Revista Art-emis
„Îmblânzirea lui Lilith” PDF Imprimare Email
Aurelia Satcău, Melbourne, Australia   
Duminică, 16 Martie 2014 19:33

Aurelia Satcău, expoAurelia Satcău, mai întii scriitor, apoi artist plastic, a părăsit ţara de origine, România, în 1990. Împreună cu soţul, Radu Satcau şi fiul lor Andrei a luat drumul spre o viaţă nouă. La început în Olanda, unde a dat naştere şi unei fetiţe, frumoasa Mateea care are acum 22 de ani, apoi în Noua Zeelandă, pentru ca, în final, în1997, să se stabilească definitiv la Melbourne, în Australia. Aurelia a ajuns la pictura abia în 2011, când, la capătul a trei titluri universitare (lingvistică, iteratură, studii culturale şi teorie de film) şi a două specializări - în învăţământ şi consiliere multiculturală (Multicultural Counselling), dar şi după ce a fost, peste 20 de ani muza soţului-pictor, Radu Satcău, Aurelia a hotărât că a venit şi vreamea unui alt impact cu realitatea, o conjugare de forma, culoare şi idee. La începutul lunii martie a acestui an, la Galeria de Artă Walker St. Gallery din Dandenong, cu ocazia zilei de 8 Martie, Ziua Femeii, expune artistul Aurelia Satcău care, cu puţin timp în urmă, pe data de 7 februarie, cucerea admiratorii de artă cu expoziţia domniei sale de la Muzeul „Heritage Hill”, intitulată „Lilith in Anima Land” (In spatele uşilor închise), expoziţie deschisă de către reprezentantul coroanei Hon.

Ben Todică : Ce simtiţi în acest moment?

Aurelia Satcău: Sunt foarte mulţumită şi aşa este bine: să trăieşti în prezent! Reacţia celor prezenţi e importantă. Încrederea în sine e o altă poveste. În cazul meu ea nu se schimba cu una, cu două.

B.T.: Aceasta e prima dumneavoastră expoziţie?

A.S.: Da. Dacă există un potenţial, un talent pe care l-ai ţinut ascuns o viaţă şi dacă nu te opreşti să visezi la el mereu, la un moment dat erupe, şi acum, în aceste momente ale vieţii mele, iată, a erupt ! Am foarte mare încredere în mine. Locul care găzduieşte expoziţia mea de debut, Heritage Hill e mai mult un centru cultural în care privitorii de artă aşteaptă probabil coşuri cu liliac şi femei fatale lucrate romantic şi care te privesc şăgalnic din spatele umbreluţelor roz. Ah, nu, eu merg în alta direcţie. Şi totuşi, au găzduit această explozie necontrolată de culori şi chiar au adorat-o: expoziţia mea. E extraordinar că ceva ce pare foarte sofisticat pentru aceste locuri a avut totuşi posibilitatea să fie înţeles, acceptat şi a reuşit să instige puţină reflecţie. Înseamnă că mi-am atins ţinta…

B.T: Continuaţi, cred că urmeaza ceva important…

A.S: Asta o spun on the side, putin pe de lături: toata viaţa am luptat să mă aflu în mediul care să mă înţeleagă, să mă reprezinte. Încă ma lupt cu asta. Şi dacă aveţi inspiraţia să-mi puneţi o întrebare clarificatoare la acestea, am să vă răspund: este o problema de clasa!

B.T.: De acord, vă pun întrebarea clarificatoare: ce vreţi să spuneţi?

A.S.: Din păcate noi românii confundăm asemenea declaraţii cu demagogia politică. Asta pentru că am trăit in asa-zisul comunism, dar ce altceva este decât cât o problemî de clasa să simţi că nu ţi se acordă atenţia cuvenită, respectul cuvenit pentru meritele tale, pentru contribuţia ta, pentru potenţialul pe care îl reprezinţi? Dar să nu ne întristăm. Cine mă cunoaşte ştie că sunt o luptătoare. Nimic nu mă poate opri.

B.T.: Încep să înţeleg şi-mi place turnura, deşi mă întristează dacă vă întristaţi. Eu vreau ca toate femeile să fie fericite şi mulţumite. Ele ne dau naştere şi în ele avem speranţa cea de pe urmă, speranţa că ele vor continua lumea. Noi doar le-o sugeram.

