Revista Art-emis
Noi, românii, un popor de oi? PDF Imprimare Email
Interviu cu prof. univ. dr. Ion Coja   
Luni, 17 Ianuarie 2011 13:09
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Coja-Ion.jpg
Coja Ion
Motto: „Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să tempereze setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun?" (Internet)

Nichita Vancea: Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet o sumedenie de texte care propun un portret moral deprimant al poporului român, texte extrem de critice şi, cel puţin aparent, extrem de lucide, de realiste. Socotiţi, probabil, că aceste acuzaţii, căci acuzaţii sunt, ar fi nedrepte!

Prof. univ. dr. Ion Coja: Din fericire pentru poporul român, dar şi pentru autori, aceste aprecieri sunt greşite. Partea proastă este că, aşa greşite cum sunt, aceste vorbe aspre şi nedrepte fac serie cu o mulţime de alte vorbe chitit defăimătoare la adresa românilor, vorbe care, cel puţin în parte, se înscriu în ultima vreme într-o strategie evidentă de descurajare şi demobilizare a românilor! Cu siguranţă că majoritatea autorilor de texte critice la adresa românilor nu participă cu bună ştiinţă la această diversiune! Dar e păcat că, prin autoritatea lor, oameni care şi-au câştigat o binemeritată notorietate, un Dan Puric sau Florin Constantiniu ori Andrei Pleşu, le oferă, fără voia lor, un gir nemeritat detractorilor noştri. Detractori năimiţi, profesionişti ai minciunii, mercenari ai anti-românismului! Postulez: Cei care au conceput cu atâta pricepere programul de distrugere a economiei româneşti, a statului român, nu puteau să nu aibă o preocupare similară şi pentru sufletul românesc! Se lucrează acum intens la demolarea sufletului naţional, comunitar, la relativizarea valorilor care, de când ne ştim, ne dau încredere şi speranţă! Ne dau curaj! Ne mobilizează!

Nichita Vancea: Faptul că asemenea texte zburdă slobod pe Internet înseamnă că oamenii, tineretul internaut, apreciază aceste text, se regăsesc în spusele domnilor autori, spuse care nu mai pot fi retrase din circulaţie. Cel mult pot fi contracarate. Vă ascult! Ce propuneţi?

Prof. univ. dr. Ion Coja: Eu încerc, mai înainte de orice, să-i înţeleg pe domnii autori. Fireşte, ei ilustrează perfect dictonul latin qui bene amat, bene castigat! Adică, cine iubeşte bine, pedepseşte bine, critică cu asprime!... Şi mă întreb, cu toată sinceritatea – l-am citat pe domnul academician, ce li se poate reproşa românilor, „poporului român", pentru cele petrecute în istoria noastră mai veche sau mai nouă.

Nichita Vancea: Propun să n-o luăm de la Traian şi Decebal, ci de la 22 decembrie 1989! S-o luăm metodic.

Prof. univ.dr Ion Coja: Da, cred că este bine să discutăm despre lucruri bine cunoscut, trăite de cei care ne citesc! Mai întâi în Decembrie 1989, aşadar, când românul a ieşit în stradă. Ţin bine minte de ce a ieşit în stradă! Ca să moară într-o luptă complet inegală, cu nişte adversari nevăzuţi, teribil de bine înarmaţi, iar românaşii noştri, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale, conform unui model ancestral de comportament voinicesc, au ieşit la bătaie cu sutele de mii, dispuşi la orice sacrificiu. Au ieşit să moară, numai ca să dovedească că nu suntem laşi, aşa cum susţinea de ani de zile Europa Liberă, cum că mămăliga (românească) n-o să explodeze niciodată! Românul, după părerea mea, poate mă înşel!, este răbdător şi nu se revoltă uşor, dar nu din laşitate, cum cred nerozii, sau din teama de moarte, că ar putea fi ucis, ci mai degrabă din teama de a nu fi pus în situaţia să ia el viaţa cuiva! Românul lasă să treacă de la el şi îl lasă pe netrebnic „în plata Domnului"! Românul crede profund în justiţia divină! Acesta este punctul său slab, cu care a pierdut mult pe termen scurt, cu care însă a răzbit prin veacuri de istorie grea, solicitantă cum nu a mai fost pe multe alte meleaguri ale Europei! Postulez din nou: Credinţa profundă în justiţia divină este însă şi punctul nostru forte! Atunci însă, în decembrie 1989, s-a petrecut un gest extraordinar: lumea a ieşi în stradă dispusă să moară demonstrativ, pentru a dovedi ceva, nu pentru a pedepsi sau răzbuna! Nu pentru a câştiga o confruntare! Au ieşit la sacrificiu şi atât! Fără nicio pregătire din timp, fără să ştie exact împotriva cui! Cum nu s-a mai întâmplat de multe ori în istoria planetei! Eu, unul, nu cunosc alt caz!

Nichita Vancea: Unii au spus atunci, în Decembrie, că românii fac astfel prima revoluţie autentică, de la venirea lui Iisus pe pământ. Exact aşa! Mă rog, o părere!

Prof. univ. dr. Ion Coja: Dar nu trebuie trecut prea uşor peste o asemenea apreciere. Oricum, decembrie 1989 nu face serie cu Iulie 1789 sau cu noiembrie 1917, momente penibile, jenante, în istoria planetei noastre. S-a uitat aspectul acesta, eroic şi unic, profund românesc, al celor petrecute în Decembrie 1989. S-a uitat şi s-a pierdut, pentru că a lipsit continuitatea. Lucrurile au fost deviate brutal şi cinic pe linia mizeră a restaurării cominternismului, a raptului pângăritor, săvârşit de troica iudeo-gitano-bolşevică Brucan, Iliescu, Roman, aduşi în fruntea bucatelor de valul KGBist al loviturii de palat! Lăsând deoparte aportul mizerabil al sus-numiţilor la desfăşurarea evenimentelor, şi rezumându-mă la componenta strict românească, populară, a evenimentelor, la felul în care mii de tineri, de copii, au ieşit în stradă fără să ştie împotriva cui, fără să ştie de unde şi cine trage, îţi mărturisesc, dumitale, domnule coleg şi domnilor autori, că eu, în acele zile am trăit clipe de extaz, m-am simţit confirmat cu asupra de măsură în părerea cea bună pe care o am dintotdeauna despre ai mei, rude, prieteni şi necunoscuţi, despre neamul românesc! Cu atât mai mare mi-a fost însă jalea, pricepând încă din seara de 22 decembrie că suntem minţiţi şi trădaţi! Că au fost îngrozitor de minţiţi, nu este vina lor, a celor care au ieşit în stradă! Numai că aflarea adevărului despre ce a fost în decembrie 1989 cu siguranţă nu cade în sarcina poporului român! Ci în sarcina îndeosebi a istoricilor, a intelectualilor pe care poporul român i-a odrăslit! Am dreptate?

Nichita Vancea: Fiţi mai clar, vă rog!

