolo”, preferabil în Franța sau Statele Unite, iar acolo să facă tot ce va putea ca Occidentul să afle ce se întâmplă în România, mai ales în închisorile din România. La Pitești, în primul rând.

Așa ajunge Dumitru Bacu la Paris și, în câteva luni, scrie cartea „Piteşti”. De scris nu i-a fost greu, abia după ce a scris-o a început calvarul, bâlciul, circul sau cum mai vreți să-i spuneți, Adică a început căutarea unui editor. Cartea era prima care dezvăluia adevărul de dincolo de cortină. Cu ani buni înaintea lui Soljenițân și ceilalți! Protocronism românesc, ca al lui Panait Istrati în anii interbelici. Editorii au început să scornească fel și fel de pretexte pentru a refuza cartea.O carte bine scrisă, cu mărturii la prima mână, cu documente chiar, cu date exacte. Chiar foarte exacte. Mai exact spus, prea exacte! Care deranjau Occidentul liber și democrat! Erau prea exact consemnate numele torționarilor, al anchetatorilor, al procurorilor etc. Inclusiv al colonelului Coler. Prea exact consemnate și prea multe nume neromânești. Așa că i s-a cerut să facă ceva, ori să le schimbe, să bage nume inventate - ceea ce era de neacceptat - sau măcar să recurgă numai la inițiale, măcar la numele ne-românești. Neavând încotro - sau faute de mieux pe franțuzește, Dumitru Bacu a acceptat varianta cu inițialele! N-a fost suficientă! Căci prea multe inițiale erau K sau W... Care nu prea trimeteau la persoane oarecare ca Popescu sau Ionescu... Iar discuții, iar amânări. Între timp a apărut Soljenițân și alți „demascatori”, așa că se crease contextul în care apariția cărții „Piteşti” să nu mai stârnească efectul pentru care fusese scrisă. Gestul rămâne însă memorabil, bun de a fi înscris în Cartea Neamului Românesc! Nu mă refer la gestul de a scrie cartea, ci de a spune, răspicat, Eu Sunt Român! În ce condiții, în ce împrejurări a spus Dimitrie Bacu aceste cuvinte banalizate?! Cum să nu ne iubească Cineva, acolo sus, pe noi, prăpădiții de români ce suntem, în frunte cu Dumitru Bacu, fie-i țărâna ușoară și amintirea de neșters!

După ani de discuții cu colegii și prietenii aromâni, din Țară sau de prin Grecia ori Albania, din Occident, pe subiectul ce trebuie făcut pentru salvarea aromânilor, pentru afirmarea și consolidarea identității lor etnice, una intre idei a fost un film, poate chiar un serial TV, despre originalitatea inconfundabilă a acestei etnii, parte din marea familie a popoarelor romanice, neo-latine! Am propus ca unul dintre personaje, dacă nu cumva personajul principal, să fie conceput în jurul biografiei lui Dumitru Bacu. Sau Bacou, cum apare pe coperta ediției franțuzești a „Piteşti”-ului. Cu adausuri, în film, din povestea tragică a grupului de partizani machidoni din pădurea Babadagului.

Am prezentat această idee câtorva armâni cu posibilități financiare de a se implica în acest proiect, de pe urma căruia se pot câștiga și bani frumoși! Aveam în cap o sumedenie de secvențe filmice, auzite, povestite sau trăite de mine însumi, în tovărășia unor „țânțari” din Constanța... Să exemplific cu una, de pomină, la restaurantul Victoria din Piața Ovidiu, împreună cu George Iancu, Stelică Varsami și Stelică Cuturicu: băusem ceva toți, așa că ne simțeam cei mai voinici și mai grozavi din tot restaurantul. Alături, o masă de marinari greci, brusc ne-au devenit antipatici și le-am căutat pricină. Bătăile de la Victoria erau celebre prin anii noștri de studenție. De ce n-am încinge și noi una?! Mama lor de grecotei. Lucrurile evoluau spre o încăierare, ne-am ridicat de la masă toți patru noi, patru ei, să ieșim din restaurant și să ne „pocim” bine unii pe alții! N-a mai fost nevoie, căci grecii, surescitați de iminența încăierării, au încetat să mai vorbească între ei grecește și au dat-o pe „țânțărește”, lăsându-i cu gura căscată pe cei trei machedonți cu care eram eu la masă. Ce a urmat a fost și mai teribil: s-au găsit neamuri între ei, machedonții din Constanța și cei patru „greci”! Cu proxima ocazie o să-i cer detalii lui George Iancu, are o memorie mai bună ca a mea.