A.S.: Sună bine, şi mai ales că vine de 8 martie, dar şi mai mult, pentru ca ştiu, intuitiv, că sunteţi sincer. Acum, în altă ordine de idei, aveţi o carte, Intre doua lumi. Sună a hibriditate, şi ştiti ce, în lumina a ceea ce abia am declarat despre a fi neînteles, ignorat, şi într-o parte şi în cealaltă, iată că mă simt şi eu între doua lumi - un hibrid… dar nu se spune oare ca bilingvii - vorbitorii de doua limbi -, atentie!, nu de trei, sau mai multe! - sunt cei mai capabili? Ei trebuie să-şi folsoescă două tipuri de resurse şi asta îi pune pe poziţii extreme din care trebuie să găsesca o soluţie, de unde ies mult mai fortificaţi, mai capabili. Va simtiti un hibrid intre doua lumi?

B.T.: Da, clar că asta mă simt şi eu! Poate asta a stat la baza actului compulsiv de a scrie aceasta carte - hibriditatea mea.

A.S. Expoziţiaaceasta, prima mea expoziţie,marchează o cariera de hibrid.

B.T.: Câte lucrări aţi expus?

A.S.: Douăzeci şi trei, dintr-o selecţie de 170 de lucrări. Am lucrat febril, deşi nu continuu, din cauza unei probleme de sănătate, rezolvată acum. Am lucrat ca o nebună şi am produs aceast număr incredibil de lucrări. Le iubesc pe toate şi nu pot să le tratez ierarhic. Când Radu, soţul meu, m-a ajutat sa confecţionam ramele, am simţit că sunt din piesa lui Pirandelo (el era ?), Să îmbracam pe cei goi. Tablourile astea sunt atât de sfâşiate dar şi infantile şi tonice, pline de speranţă, ca nişte copii nebuni şi neliniştiţi, încât ramele sunt extrem de necesare pentru a le mai tempera puţin. Este ca şi cum ai pune unui copil restricţii, ca si cum l-ai culca după-masa, şi asta spre binele lui, în ciuda revoltei.

B.T.: Cât va dura expoziţia?

A.S.: Trei săptămâni.

B.T.: Vă rog să descrieţi tipul de artă expus aici? Cum o descrieţi în termeni mai puţin formali.

A.S.: Arta mea este avangardistă şi expresionistă în stil şi în concepţie. Expresionismul este opusul Impresionismului, ca să-l definim groso-modo: în cazul Impresionismului, impresiile culese din afară se procesează vizual, emoţional, conceptual, înăuntru, iar lucrarea devine expresia acestei impresii la care artistul s-a supus pe sine. Cu Expresionismul este altă poveste, deşi nici un om nu rămâne neafectat de impresiile din afară. Expresionismul este rezultatul unei lupte interne, o luptă cu, şi de, Sine, care atunci când ajunge vizualizata devine o marcă vie a celui a cărui luptă s-a desfăşurat acolo, în interioritatea privată şi sfâşiata a artistului.

B.T.: Am văzut că lucrarile sunt foarte expresive, lovesc, confruntă, au stil puternic, tematică actuală…

A.S.: …Aşa spuneţi? Mă bucur! Mă bucur că ati văzut ce trebuia văzut şi că au avut efect.

B.T.: Cum aţi avut curajul să începeţi călătoria în pictură tocmai cu această temă arzătoare, care terorizează societatea la nivel global, violenţa împotriva sexului, aşa zis slab”, eu îi zic frumos”? Cum v-aţi ales subiectul? De unde va venit ideea?

A.S.: Subiectul este: Lilith in Anima Land (În spatele uşilor închise), iar cea de pe 8 Martie continuă seria şi se cheama: Lilith, Adam’s First Wife: Passion & Revenge (Lilith, prima soţie a lui Adam: Intre pasiune şi răzbunare). E greu de tradus în cuvinte, de aceea am ales imaginea. Aici m-ai pierdut puţin. Mesajul meu nu este unul feminist. Nu (doar) femeile sunt exploatate sau subjugate, ci sufletul tuturor, al fiecăruia dintre noi.