Prof. univ.dr Ion Coja: Avem nevoie de adevărul despre decembrie 1989, despre acei copilaşi ucişi ca nişte miei! Nu putem ocoli nici adevărul despre asasini! Avem, repet, nevoie de adevăr! Căci de 20 de ani criminalii îşi fac mendrele în viaţa noastră politică şi nimeni nu-i cheamă la judecată! Cine ar trebui să-i acuze pe asasini şi să producă dovada crimei lor? Poporul român? E absurd să pui pe seama „poporului" o asemenea sarcină, care cere mult profesionalism, multă specializare! Cui revine sarcina, obligaţia de a stabili adevărul?

Nichita Vancea: Justiţiei! Procuraturii, judecătorilor...

Prof. univ. dr. Ion Coja: Justiţiei şi istoriografiei, şi mai ales istoricilor noştri! Dă-mi voie să pun o întrebare cu adresă mai exactă: Oare câţi ani, câte secole trebuie să mai treacă pentru ca sub cupola Academiei Române să se constituie o savantă comisie de cercetare pe tema Decembrie 1989 la români?! Căci deocamdată, adică de 20 de ani, Academia Română nu face niciun pas spre luminarea poporului, să afle tot natul cu ce au greşit românii în decembrie 1989 şi pe ce cale s-o apuce de-acum înainte. Deşi este locul de întrunire al celor mai luminate minţi din România, Academia Română nu face nici cel mai mic efort pentru a scoate poporul român din bezna în care-l ţine comisia Sergiu Nicolaescu de falsificatori ai istoriei! Ce vină are, domnilor, poporul român pentru minciuna în care trăim de 20 de ani?! Cum să stabilească poporul român adevărul dacă istoriografii din elita academică nici nu se gândesc măcar că ei sunt nu doar îndreptăţiţi, ci sunt şi obligaţi, obligaţi să-i tragă la răspundere pe infamii erijaţi în istorici! În judecători! În justiţiari! A ajuns pârâtul să fie judecător, iar lumea academică tace! Ce să facă poporul român în această situaţie?! Când vede în jurul său atâta tăcere?! Sergiu Nicolaescu este un caz patologic, un iresponsabil megaloman, vinovat de moartea a zeci, poate sute de români. Şi conduce taman el ancheta crimelor din decembrie! La fel ca şi Vladimir Tismăneanu, desemnat să facă ancheta/raportul asupra anilor de comunism, 1921-1989, asupra crimelor făptuite de taică-su şi alţii de aceeaşi teapă! Oare poporul român trebuia să protesteze la deciziile aberante ale Parlamentului, ale preşedinţilor Iliescu sau Băsescu?! Oare poporul român trebuia să scrie măcar o notă de protest la aceste anomalii?! Au nu cumva în primul rând elita academică şi universitară avea obligaţia să intervină împotriva acestor încălcări flagrante ale metodologiei ştiinţifice şi mai ales împotriva aberaţiilor şi minciunilor cu care raportul Tismăneanu ne prosteşte în faţă?! Domnii academicieni, ca istorici şi ca oameni ai cetăţii, nu s-au simţit jigniţi şi revoltaţi pentru felul cum s-a constituit şi a lucrat comisia de cercetare şi condamnare a comunismului?! Nu mă refer la persoana domnului profesor Florin Constantiniu în sine. Dînsul este unul dintre puţinii academicieni – de fapt altul nici nu cunosc!, care deseori se pronunţă public în chestiunile care ard, care dor! Dar ce facem cu ceilalţi academicieni, cu însăşi instituţia numită Academia Română, care nu reacţionează nicicum la tragedia pe care o trăieşte poporul român?! Vorbele aspre cu care domnul academician a calificat reacţia sau lipsa de reacţie a poporului român se potrivesc mult mai bine elitei academice! Academiei Române în persoană! Formula „spiritul de demisie, pasivitatea" se potriveşte mănuşă Academiei Române, nu poporului român! Iar când spun elita academică, nu este greşit să se înţeleagă şi lumea universitară, comunitatea rectorilor universitari!

Academia este instanţa ştiinţifică supremă a oricărei naţii! Este, după Biserică, cel mai important sediu al Adevărului! Şi ce a făcut Academia Română pentru apărarea Adevărului nostru românesc? A tăcut ce a tăcut - în cazul Decembrie 1989 şi al raportului despre crimele comunismului, iar când n-a tăcut a deschis gura ca să-l invite la Bucureşti pe marele detractor al neamului românesc Elie Wiesel! Ca să-l cinstească cu cel mai înalt grad academic pe un impostor, un ins pe care conaţionalii săi îl privesc ca pe o ruşine naţională! Noi l-am pus pe handicapat în fruntea mesei, i-am dat cinstirea cea mai înaltă! Preşedintele Ţării l-a mai şi decorat! În corolar, ne-am ales cu altă comisie, cu alt raport, Raportul Wiesel, care aduce poporului român cea mai gravă şi mai mincinoasă acuzaţie: de holocaust!

Nichita Vancea: La acea dată domnul Constantiniu nu era membru al Academiei! Iar comisiile acelea le-au constituit nişte oameni politici, nişte guverne, de o anumită coloratură politică. Intervenţia Academiei ar fi contravenit statului Academiei, care stabileşte clar neamestecul Academiei în disputele partizane, politice!

Prof. univ. dr. Ion Coja: Fals argument! Miza comisiei Wiesel nu era partidul X sau Y! În dispută nu este angajată o idee politică sau o grupare politică ori o doctrină! Ci miza este onoarea poporului român şi adevărul! Adevărul! Domnul academician, autorul unei celebre Istorii sincere a poporului român, declară că nu acceptă abaterea de la adevăr de dragul de a încropi o imagine pozitivă a poporului român! Şi postulează: Patriotism în limitele adevărului!

Nichita Vancea: Şi n-are dreptate?!

Prof. univ.dr Ion Coja: Are perfectă dreptate! Aşa e corect! Dar cu atât mai mult nici dînsul şi nici Academia Română să nu accepte abaterea de la adevăr pentru denigrarea românilor! Cunosc această scuză: nu putem face mai mult decât ce ne permite statutul! Circulă şi pe la alte instituţii de interes public. Pereat populus, pereat Patria, dar statutul să fie respectat!... Statutul sau Constituţia?! ...Câteva foi adică, cu fraze înseilate de mâna omului, de nenumărate ori modificate, după cum bate vântul... De ce să punem acest petec de hârtie mai presus de legea supremă: Salus Patriae, salus populi suprema lex! Salvarea Patriei, a Neamului, este mai presus de orice lege, de orice statut sau regulament! Căci, din păcate, domnule coleg, domnilor colegi, despre aşa ceva este vorba azi: despre salvarea Ţării, ameninţată în existenţa ei cum nu a mai fost niciodată! Nici măcar pe vremea fanarioţilor nu am fost confruntaţi cu o perspectivă atât de sumbră şi de iminentă! Nu credeţi că domnii autori sunt perfect conştienţi de această primejdie şi consideră că nu-i putem face faţă decât prin efortul nostru intern, intim? Prin încordarea puterilor noastre? Iar intransigenţa dumnealor ar avea menirea să trezească din letargie poporul român?! Să ne dea un brânci cu care să ne pună din nou pe picioare? Să ne iţească, dacă pot spune aşa! Noroc că poporul român nu umblă pe Internet!