Un film așadar despre „urmașii lui Alexandru Machedon”, cum ar putea fi chiar titlul filmului? Mi-e teamă că nu am eu zile destule să văd măcar urnindu-se din loc acest proiect. Alt proiect, încă și mai important, mai științific, academic, ar fi să se adune din istorie toate momentele și personajele istorice prin care aromânii s-au afirmat în istorie. Mircea Eliade spunea că tracii, în frunte cu Alexandru cel Mare, s-au consumat în antichitate făcând istorie pentru alții. La fel se poate spune și despre aromâni: istoria Greciei mai ales, a Turciei, a Albaniei, a tuturor statelor din Balcani, dar și a Austriei, a Ungariei, este marcată, uneori în mod decisiv, de prezența sau intervenția armânească. Această observație este valabilă și pentru România! Cu deosebirea că noi, românii, nu am ascuns niciodată această contribuție benefică a românilor sud-dunăreni la cultura și istoria noastră (îi pun la socoteală și pe vlahii megleni sau istrioți), ci am recunoscut-o și cinstit-o cu bucurie. Ca-ntre frați buni! Cât suntem de frați unii cu alții, românii și aromânii, este un subiect care agită spiritele unora în ultimii ani. O agitație care nu trebuie să paralizeze acțiunile și activitățile menite să-i salveze pe aromâni de la „asimilare”. O asimilare pe care alții o urmăresc cu o tenacitate criminală. Cine sunt acești alții? În primul rând aceiași greci care l-au confiscat și pe Alexandru Machidon al nostru! Continuă și azi să scornească fel și fel de inepții prin care să-i descurajeze pe aromâni să se afirme ca aromâni. Fel și fel de șmecherii grecești prin care îi momesc sau îi amenință, îi constrâng pe frații noștri să renunțe la ce știau ei din bătrâni. Și mai ales să renunțe la graiul lor!

Contează prea puțin dacă graiul armânesc este „limbă sau dialect” atâta timp cât acest grai este vorbit tot mai puțin în localitățile de baștină ale aromânilor, din Grecia și Albania în primul rând. Este amenințat să dispară acest grai și mulți dintre armâni se consumă pentru a impune una sau alta dintre cele două teze, în loc să se dedice supraviețurii! Să acționeze cu toate posibilitățile pentru a determina autoritățile din Grecia și celelalte țări balcanice să aplice și aromânilor statutul legiuit de minoritate etnică, cu tot ce decurge din asta. Nu trebuie uitat că acolo unde trăiesc aromânii în Sudul Dunării ei trăiec ca autohtoni. Sunt mult mai autohtoni decât milioanele de greci alungați de turci din Asia Mică în urmă cu câteva decenii! Acei greci, teleportați din Turcia în Grecia, au alungat din casele și țarina lor sute de mii de armâni. Pentru acești europeni când se va face dreptate?!

E timpul ca guvernanții români să-și înțeleagă rostul, datoriile pe care le au față de aromânii din România și de pretutindeni. Nu ne interesează ca aromânii să se „românizeze”, să se asimileze și să dispară în masa „mucanilor”! Și asta pentru că noi îi considerăm români, români de-ai noștri! Iar dacă ne înșelăm cumva, greșeala lui Dimitrie Bolintineanu, a lui Goerge Murnu, Tache Papahagi sau Matilda Caragiu, nu s-a săvârșit cu intenția de a falsifica istoria și evidența faptelor, a realității lingvistice și istorice, așa cum se întâmplă în Grecia, unde pe mai multe căi, și mai ales prin minciuni și falsuri, este atacată identitatea armânească spre a fi desființată!

Nota bene: Ținta finală s-ar putea să fie însăși identitatea românească. Noi, românii, din sudul sau din nordul Dunării, suntem poporul cel mai numeros și mai important din acest sfert, sud-estic, al Europei. Pe mulți îi deranjează această situație. Numai pe noi nu ne interesează să luăm cunoștință de această realitate și să acționăm ca atare, ca un popor mare. Mereu se găsesc, printre noi chiar, cei care să ne deturneze de la destinul nostru, invocând, printre altele, și teze trăznite, absurde, precum că moldovenii sunt alt popor, la fel aromânii. De vreo câțiva ani începe să apară un neam nou: transilvan. Urmează, probabil, bănățenii sau oltenii. Ce poți să spui în această situație, altceva decât Deșteaptă-te, frate român! Nu te lăsa prostit și îmbrobodit de chiar dușmanii tăi!

Dumitru Bacu, românul absolut, cum îi numea Petre Țuțea pe aromâni, trebuie salvat din uitare, pentru istoria noastră, dar și pentru viitorul nostru... Ne va fi mai ușor să ne asumăm acest viitor având modele precum Dumitru Bacu.

Patria recunoscătoare!

footer