B.T. …Inteleg…

A.S. : Lilith” este o figură mitologică, iar Anima Land” este un concept jungian. Am avut doi psihanalişti mari ai lumii - Freud şi Jung. Jung a vorbit despre Anima, aceasta componentă interioară a fiecaruia, componenta feminina, locul acela interior, pe care îl au şi femeile şi barbaţii, locul, dacă vreţi, din care plângem. Ah, e mult mai complicat - şi totuşi. simplu...

B.T. : Deci am şi eu Anima mea…

A.S. : ...şi trebuie să fiţi indragostit de ea veşnic! Ca barbat este mai greu, este socialmente un act sancţionat şi suspendat pentru barbaţi - vezi barbatii nu pling şi altele asemenea. Aceasta colecţie de lucrări este bazată pe această idee, potrivit căreia Anima”, Sufletul Lumii, e muribund. Iar Lilith, prima nevasta a lui Adam, aceea căreia i se cere să accepte că este inferioară bărbatului, refuză, bineînteles, şi se refugiază pe fundul Mării Roşii; iată cum, mutatis mutandis, aceasta Lilith se afla acolo într-un soi de exil turbat şi primejdios şi va continua această frondă din interiorul fiecăruia dintre noi, femei sau bărbaţi. Dar nu toţi, desigur, se tem de furia lui Lilith, ci numai aceia care rămân înstrăinaţi de prorpiile emoţii, de propriul Suflet.

B.T. : Şi care este soluţia ?

A.S. : Soluţia pentru îmblinzirea lui Lilith este să eliberăm Anima, Sufletul, şi mai ale să-l exprimăm - cu tot ceea ce are el de exprimat. E clar, trăim vremuri tulburi, teoriştii culturali le numesc postmoderne, în care poţi purta liniştit şi chiar mândru cravată cu dungi peste camaşa în carouri - nu mai contează. Ei spun: „Totul merge!”. Sunt multe de spus despre aceste vremuri şi las lucrările mele şi poate reîntoarcerea la scris să le exprime.

B.T.: O problemă la care mă tot chinui să-mi răspund: în ce măsură mediul impregnează şi îşi pune amprenta pe creaţia poetică, artistică, în genere? Mă gândesc că, la capătul atâtor experienţe, domneavoastră aţi găsit un răspuns mult mai plauzibil decât mine. Deci, putem scăpa de infernul celorlalţi, vorba lui Sartre, al lumii - adaug eu, altfel spus, cât ne putem minţi că nu-i adevărat ceea ce este evident? În acest caz, Arta e singurul nostru colac de salvare? Sau de pomană, chiar dacă n-am murit... Nu ştiu de ce îmi vine să-l iubesc pe Gaugain pentru felul în care s-a regăsit el printre sălbaticii extraordinar de ospitalieri, după cum el însuşi o spune... Ce credeţi, dragă doamnă Satcău ? Cum aţi scăpat de toate aceste ispite? Este artistul mai mult şi mai covârşitor ispitit de dragul artei decât omul obişnuit, în genere?

A.S.: Deci, sunt un artist, adică mi se îngăduie să folosesc copios emisfera dreaptă a creierului mai degrabă decât stânga... Eu cel putin, stânga am folosit-o toată viaţa „la vedere”, cu mândrie şi cu imensa fascinaţie pentru capacităţile mele intelectuale - mă amuza acum aceasta naivitate; în timp ce dreapta a trebuit, totdeauna, să o atenuez puţin, să o mediez între „ispită”, cum spuneţi, şi ceea ce ar fi provocat „şocul” celorlalţi - cu alte cuvinte şocul prin care, această fiinţă atât de organizată şi de provocatoare, un intelectual şi un luptător, poate fi devastat şi năpădit de… lacrimi.