Nichita Vancea: Ce vreţi să spuneţi?

Prof. univ.dr Ion Coja: Exact ce am spus: poporul român nu umblă pe Internet, nu citeşte ziarele, nu se uită la televizor!... Nu citeşte texte filosofice ori moralizatoare. N-are cum să reacţioneze la acuzaţiile domnilor cărturari! Adică este riscant să faci propoziţii în care să apară substantivul popor. Conceptul denumit prin acest cuvînt este deosebit de complex, iar când încerci să stabileşti referentul, adică în mod concret la ce, la cine te referi când spui poporul, descoperi că nu e deloc simplu şi că rişti, folosind acest cuvînt, să te afunzi într-o sporovăială fără conţinut. Poţi să spui Domnul Popescu a ieşit să se plimbe în parc, dar nu poţi să spui Poporul român a ieşit să se plimbe în parc! Nu cumva e la fel şi cu propoziţia Domnul Popescu este fricos şi lipsit de cuvînt? Adică, este din nou greşit dacă vom face o propoziţie înlocuind subiectul Domnul Popescu cu Poporul român, zicând Poporul român este fricos şi lipsit de cuvînt. Amândouă subiectele sunt substantive, dar sunt substantive diferite din punct de vedere logic, filosofic. Să-ţi mai dau un exemplu? Cunoşti poezia lui Păunescu prin care el a lansat o întrebare care circulă şi ea pe Internet: „Unde erau românii când Mihai Viteazu a fost ucis de mercenarii lui Basta?!" Mi se pare că a pus-o şi pe muzică, sperând s-o facă şlagăr!

Nichita Vancea: Nu-i un text rău!

Prof. univ.dr Ion Coja: Ai zis bine. Este un text, nu e poezie, este probabil cel mai prost text scris de Păunescu! Petre Ţuţea a scris un text de câteva sute de pagini întitulat CARTEA ÎNTREBĂRILOR! În manuscris se numea Cartea problemelor. Cum eu m-am ocupat de dactilografierea manuscrisului, mi-am permis să-i sugerez modificarea titlului, iar bătrânul diafan a acceptat cu încântare.

Nichita Vancea: Bătrânul „diafan"?!

Prof. univ.dr Ion Coja: Deseori, în gând, aşa îmi vine să-i spun. O fac acum prima oară cu glas tare... Atunci am discutat cu Ţuţea despre necesitatea unei teorii care să ne ajute să nu mai punem întrebări greşite. Am ajuns la concluzia că multe dintre întrebările cu care se frământă mintea omului sunt întrebări greşite la care nu ai cum să găseşti un răspuns corect! Ar trebui creată această ramură a epistemologiei! Aceasta, pe urmele semaseologiei, ar trebui să cerceteze şi cuvintele greşite! Dar ne depărtăm de subiect! Deci, întreb şi eu: unde erau americanii când John Kennedy era ucis la Dallas? Unde să fie?! Fiecare pe la casa cui îl are, pe la treburile lui! Ca şi românii atunci când turcii l-au ridicat pe Brâncoveanu sau când Ceauşescu a fost omorît la Târgovişte!... Cu alte cuvinte, nu ne putem juca cu conceptul/cuvântul popor, nu-i putem ataşa orice predicat sau atribut! Mulţi autori de texte critice se pripesc şi folosesc cuvîntul popor ca pe orice alt substantiv! Şi devin ridiculi, caraghioşi, după regula bergsoniană: du mécanique plaquée sur le vivant. Cred că am scris corect!

Nichita Vancea: Interesantă obiecţie!

Prof. univ.dr Ion Coja: Hai să vedem mai departe, cu ce s-a ocupat poporul român după revoluţia lui Peşte! Ce a urmat? Au urmat alegerile din 20 mai 1990! Te rog să fii atent acum! Cu ce a greşit poporul român dacă a votat masiv cu Frontul Salvării Naţionale?! Poate că nu i-ar fi votat, dar de peste tot ni se spunea atunci că FSN este de fapt PCR! Că feseniştii sunt tot comunişti!... Şi poporul român i-a crezut şi pe Ioan Raţiu şi pe Radu Câmpeanu când aceştia clamau pe toate lungimile de undă despre pericolul ca FSN să menţină România în comunism, adică în regimul social şi economic de care avuseserăm parte în ultimii douăzeci şi ceva de ani! Cum să nu-i creadă?! Erau amândoi bine informaţi, oameni subţiri, bine educaţi, veniţi din Occident, recomandaţi de tot Apusul! V-aţi întrebat, domnilor critici, de ce la 20 mai 1990 românii, adică poporul român, făcea cozi interminabile la secţia de vot ca să voteze masiv cu feseniştii, adică cu comuniştii? N-a fost atunci nicio fraudă! Dar a fost atunci o ocazie pentru acest popor de neisprăviţi să-şi spună părerea. Şi au votat cu FSN-ul, despre care adversarii spuneau că sunt un partid de comunişti, care nu vor să facă reforma! Şi românii tocmai de aceea au votat cu ei, au votat să nu se facă reforma! Acesta a fost sensul votului din mai 1990! S-au înşelat încă o dată, crezând că în FSN erau tot comuniştii ăia care pe vremea lui Ceauşescu, de bine de rău, fuseseră în fruntea efortului naţional de a ridica Casa Poporului, de a construi Metroul şi nenumăratele centrale electrice, miile de blocuri ale Epocii de Aur!... La 20 mai 1990 românii au votat împotriva reformei, împotriva unor schimbări prea mari în viaţa pe care o duseseră până atunci. Căci ce lipsise pe vremea lui Ceauşescu acum aveau deja: paşaport în buzunar şi benzină pentru maşină. Mai multă schimbare nu le trebuia!... Românii la 20 mai 1990 au reacţionat corect şi au votat pentru continuitate, au votat împotriva schimbării!

Nichita Vancea: Azi, la 20 de ani de la alegerile din mai 1990, sondajele descoperă că 83% dintre români o duceau mai bine pe vremea lui Ceauşescu, şi declară că regimul acela - impropriu numit comunist, nu le-a făcut niciun rău!

Prof. univ. dr. Ion Coja: Cifrele sunt cam aceleaşi! Coincid cu cei 85% care l-au votat pe Ion Iliescu cu FSN-ul său. Deci nu este vorba de mintea cea de pe urmă a românului! Nu putem spune că în 2010 le-a venit mintea la cap românilor şi acum regretă ce au făcut! Mintea pe care o au acum au avut-o şi atunci, numai că poporul, în aşa zisa democraţie, nu are ocazia să-şi folosească mintea decât două minute, o dată la patru ani, în cabina de vot! Vi se pare normal?!

Nichita Vancea: Care ar fi câteva puncte în care diferă viaţa de după 1990 de cea dinainte?

