Noi când ne învăţăm minte?
„Istoria se răzbună, repetându-se!”, spunea Nicolae Iorga, aşa că cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete. Unii însă o repetă la nesfârşit şi degeaba. O vorbă de duh spune că omul deştept învaţă din greşelile altora, omul obişnuit din greşelile sale, iar omul prost deloc. Să fie românii atât de proşti încât să nu înţeleagă nimic din greşelile istoriei? Îmi vine greu să cred şi totuşi, se pare că aşa este. Dacă mă uit la războaiele pe care le-a purtat acest popor, la greşelile sau trădările care au dus de fiecare dată la înfrângerea, umilirea şi subjugarea acestui neam, la ruperea unor bucăţi din acest pământ, observ că toate au avut ca numitor comun manipularea, amestecul străin şi trădarea unor politicieni sau conducători aflaţi la putere. Nici faptele bune sau, să le spunem măreţe, nu s-au făcut dintr-un imbold intern. Revoluţia din 1821 a fost pornită, dirijată şi falimentată de ruşi şi Eterie, cea de la 1848, exportată de francezi, cea din '89, de serviciile străine ostile lui Ceauşescu şi naţiunii române. Istoria s-a repetat şi se va repeta pentru că nu suntem în stare să învăţăm din istorie.
România nu mai are conducători, are stăpâni, interni şi externi.
Să admitem că până în anii recenţi lumea nu avea atâtea posibilităţi de informare de studiere şi verificare a unor date pentru a putea lua o decizie în cunoştiinţă de cauză. Dacă avem în vedere explozia informaţională a ultimelor decenii, s-ar putea spune că acuma este imposibil să mai prosteşti pe cineva. Aiurea! Acuma este si mai uşor să prosteşti, acum au apărut atât de multe „surse”, atât de diverse, atât de contradictorii şi atât de accesibile, încât cine vrea să se documenteze pe un subiect dă un clic şi are zeci, poate sute de puncte de vedere, care mai de care mai originale, încât nici dacă vrea să afle cât face 2 x 2 nu mai este sigur că va găsi un singur rezultat. Asta, ca să nu mai spun ce se întâmplă când un sistem media - că deja putem vorbi de sisteme media, nu doar concerne, patroni sau moguli -, vrea să manipuleze un anumit subiect. Şi atunci se pune întrebarea: când şi cum putem să învăţăm ceva, după cine să ne luăm? Aici e durerea, aici e marea dilemă a veşnicului „cetăţean turmentat”, care este românul. Românul, matrafoxat sau nu, a avut mereu nevoia să se ia după alţii, să îi spună cineva ce să facă, unde să se uite, ce să spună, cu cine să facă alianţe, pe cine să injure, cui să dea peşcheşul şi de la cine să aştepte răsplata. Această meteahnă nu se manifestă numai la omul de rând. Ea este proprie românului pe orice treaptă s-ar afla el, ba, cu cât este mai sus, cu atât este mai aplecat către şoaptele, cuvintele sau ordinele din afară ori de la pupitre. Ţăranul de jos, obiditul, (nu mai pot spune muncitorul, pentru că această categorie a dispărut din peisajul socio-economic român, acuma avem doar angajaţi pe termen limitat sau nelimitat), muritorul de foame nu prea are nevoie de instrucţiuni ca să dea cu sapa, să pună cârca la bătaie sau să tragă în jug, el o face instinctiv, reflex, automatic, iar eventualele ajustări le primeşte cu capul jos, fără să ciulească urechile, fără să întrerupă activitatea de umplere a buzunarelor celor care îl stăpânesc. România nu mai are conducători, nu mai are guvernanţi, nu mai are conducere, pentru că asta presupune anumite calităţi şi anumite relaţii sociale care au dispărut. România are stăpâni, interni şi externi.