B.T. : Trebuie să spun că eu mă uit acum la domnia voastră şi vă văd …’ „plângând”, chiar şi acum, este plânsul aflat la extrema… fericirii, a bucuriei, plânsul care, paradoxal, echilibrează lucrurile…

A.S. : Wow, ce aud ? Un bărbat care întelege necesitatea celor două, Anima şi Lilith! Plânsul acesta aparent „fără nici un motiv”, sau poate pentru condiţia umană, pentru noi toţi şi mai ales pentru că… se termină odată şi odată şi nu putem face mare lucru pentru a opri timpul care ucide, acest Saturn care cosesşte cu fiecare clipa roadele pe care le considerăm viaţa noastră. Ei, în aceste interstiţii subtile, între lacrimile astea interminabile care stau între noi şi realitatea Saturniană că traim în „timp” se strecoară actul creaţiei, în acest spaţiu infinitesimal se întâmplă că eşti artist…

B.T. : Să-l numim spaţiul torturii existenţiale?

A.S. : Putem! Mai mult, eu acum pot să mi-l permit - acest act şi acest timp... ah, nu, nu cu cercelul în nas sau mai ştiu eu unde, şi cu fumurile celui care e atotputernic pentru că, deh, crează, nu-i aşa? Ce se întâmplă acum este că pot să las liberă emisfera aceea care îşi permite să nu-şi amintească visele, dar să ştie că ştie ce sunt, de unde vin şi unde se duc, fără să fie nevoie de a le raţionaliza - emisfera dreapta: acolo sunt localizate emoţiile.

B.T. : Îmi place emisfera asta, şi nu mă tem să o exprim: sunt un bărbat curajos?

A.S. : Am să vă răspund într-un fel putin mai indirect: am publicat nu de mult un articol destul de consistent şi „ştiinţific” pe tema acestui fascinant concept : PNI, Psiho-neuro-imunologie, exact răspunsul la întrebarea de ce unii dintre noi cad seceraţi de cancer şi alte boli de sistem, boli degenarative si foarte subtile care nu se pot explica altfel decit după o pedantă analiză a psihologiei celui în cauză, şi mai ales a felului în care se află acesta în relaţie cu „emoţiile” sale. Deci, iată ce înseamnă pentru mine „a crea”: să pot să articulez, în sfârşit fără restricţii, o armonie între cele două emisfere, între dreapta eluzivă, superfluidă, intuitivă şi arhaică, şi cea stângă, aceea care „ştie” că toate cele trei titluri universitare ale mele iată, nu fac nimic pentru starea mea socială, dar fac desigur pentru cea intimă, personală, pentru emisfera ei pereche, dreapta..., pentru că ea, stânga, ştie, iar dreapta îşi permite să ştie că nu poate şti până la capăt…vreau să retineţi asta, este ca un motto, aşa îl simt acum. Aceasta este binecuvântarea, să rămâi perfect balansat între cele două… asta înţeleg eu prin a fi „artist”, „creator”. Această libertate de a fi ceea ce în mod arhetipal, preordonat, atavic, suntem. Cine înţelege asta, creează!

B.T.: Din afirmaţia dumneavoastră rezultă că nu aţi ales să pictaţi pentru că vreţi neaparat să fiţi pictor, nu?

A.S.: … nu se poate spune ca am ales, dar, a venit, e clar, a venit peste noapte. Deci, după douăzeci de ani de a fi cu Radu, sotul meu, pictorul, în jurul artei, a actului ăsta de a picta, a materialelor, a expoziţiilor, deodată am zis: „vreau să pictez”! Vreau să fac şi eu chestia asta. Ştiu şi eu ce-i aia o pânză, am culori. Cât costă o pânză? 10 dolari? Să-i ia naiba! Pot să-mi permit s-o stric, dacă nu merge. Sigur ca sună - dar nu este! - mercantil! Sună a furie, pentru că psihoneuroimunologia, P.N.I.-ul ăla - ca să zic aşa -, se manifesta atunci într-o frustraţie şi o sălbatică disperare în faţa realităţii, că trecuseră douăzeci de ani şi eu tot în afara acestui lucru mă aflam, că încă nu exprimasem nimic şi prin acest medium, încă nu pictasem nimic! Şi nici nu mai puteam să mă justific că o fac prin Radu! Trebuia să iau taurul de coarne pe cont propriu.