Prof. univ.dr Ion Coja: Bunăoară, lunar, la facultate aveam adunare generală de partid, profesori şi studenţi la un loc! Şi discutam lucruri serioase despre bunul mers al facultăţii, al învăţământului românesc, al Ţării. La noi, la Litere, înainte de 1990 s-a criticat demolarea satelor, faptul că ne sunt ascultate convorbirile telefonice şi multe altele, şi nimeni nu a fost arestat sau sancţionat pentru asta! Era exclus ca un profesor să lipsească de la ore şi să nu i se atragă atenţia în plenul adunării! Azi mai ţine cineva socoteala orelor, dacă se fac sau nu şi cum? Era exclus înainte de 1990 să ajungă ministru un impostor caraghioz ca actualul mizerabil! Era exclus să ne pomenim cu un decan ca Paul Cornea, chiar dacă sau tocmai pentru că se prea ilustrase în anii obsedantului deceniu prin participarea la represaliile anti-studenţeşti! Se ajunsese în anii '80 la o normalitate de care eu unul nu mi-am dat seama decât atunci când am pierdut-o! Dar poporul, în ipostaza sa sumară numită electorat, a avut instinct sau intuiţie şi a votat corect în 1990, a votat împotriva reformei! Împotriva schimbării! Căci nu era mult de schimbat ca să fie bine! Lipsea puţin ca să fie bine! Ce ne lipsea în Decembrie 1989? Ne lipsea un paşaport, posibilitatea de a cumpăra o casă la munte, dreptul de a circula cu maşina duminica, dreptul de scoate o revistă, o carte... În rest, nu era o problemă pentru nimeni să capete o locuinţă de la stat cu o chirie simbolică sau să o cumpere la un preţ azi incredibil de mic, să aibă un servici sigur, să înjghebeze o familie şi să crească fără mari griji câţiva copii, cu siguranţa pensiei, a alocaţiilor, cu învăţămînt gratuit, asigurarea medicală la fel... Când mă gândesc cum au votat românii la 20 mai 1990, mă umilesc şi mă simt mic şi nerod dinaintea simţului istoric, de popor vechi, greu de păcălit, pe care l-au arătat atunci românii!...

Nichita Vancea: Şi totuşi...

Prof. univ.dr Ion Coja: Da! Nu i-a păcălit pe români propaganda anti-comunistă a domnilor Raţiu şi Câmpeanu, dar i-a păcălit însuşi Ion Iliescu şi gaşca sa! Căci, din păcate FSN nu era PCR, nu erau comunişti, nici măcar bolşevici, nu aveau nici urmă de simţământ al solidarităţii proletare, al fraternităţii şi egalităţii etc., etc., ci FSN era o adunătură de activişti şi securişti oportunişti şi jepcari, puşi pe pricopseală, pe jegmăneală! Adunătură condusă de urmaşii cominterniştilor veniţi de la Moscova după 23 august 1944. Dispuşi să ucidă pentru a nu-şi pierde privilegiile. Şi chiar au ucis! Erau – şi sunt mai departe, aripa nemernică, coruptă şi bişniţară a securităţii, aripa declasată a PCR! Aşa cum însuşi Ion Iliescu nu era nici măcar cât umbra lui Nicolae Ceauşescu! Fusese secretarul judeţean PCR cu cele mai slabe performanţe! Mult chiar şi sub tovarăşa Găinuşă, de exemplu!.. Pe unde a fost, n-a rămas nimic de pe urma lui Ion Iliescu! Numai zâmbetul ca un rictus! În viaţa lui, Ion Iliescu n-a pus două cărămizi una peste alta!... N-a pus nimic în funcţiune! N-a inaugurat nimic! Şi şi-a început domnia prin sistarea lucrărilor la canalul Bucureşti-Dunăre, lucrări deja executate în proporţie de peste 80%! Un gest criminal! Pentru care trebuia pus la zid, căci săvârşea astfel infracţiunea de subminare a economiei naţionale! Dar prima lor grijă, a noilor guvernanţi, pentru că ştiau ce golănii şi crime urmează să facă, ştii care a fost! Au abrogat condamnarea la moarte!... Ştiau bine că o vor merita de zeci de ori! Repet, în 1989 lipsea puţin ca să ne fie bine! Nu mai intru în detalii! Lumea nu este proastă când regretă ce e de regretat!

Nichita Vancea: O să dezamăgiţi multă lume cu aceste aprecieri!

Prof. univ.dr Ion Coja: Da, ştiu! Vreo 5% dintre români. Oricum, subiectul nu mai poate fi ocolit sau discutat în fraze şablon. E timpul să facem un bilanţ corect şi nuanţat a tot ce a fost înainte de 1990 şi ce a urmat!... Am cugetat mult asupra acestui subiect! Ce a urmat după alegerile din mai 1990?

Nichita Vancea: Guvernarea Petre Roman...