Nerespectarea dreptului la muncă
În acest context, pe cine mai miră, cine să se mai sesizeze, cine să se întrebe şi cine să se revolte, când stăpânii împing biata ţară acolo unde vor ei, fără să le pese de ce se va întâmpla cu angajaţii, aceşti sclavi moderni care nu mai au timp nici să se întrebe de ce au ajuns să îşi piardă copiii, fie plecaţi să muncească sau să fure prin alte părţi, fie ucişi de boli despre care bunicii lor habar nu aveau? Dureros este nu doar faptul că ne pleacă copiii la muncă, negăsind de lucru în România, deşi cei 740.000 de şomeri (aflaţi în evidenţă, fără a-i socoti pe cei neînregistraţi care nu iau indemnizaţia de şomaj sau pe cei plecaţi din ţară pe acelaşi motiv), ar trebui să dea în judecată statul român pentru nerespectarea dreptului la muncă, în România drept garantat în Constituţie. Durerea constă în faptul că aceştia, cei tineri în mod special, când pleacă din ţară, la muncă, la furat sau la dracuʼîn praznic, pleacă înjurând acest pământ, această ţară, acest popor de uituci, odată cu stăpânii care sunt vinovaţi de toate astea, pentru că i-au adus în situaţia să plece în altă parte, în necunoscut şi nimic nu îi va mai aduce înapoi pentru că şcoala i-a învăţat cine este Barroso, cine este Van Rompuy, cine este Angela Merkel, au văzut cum arăta ea când era jună şi neliniştită, au învăţat că acolo la ei sunt bani, iar aici doar foamete, bătaie de joc, sărăcie şi şomaj. Mulţi dintre ei habar nu au unde le sunt îngropaţi bunicii, nu ştiu nici măcar cum se numeau sau ce scrie pe crucile lor, nu ştiu unde este capul lui Mihai şi de ce Tudor Vladimirescu a fost măcelărit şi aruncat într-o fântână. Şi atunci, pentru ce să rămână aici, pentru cine să lupte, de ce să se mai întoarcă. Tudor Vladimirescu, Dej, Ceauşescu şi generalul Guşă sunt singurii conducători de stat sau armată care au avut curaj să înfrunte conducătorii unor armate „prietene” mai puternice şi să le ceară să iasă din ţară sau să rămână în locurile lor. Pentru asta au plătit toţi.
Pământurile româneşti sunt vândute en gros şi en detaille cu ştirea şi aprobarea guvernului
Astăzi, România se află în faţa unui nou prag, a unui nou eveniment ,a unei noi provocări, a unui nou brânci dat de stăpânii din afară. La graniţa de Est este mişcare, mişcare pornită de alţii, pe care românii sunt împinşi să o rezolve sau la care sunt chemaţi, împinşi să participe. Li se spune de către cei care fac legile, legea celui mai puternic şi legea banului, că aşa trebuie, că aşa este bine, că asta înseamnă democraţie, să respecţi voinţa celui mai tare. Din nou nu putem gândi cu propriul nostru cap, din noi primim mutările în plic, din nou suntem pionii de sacrificiu pe tabla de şah a marilor puteri. Nu învăţăm şi nu ne învăţăm minte niciodată. Ai crede că România este plină de trupuri fără cap, că suntem toţi blestemaţi, de la trădarea lui Mihai, să umblăm fără cap aşa cum a fost el lăsat pe Câmpia Turzii sau suntem toţi copii de brâncoveni. Şi pentru ca românii să nu se întrebe de ce sunt vârâţi la înaintare într-un conflict declanşat de marile puteri din ambiţie sau plictiseală, li se spune că fraţii moldoveni sunt în pericol şi că este momentul să se unească, dar fără să aibă un referendum în Moldova care să stabilească dacă asta vor moldovenii. Pe de altă parte, în timp ce românii stau cu ochii atintiţi pe graniţa de Est, nu văd că pe la spate, mişeleşte, pe graniţa opusă şi pe întreg teritoriul Transilvaniei pământurile româneşti sunt vândute sat cu sat, oraş cu oraş bucată cu bucată en gross şi en detaille cu ştirea şi aprobarea tacită a guvernului, aşa cum a trecut şi legea subordonării S.T.S. de către M.A.I.
Jalnică ţară cea în care până şi eroii săi sunt stabiliţi de o putere străină
Stăpânii se fac că nu văd şi nu aud ce se întâmplă în Transilvania, pământurile ne sunt furate cu ajutorul administraţiei de stat şi a unor judecători corupţi iar noi ne uităm peste Prut şi plângem de mila ucrainienilor şi a ruşilor din Crimeea care au cerut să se unească cu ţara, ceea ce moldovenii noştri încă nu au făcut şi nu ştiu dacă o să o facă. Românii sunt din nou amăgiţi, trimişi la luptă în interesul altora, din nou li se promite câte ceva, ca la alegerile româneşti, o mărire de pensie, o ieftinire la pâine, dar pe partea celalaltă se scumpesc gazele, energia, combustibilul, deci viaţa. Nu învăţăm, nu vrem să învăţăm deloc din istorie, din experienţă, din greşeli, din trecut. Oare ce blestem purtăm în noi? Să fie al lui Burebista, al lui Decebal, al lui Ioan Vodă, sau al celuilalt Ion, cel al cărui nume românii nici nu mai au voie să îl rostească, tot la îndemnul stăpânilor străini care ne stabilesc nu numai pe cine să iubim sau pe cine să urâm, cu cine să bem, sau ce să mâncăm, ce să sărbătorim, pe cine să punem la justiţie sau ce legi să votăm, ne impun şi eroii şi trădătorii, după cum s-au purtat sau au turnat la ei. Jalnică tară cea în care până şi eroii săi sunt stabiliţi de o putere străină! Ce soartă poate să aibă o astfel de ţară în care cetăţenii ei nu învaţă, nu se învaţă minte, nu vor să gândească cu propriul cap, umblă ca nişte moroi într-o lume ireală?