Prof. univ. dr. Ion Coja: Adică o serie de reforme economice radicale, care au răscolit şi dat peste cap Ţara, fără ca poporul român să fie întrebat ce părere are! S-a găsit un academician, mai pe puncte făcut, dar care şi-a spălat toate păcatele atunci când s-a ridicat, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Senatului, pentru a potoli zelul demolator al impostorului devenit peste noapte din nimic prim ministru. Un om de curaj, bietul Alexandru Bârlădeanu! A încercat de unul singur să se opună acţiunii de demolare a României! I-a sărit în cap toată presa, în frunte cu falsul dizident Petre Băcanu. Singur, profesorul N. N. Constantinescu, a încercat să fie alături de Bârlădeanu! Dar unde au fost ceilalţi academicieni specialişti în economie politică, în sociologie? Unde au fost specialiştii de la Academia de Ştiinţe Economice? Cum de nu au intervenit împotriva impostorului din fruntea guvernului?! Trebuia s-o facă poporul român? Cum? Practic ce trebuia să facă poporul român când a devenit clar că suntem conduşi de un duşman al poporului român, un duşman din tată-n fiu al României?! Şi totuşi, poporul român s-a mişcat! După mintea mea, mineriadele nu trebuie amestecate şi puse toate la un loc, sub aceeaşi etichetă! Cele din 1990 au fost într-adevăr nişte diversiuni criminale şi cad în răspunderea lui Petre Roman şi echipa sa. Mineriada din septembrie 1991 însă, nu a mai fost o mineriadă manipulată de Roman & Iliescu, nu a mai fost o diversiune mizerabilă, ci a fost o reacţie firească, susţinută de toţi bucureştenii, iscată din instinctul de apărare al acestui popor! La fel cum a fost şi următoarea, de pe vremea lui Emil Constantinescu! Sunt convins că mineriadele de după 1990, inclusiv cea din septembrie 1991, trebuie contabilizate în dreptul poporului român, ca expresii ale neputinţei sale de a demisiona, de a se resemna! La fel cum şi Piaţa Universităţii, cel mai lung miting din istoria lumii, trebuie trecut tot la activul capacităţii românilor de a reacţiona energic şi tenace la provocările istoriei. Marian Munteanu şi Miron Cozma, împreună cu miile de români care i-au urmat, fac parte din bilanţul neputinţei româneşti de a demisiona, de a ne resemna! Şi, nota bene, aceste mişcări nu au avut pereche în celelalte ţări fost comuniste! Îţi mai ofer un motiv să fii mândru sau măcar mulţumit de concetăţenii noştri: în martie 1990 bucureştenii au dat jos statuia lui Lenin, în huiduielile şi ovaţiile asistenţei. La data aceea erau în lume sute, poate mii de statui ale nemernicului, în care încă mai credeau sute de milioane de naivi. Românii nu au crezut niciodată şi probabil de aceea le-a fost aşa de uşor să-l dea jos de pe soclul nemeritat! A fost atunci pentru prima oară în istorie, repet pentru Guiness Book, era prima oară când o statuie a marelui criminal Vladimir Ilici Lenin a fost demolată şi batojocorită, după cum se şi cuvenea! O premieră mondială, de care istoricii români întârzie să facă caz! Nu se pricep să facă din acest eveniment un moment românesc de referinţă, de excelenţă, de graţie! Atunci, în Piaţa Scânteii, varianta criminală a ideii comuniste a fost scoasă în şuturi de pe scena istoriei şi aruncată la lada cu gunoi a istoriei! Ca martor, vă pot spune că erau mii de bucureşteni adunaţi să dea greutate gestului, iar demolarea nu s-a consumat în câteva minute, ci a durat două zile, căci autorităţile, intrate deja sub ascultarea celuilalt Ilici, nu s-au arătat dispuse să ofere utilajele necesare de-construcţiei! Dimpotrivă, s-au pus de-a curmezişul elanului popular. Dar în zadar perora la TV finul lui Lenin, tovarăşul Ilici Iliescu, încercând să stăvilească elanul justiţiar şi eliberator al bucureştenilor! Al poporului român, pot spune! Nu s-au lăsat românii până n-au dat de pământ cu Anti-Cristul! Coincidenţă miraculoasă: demolarea lui Ilici s-a produs în ziua de 6 Martie! Aşa au aniversat românii instalarea prin furt şi minciună a primului guvern comunist, cel din 6 martie 1946! N-a fost cu intenţie! Aşa s-a nimerit! Demolarea a început pe 5 martie, şi părea că va dura un ceas-două, dar Dumnezeu a aranjat să nu se poată finaliza decât a doua zi! Ca semn că a început demolarea leninismului, exact în ziua în care s-a instalat la guvernare în 1946! Alt detaliu: cel mai activ dintre demolatorii lui Lenin era un preot tânăr! Se pare că a lui a fost iniţiativa! Ar merita pomenit în cărţile de istorie! Hainele sale preoţeşti au impus respect celor trimişi de Ion Iliescu să oprească istoricul gest! Aşadar, demolarea leninismului, a bolşevismului, a început în România! Pe 6 martie 1990! Moment de istorie universală! Toate cele de mai sus sunt întâmplări petrecute numai în România, fără pereche în celelalte ţări aşa zis comuniste!... Sunt convins că nu le putem aprecia ca pe nişte semne ale resemnării, ale demisiei de la datoria cu care istoria încarcă fiecare popor! Ci dimpotrivă, ca pe semne de mare vitalitate naţională, semne ale unui instinct istoric deosebit de corect! Unde şi când şi în ce condiţii au mai fost demolate sau demontate alte statui ale marelui criminal Vladimir Ilici Lenin, fie-i numele uitat?!

Nichita Vancea: Şi atunci situaţia de dezastru naţional, după unii ireparabil, nu cade nicicum în vina poporului român?

Prof. univ. dr. Ion Coja: În principiu, zi-mi, te rog, ce putea să facă poporul român şi n-a făcut în aceşti ani? Ce i se reproşează în mod concret?

Nichita Vancea: Că nu a tras la răspundere clasa politică şi nu i-a temperat lăcomia nesimţită.

Prof. univ. dr. Ion Coja: Concret, cum putea acţiona Măria Sa poporul în acest scop?

Nichita Vancea: Prin mitinguri şi alte manifestări de protest, prin memorii şi reclamaţii... Şi mai ales prin vot! Fireşte, asta în teorie! În practică...

Prof. univ.dr Ion Coja: În practică, în realitate, democraţia oferă puţine posibilităţi poporului să tragă pe cineva la răspundere! M-aş fi aşteptat ca domnii autori, care fac judecăţi de valoare asupra poporului român, să consemneze eşecul sau măcar neajunsurile democraţiei, atât în România, cât şi pe plan mondial! Falsa democraţie în care trăim este principala cauză a răului de care suferim! Iar democraţia - să nu uităm o clipă!, a fost instalată în România sub controlul şi monitorizarea Occidentului! O falsă democraţie, care a primit validarea instanţelor occidentale! Aceleaşi instanţe care, înainte de 1990, ne ţineau în şah acuzându-l pe Ceauşescu de felurite încălcări ale regulilor democraţiei, acum, după 1990 închid ochii la nenumărate crime, la dispreţul total faţă de regulile democraţiei arătat de guvernanţi! Din păcate, asta se întâmplă nu numai în România, ci şi pe plan mondial! Inclusiv în Occident!

Nichita Vancea: În Occident?

Prof. univ.dr Ion Coja: Sunt o sumedenie de exemple şi dovezi, începând cu democraţia americană - un veritabil fals, care a zăpăcit multă lume, şi terminând cu democraţia din orice altă ţară. Inclusiv Uniunea Europeană. Sunt ţări occidentale unde referendumul a consemnat refuzul poporului de a intra în UE. Şi nu s-a ţinut seama de acest refuz. Reacţia autorităţilor: au decis să renunţe la organizarea de alte referendumuri. Poporul, ca subiect, nu face analize de subtilitate. Ci se manifestă instinctual sau după tradiţie. Poporul, naţiunea care este capabilă să edifice o statalitate proprie, îşi creează anumite instituţii publice reprezentative, cărora le delegă dreptul de a trage la răspundere pe oricine din interiorul statului naţional. Prin alte instituţii îşi satisface nevoia de adevăr! Sau nevoia de dreptate, de justiţie! Şi aşa mai departe. Academia este una dintre aceste instituţii! I-aş sugera domnului academician Constantiniu, fiind singurul academician cu o prezenţă vie în viaţa Ţării, să facă o analiză critică a felului în care Academia Română a corespuns aşteptărilor pe care poporul român este în drept să le aibă de la academicii săi! Nu cumva are şi Academia partea ei de vină pentru situaţia catastrofală a Ţării?

Nichita Vancea: Sunt convins că domnul academician Constantiniu ar avea multe de spus pe acest subiect.

Prof. univ. dr. Ion Coja: Important este să vorbească public, în auzul poporului român, aşa cum a făcut deunăzi prin Formula AS. A vorbit? A vorbit ceva mai mult decât alţi academicieni, dar n-a abordat propriu zis subiectul! Frontal! Repet întrebarea: Nu cumva are şi Academia Română o parte importantă din vina pe care o punem pe umerii „poporului român"?

Nichita Vancea: Întrebarea dumneavoastră este o acuzaţie în toată legea! Fiţi mai explicit.

Prof. univ.dr Ion Coja: Am dat deja un exemplu, cu nespălatul care răspunde la numele Ellie Wiesel! Cum au putut să ofere fotoliul de academician unui individ care face propagandă celui mai deşucheat şi mai dezgustător antiromânism?!... Dar pot să dau un exemplu şi mai grav. Mă refer la una din principalele probleme şi cauze de care se leagă criza în care ne-am înfundat de vreo doi-trei ani. Problema băncilor. S-a petrecut un fenomen absurd, de necrezut, pe care eu unul cu greu l-am priceput că este real şi chiar se petrece: România a împrumutat câteva zeci de miliarde de euro de la FMI, de la Banca Mondială, bani din care s-au plătit ceva pensii şi salarii, dar cei mai mulţi bani din acest împrumut au mers la băncile din România, pentru a le ajuta să nu intre în faliment. Numai că băncile din România sunt, toate, sucursale ale unor bănci străine. Astfel că banii noştri se duc să sprijine banca mamă, din altă ţară, să nu dea faliment. Lucrul cel mai grav, pe care îl ştim cu toţii, este că nu mai există bănci româneşti în România! Câteva au mers prost şi au dat faliment, iar altele, care mergeau bine, au fost falimentate cu program de falimentare. În mod planificat! Mă refer astfel la Banca Religiilor, la Banca Dacia Felix... Vinovatul principal pentru dezastrul din sistemul bancar românesc este un domn, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale! Neschimbat în funcţie de 20 de ani! A fost răsplătit pentru aceste frumoase rezultate şi prin laurii de academician care i-au fost puşi pe nobila frunte! Am avut ocazia să-l întreb pe un coleg al domnului Constantiniu, pentru care merite ştiinţifice a fost Mugur Isărescu făcut academician. Mi s-a răspuns că înfotolierea lui Mugur Isărescu s-a făcut cu gândul la banii cu care acesta ar putea să sprijine Academia.

Nichita Vancea: Şi ce este chiar aşa de grav?!

Prof. univ.dr Ion Coja: Păi nu este nimic grav, dar ajungi astfel să te întrebi care mai este deosebirea între un academician şi amărâtul care îşi dă votul unor infractori pentru un kil de făină şi un pui schilod?!

Nichita Vancea: Sunteţi prea aspru!

Prof. univ.dr Ion Coja: Întreb mai departe: dacă tovarăşii academicieni s-au gândit la banii pe care îi va aduce Isărescu la Academie, de ce nu s-a gândit nimeni sub cupola Academiei la banii, mult, mult mai mulţi, cu care Mugur Isărescu păgubeşte România?! Bani luaţi din pensiile cele mai sărace, din sistemul educaţiei, al sănătăţii, şi externalizaţi, adică fraudaţi în beneficiul finanţei mondiale, cea care i-a luat capul şi lui Ceauşescu! Şi care este principala furnizoare de mizerie şi disperare în România post-decembristă! Eu nu mă pricep, dar specialiştii pe care îi cunosc, toţi îi atribuie lui Mugur Isărescu un rol esenţial în producerea dezastrului pe care îl trăim! La Academia Română sunt mari specialişti în economie şi finanţe. Sunt mulţumiţi domnii academicieni de starea în care se află România? Nu văd, ignoră sau trec cu vederea răul făcut României de finanţa mondială prin Mugur Isărescu?! Ah, România este altceva! Să nu amestecăm lucrurile! Pereat Romania, vivat Academia! Pe domnii academicieni, din presupusul lor turn de fildeş, nu i-au interesat decât donaţiile făcute de Banca Naţională a României! Aripa nouă a Bibliotecii Academiei şi manuscrisele lui Eminescu, vestitele Caiete, au beneficiat din plin de sponsorizările primite de la Banca lui Mugur Isărescu. Păi acest domn Isărescu, academician de complezenţă, a făcut ţării şi poporului român atâta rău cât n-au făcut la un loc toţi academicienii de conjunctură de după 1944, un Mihail Roller sau o Elena Ceauşescu, un A.Toma sau Manea Mănescu! Au fost copii mici pe lângă dezastrul din sistemul bancar românesc produs după 1990! Domnul Mugur Isărescu nu are nicio răspundere pentru asta?

Nichita Vancea: Are, dar nu văd vinovăţia domnului academician Constantiniu! Domnia sa a fost ales în Academie mulţi ani după Mugur Isărescu!

Prof. univ. dr. Ion Coja: Dar eu, dragul meu, nu de domnul Constantiniu mă plâng! Doamne, fereşte! Este singurul academician luptător! Mă rog, plec de la spusele domniei sale, profit de ocazie, exagerez puţin şi ajung acolo unde nu credeam c-o să ajung: vinovăţia, căci de vinovăţie este vorba, a celor mai serioşi oameni din Ţara asta: academicienii! Te rog să mă mai îngădui cu o întrebare.

Nichita Vancea: Nu am cum să vă împiedic! Este pe răspunderea dumneavoastră!

Prof. univ.dr Ion Coja: Da, îmi iau răspunderea şi pentru următoarea nedumerire: A mai fost un referendum, mai important decât toate celelalte la un loc. Nu mai ţin minte exact cum se numea emisiunea, parcă Zece pentru România, la Televiziunea naţională. O idee cam tembelă, preluată de la alte televiziuni naţionale. Telespectatorii au fost invitaţi să voteze pentru una dintre marile personalităţi, pentru a se desemna personalitatea cea mai importantă, cea mai respectată de români. Ţineţi minte, nu?

Nichita Vancea: Şi a fost desemnat Ion Antonescu!

Prof. univ.dr Ion Coja: Păi cine l-a desemnat? Nu poporul român?! Eu cred că putem spune că poporul român l-a ales atunci pe Ion Antonescu preşedinte în eternitate al României!... Cum ar fi de comentat acest rezultat altfel decât ca un semn că poporul român nu este uşor de prostit şi nici de intimidat?! Nemernicii i-au demolat lui Ion Antonescu statuile, au interzis prin lege să spui ceva de bine despre mareşal, iar la concursul cu pricina i-au pus lui Ion Antonescu un prezentator, un laudator, un apologet – căci aşa prevedea regulamentul emisiunii, care s-a purtat exact ca şi avocatul soţilor Ceauşescu la Târgovişte: în loc să-l apere şi să-l laude pe mareşal pentru meritele pe care le are în eternitate, avocatul vândut ştie el cui inventa pe seama mareşalului acuzaţii despre care românii ştiu demult că sunt false, mincinoase. Nu s-au lăsat românii prostiţi de un piţifelnic! ...Aşa se zice? Piţifelnic?

Nichita Vancea: Cine a fost avocatul, cumva Adrian Cioroianu?

Prof. univ.dr Ion Coja: Da, nefericitul! Aşadar, în ciuda unei vaste şi susţinute manipulări, poporul român nu s-a lăsat prostit şi s-a rostit clar în favoarea mareşalului Ion Antonescu, a unui criminal de război! În felul acesta se cască o prăpastie cât hăul între poporul român şi Academia Română! Nu ştiu să mai fie o ţară în care Academia să funcţioneze într-o divergenţă atât de mare cu propriul popor pe un subiect atât de important! La Academia Română, din august 1944 şi până azi, se tace ori se minte cu tenacitate despre mareşal. Secţia de istorie a Academiei, din care face parte şi domnul Florin Constantiniu, nu se încumetă să spună adevărul despre mareşal şi alte subiecte. Această abţinere de la rostirea adevărului, deseori surmontată de afirmaţii de-a dreptul mincinoase cu privire la mareşal şi supuşii săi români, este mai rea şi mai vinovată decât spiritul de demisie invocat. Cuvântul demisie este un termen prea blând pentru a califica vina istoricilor academicieni de a falsifica istoria României, capitolul Ion Antonescu! Îl las pe domnul profesor Constantiniu să propună termenul potrivit! Ba mai mult: un mare istoric cum este domnul Gheorghe Buzatu nu are nicio şansă de a fi primit în Academia Română pentru că a spus mereu adevărul despre Ion Antonescu! Şi mai pun o întrebare: faptul că poporul român l-a votat pe Ion Antonescu ca fiind cel mai mare dintre marii români a avut şi un sens polemic, o ocazie nesperată şi prompt speculată de publicul românesc, de „poporul român", pentru a-i trage la răspundere pe netrebnicii care au scornit ordonanţa de urgenţă nr.31 din 2002 şi pe toţi, inclusiv academicienii, cei aserviţi puterii politice, care nu au mişcat în front şi au acceptat umilinţele impuse poporului român prin acea ordonanţă nenorocită! Cine a demisionat de la datoria sa? Poporul român sau reprezentanţii săi cei mai laureaţi, cei mai înzestraţi de Dumnezeu cu toate darurile erudiţiei, ale atotştiinţei?!

Nichita Vancea: În concluzie?

Prof. univ.dr Ion Coja: În concluzie aş comenta şi afirmaţia cum că poporul român şi clasa politică îşi împart în mod egal vinovăţia pentru situaţia de dezastru în care ne aflăm... Dă-mi voie să-i iau apărarea şi clasei noastre politice, atât de nemernicită cum e: cum adică? Alţi vinovaţi nu există? Decembrie 1989, ca eşec, ca minciună, nu are nicio legătură cu KGB şi CIA, cu trocul dintre Gorbaciov (lăsat să-şi facă de cap în România) şi Bush (liber şi el să intervină anti-democratic în Nicaragua), cu intrigile lui Mitterand? Nu mai zic ale Budapestei şi Belgradului! Costurile intrării noastre în NATO şi Uniunea Europeană noi le-am fixat? Clauzele secrete care ne-au fost impuse, dictate de partenerii internaţionali, şi consecinţele lor, nu fac parte din dezastrul post-decembrist? Doar este evident că lucrurile se desfăşoară după un scenariu anti-românesc pe care l-au conceput alţii, în cancelarii care ne poartă sâmbetele nu de ieri, de azi, ci de secole! Aşadar, mi se pare evidentă funcţionarea încă dinainte de decembrie 1989 a unor strategii anti-româneşti, profesionist concepute şi executate, fără de care nu se putea produce dezastrul generalizat de după 1990! A nu ţine seama de aceste strategii anti-româneşti atunci când comentezi cele petrecute după 21 decembrie 1989 este semn de neseriozitate, de aflare în afara subiectului... Este atât de evident că asupra noastră se aplică un program anti-românesc apocaliptic, urmărind depopularea (de-românizarea) României, declinul demografic şi economic, şi strămutarea în România a unor străini, evrei în primul rând! Nu pot accepta ideea că domnii academicieni nu sesizează desfăşurarea acestui scenariu criminal şi perfid. Academia Română este datoare să pună în discuţie acest scenariu şi să se pronunţe asupra lui, pentru a cere socoteală clasei politice, guvernanţilor, complici la acest genocid. Avem nevoie de expertiza academică pentru a lumina poporul român şi clasa politică asupra stării reale a Naţiunii române! Actualul preşedinte şi echipa sa de consilieri nu sunt capabili să prezinte Ţării un raport corect, cinstit şi avizat, aspra problemelor cu care ne confruntăm. Actualul preşedinte şi guvernanţii, în fapt întreaga clasă politică, se fac vinovaţi de trădare naţională. Nu putem imagina nicio soluţie de redresare naţională alături de aceşti iresponsabili.

Celor care comentează fenomenul românesc post-decembrist le ofer un reper pentru înţelegerea corectă a situaţiei în care ne aflăm. Le ofer în acest sens răspunsul unui demnitar chinez care ne-a vizitat ţara şi care, întrebat de ce nu au făcut şi în China o revoluţie anti-comunistă ca în România şi în celelalte ţări comuniste din Europa, dixit: În China nu s-a făcut revoluţie anti-comunistă pentru că în Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez nu există nici un evreu! Mda, nici lui Cicero nu-i venea uşor să-i vorbească de rău pe evrei! Aşa că nu mă mir de cei care se fac că nu au auzit vocile care de ani de zile clamează, e drept - într-un mod neacademic, pericolul palestinizării României! Voci care, cu riscuri deloc neglijabile, avertizează suflarea românească asupra pericolului pe care îl reprezintă încetăţenirea în secret a un milion de evrei! Nu vor academicii noştri să afle nici de strategia diasporistă din Israel, care preconizează deschis, în dezbateri publice, revenirea evreilor în ţările din Estul Europei, proces istoric intrat deja în faza de desfăşurare şi care priveşte în modul cel mai direct viitorul statului şi al poporului român! Numai lăcomia clasei politice trebuie temperată? Nu cumva această clasă politică a trădat, a vândut Ţara străinilor, unor străini anume? Chiar nu se ştie la Academia Română şi în mediile universitare adiacente nimic despre această trădare? Nu se ştie în beneficiul cui ne-au trădat guvernanţii, clasa politică?! Sau, cumva, este prea periculos să vorbim despre trădare în aula spânzuratului?!

O precizare: cele spuse mai sus despre elita academică se potrivesc încă şi mai bine pentru elita universitară, adiacentă celei academice. Comunitatea rectorilor, când se întruneşte, discută numai tehnici de alegeri în consiliile ştiinţifice, scheme de accesare a fondurilor europene, formule de prelungire sau chiar eternizare în funcţiile de conducere! Problemele Ţării?! Păi nu avem Parlament? Guvern? Preşedinte? Mă întreb, ce va avea de spus cine va citi peste o sută de ani textele critice la adresa poporului român cu care în zilele noastre îşi exersează stilul şi profunzimea de idei fel şi fel de neica nimeni! Se va mira, probabil, bietul strănepot, că din peisajul dezastrului românesc descris de domnul X sau Y lipsesc principalii autori, persoanele şi instituţiile care ne-au călcat Ţara în numele democraţiei occidentale, de la care noi am aşteptat, ca proştii, un sprijin dezinteresat, în numele interesului comun şi impersonal de a se lărgi aria democraţiei pe planeta noastră!, iar în realitate ne-am confruntat dur cu mercantilismul şi egoismul cel mai dezgustător! Lipsit de orice urmă de scrupul moral! Ehe, păi erau pionieri nevinovaţi ruşii, cu vestitele lor sovromuri, faţă de jaful şi distrugerile din economia românească post-decembristă! Noi, în 1990, ne-am racordat la o lume în care credeam, cu naivitatea viţelului dus la abator! Eram convinşi că principiile democratice, ale legalităţii şi legitimităţii, ale competenţei va fi să ordoneze întreaga societate, întreaga planetă. Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană convinşi că intrăm într-un club de gentlemani! Şi, Doamne, ce mult ne-am înşelat! Nici azi cei mai mulţi dintre noi nu ne-am dumirit bine în ce cloacă am intrat! Iar poporul român nu se poate dumiri ca lumea fără ajutorul elitei intelectuale, universitare şi academice! Iar această elită tace, tace şi dă din coate să prindă care o bursă, care o sponsorizare, care un grant sau mai ştiu eu ce şpagă, ca preţ al tăcerii! Al trădării! Primii care se gândesc la sine şi nu la binele comun sunt înşişi învăţaţii Neamului, cei care, după rânduiala lăsată de Dumnezeu, ar trebui să se afle în fruntea românilor capabili să se gândească la binele comunitar, naţional! Căci sunt destui români capabili şi dispuşi la acest sacrificiu.

Suntem o ţară ocupată, domnilor judecători neînduraţi, domnilor academicieni, domnilor rectori, domnilor profesori! O ţară ocupată nu bărbăteşte, cu trupe militare, căci Ion şi Gheorghe nu ar fi îngăduit asta!, ci ne-au ocupat prin forţa perfidă a contractelor economice şi financiare jegmănitoare, semnate de preşedinţi şi prim-miniştri trădători de Ţară! Au semnat în mare secret, nu au întrebat pe nimeni, nu au informat pe nimeni! Au semnat deseori sub presiunea unui şantaj! Căci gentlemanii din Occident recurg şi la şantaj, ba chiar şi la crimă, la orice recurg dacă le-o cere imperativul profitului material cu orice preţ moral! Au căzut cu toţii la înţelegere: politica şi morala sunt două linii paralele care se întâlnesc la infinit. Ne-am pierdut suveranitatea de stat într-un mod cu totul atipic, nemaiexersat în istorie! Poporul român, poporul!, nu are cum să-şi dea seama de subtilităţile şi dedesubturile acestor contracte ale înrobirii financiare, nu are poporul român cum să găsească soluţii la această inovaţie perversă a istoriei. Intelighenţia românească, în primul rând Academia şi Universitatea, ne-au fost lăsate de la Dumnezeu ca să acţioneze în asemenea situaţii! Să-şi asume ieşirea la rampă, în ring, în arenă, la tribună, în numele Adevărului şi al Datoriei faţă de Neam!

Nu suntem, încă nu suntem un popor de oi, popor demisionar, popor vegetal etc. etc... Suntem mânaţi însă în această direcţie. Ne-ar prinde bine un cuvânt lămuritor şi de încurajare, un ajutor, un punct de sprijin ca să putem ieşi din mlaştina în care am fost împinşi de liderii noştri, de aliaţii noştri, de prietenii în care am crezut şi i-am aşteptat să ne izbăvească! Cine să rostească cuvântul de îmbărbătare şi de iluminare dacă nu fiii cei mai învăţaţi şi mai doxaţi ai acestui neam românesc?! Suntem o ţară ocupată. Din păcate - sau din fericire, întreaga planetă este ocupată de o conjuraţie mondială a unor politicieni fără Dumnezeu, fără nicio sensibilitate faţă de fiinţa umană. În însăşi ţara care se pregăteşte să pună şaua pe planetă, s-a produs „acapararea guvernării în mâna unei mici grupări de iniţiaţi, care au folosit banii publici pentru a controla alegerile, pentru a influenţa şi slăbi în mod sistematic orice control financiar". (Matt Taibbi, citat de Greg Gordon în articolul Cum a cumpărat Wall Street-ul Congresul SUA.) Evident, este vorba de aceleaşi structuri oculte care, în urmă cu 50 de ani, erau descrise de preşedintele John Kennedy ca „o conspiraţie monolitică şi cruntă care se bazează pe infiltrare în loc de invadare (s.n.), pe intimidare în loc de libera alegere.(...) Operaţiunile sale sunt ascunse, nu publice, greşelile sale sunt îngropate, nu puse pe prima pagină a ziarelor, criticii săi sunt reduşi la tăcere(...)." Aceasta este lumea în care trăim, o lume ale cărei mecanisme secrete nu au cum să fie cunoscute şi înţelese de „popor", oricare ar fi acesta, român sau american ori francez! O lume în care aproape nimic din ce se vede şi se aude în viaţa publică nu este adevărat! Cum să se orienteze poporul român în această butaforie a minciunilor şi diversiunilor, cum altfel decât prin minţile cele mai luminate cu care Dumnezeu a înzestrat poporul român?! Adică prin academicieni şi profesorii universitari, în primul rând! Cu o condiţie: aceştia să ţină cu poporul, cu Neamul! Să nu se ruşineze a-l mărturisi nici pe Domnul Iisus, nici pe Eminescu ori Avram Iancu sau Tudor din Vladimireşti!...

Cu alte cuvinte, în 1990 noi am intrat în lumea democraţiei occidentale, o lume în care demult popoarele au fost transformate în turme de oi! Începând cu poporul cel mai democratizat, fireşte. Vezi neputinţa americanilor de a se trezi din coşmarul atât de bine înscenat la World Trade Center. Moment de ruşine planetară! Păi, domnilor criticaştri, niciodată în istoria lor românii nu au fost atât de oi ca americanii în septembrie 2001. Sunt multe de spus! Închei - deocamdată!, afirmând cu toată seninătatea, dar şi cu obidă, că suntem un popor cu o istorie de care nu avem motive să ne ruşinăm! Inclusiv istoria ultimelor decenii, de după 23 august 1944 sau de după 21 decembrie 1989. Din păcate, istoriografia românească este mult sub nivelul istoriei românilor! Adică istoricii noştri, istoriografii, cronicarii evenimentelor ce se petrec în lumea românească, sunt departe de a se putea spune despre ei că şi-au făcut datoria faţă de adevăr, faţă de neam! Istoricii noştri, ca şi ceilalţi componenţi ai intelighentziei româneşti, nu suntem la înălţimea celor care au făurit această istorie! Învăţaţii neamului au amestecat prea multă viaţă personală în rostirea adevărului! Prea mult condiţionează rostirea adevărului de interesele carierei lor, de confortul familiei lor sau de alte repere reale, valabile pentru orice individ de rând, dar penibile şi jenante de la un nivel socio-cultural în sus! Fireşte, există nenumărate excepţii, dar prea puţine printre academicienii noştri, în mediul academic, universitar! O spun fără nicio satisfacţie. Dimpotrivă.

Dar dacă intri pe Internet, dai peste sute, mii de români, tineri mai ales, din Ţară sau din străinătate, care caută adevărul cu tenacitate şi cu credinţă în Dumnezeu, în Neamul românesc! O spun cu toată satisfacţia! Sunt nemaipomeniţi! Veritabili Feţi Frumoşi! Se pare că se vor descurca şi fără modelele din aulă, de la catedră!
Doamne, ajută-i, Doamne!

A consemnat Nichita Vancea
ianuarie 2011


NOTĂ: Interviul este publicat în revista ART-EMIS, cu acordul prof. univ. dr. Ion Coja footer