B.T.: Deodată, muzei literaturii i-a venit ideea să vă direcţioneze talentul spre simboluri, imagini…

A.S.: …şi atunci mi-am zis că prin pictură, care era un medium străin relativ la cele prin care mă exprimasem până atunci, iată, asta este acum soluţia! Scrisesem şi publicasem până atunci, mai cu seama articole academice, eseuri jurnalistice, şi chiar o carticică numita „O cultură în flăcări: despre schisma, ludic şi Balcani” (foarte academică, de altfel, unde comentez „cultural” razboiul din Balcani, şi masacrele rezultate din încleştările sârbo-bosniace, dar o fac prin intermediul unei trimiteri la extraordinara carte a teoristului de film de origine bulgară Dina Iordanova, deci o fac via film, cinematografie est-europeană. Apropos, prin 2000 am avut o bursa de la universitatea Monash de aici, din Melbourne, să merg în România, să fac cercetare şi să le aduc la catedră materiale referitoare la cinematografia est-europeana de după 1990. Spun asta pentru că ştiu că sunteti implicat cu filmul, v-am văzut majoritatea filmelor. Ma gândesc să revin la idea de „film”, dar asta e o altă problemă.

B.T.: Sună tentant, ca proiect…

A.S.: Revin la revelatia ca pot să pictez: la începutul lui 2012 găsisem acest nou mijloc de exprimare. Da, actul creaţiei este literalmente o cale de mijloc, un echilibru, un echilibru de forţe. Şi cred că prin imagini poate e mai uşor. Deşi ni se induce ideea că „la început a fost cuvântul”, ştiinţa contrazice - cu studii care spun că primele formate pe creier sunt imaginile -, iar relaţia pe care o avem cu imaginile este absolut aparte, în raport cu formaţia aparatului lingvistic şi cu actul în sine de a folosi limba ca mijloc de comunicare. Limbajul şi imaginea, cele două denominante a celor doua emisfere craniene pomenite mai înainte.

B.T.: Din dorinţa de a rezolva problema, credeţi ca aţi gasit „solutia? Nu eraţi înţeleasă?

A.S.: Exact! Nu pentru că nu eram înteleasă! Dar cu siguranţă, din dorinţa de a-mi rezolva o problemă de natură intelectuală şi existenţială, am găsit un nou mijloc de a mă exprima.

B.T.: De a striga?

A.S.: Când am mers la conferinţe, când am lucrat la doctoratul meu pe teme culturale (neterminat, din dispreţ, cumva, faţă de academia care îmi cerea prea puţin din „emisfera dreapta”), deci când am prezentat ceea ce aici se cheama „papers”, lucrări ştiinţifice, în contexte universitare, să nu credeţi că am spus lucruri mult diferite de ceea ce spun acum, aici, prin imagini.

B.T.: Imaginea e un limbaj comun, mult mai accesibil. Nu trebuie să înveţi alte limbi ca în scriere, nu trebuie tradusă ideea - care prin traducere se poate diminua şi chiar pierde datorită diferenţelor culturale. Aşa, tablourile sunt un limbaj internaţional: „Punct ochit, punct lovit”. Taurul lovit în frunte.

A.S.: Da. Sper.

B.T.: Deci, sunteţi toreador?

A.S.:Sunt toreador? Aşa ziceţi ? În fond e atâta roşu pe pânză… de ce credeţi asta?

B.T.: M-am uitat la pânzele domneavoastră. Unele abundă în roşu, altele în albastru, în verde, dar în toate se aude acelaşi strigăt. Sângerează! Un contrast puternic de culori.

A.S.: Albastru este sângele nobil, ni se sugerează. Regii spuneau: „Noi nu avem sânge roşu, noi suntem cu sânge albastru” şi amărâţii de rând, oamenii obişnuiţi chiar credeau că, dacă tai regele la venă îi curge sânge albastru… Ei, pe dracuʼ! În tabloul cu femeile care se cheamă „True Blue” (Adevaratul Albastru) mesajul „doamnei” pentru femeia-„paria” cu unghii negre, îmbrobodită ca la noi la ţară, şi care fumează, murdară, decrepită şi insalubră într-o fereastră, şi priveşte de afară, înăuntru la acestă marchiză sofisticată, slabă, urâtă, veche, cu sânge albastru. Totul pe un fundal de roşu şi albastru amândoua nemediate, fruste, da, deci mesajul madamei este: „Asta e lumea mea, s-a înţeles ? So, f**k off!”. Numai că roşul la îi picură pe sânii descarnaţi sau mai bine spus inexistenţi, caci e sterilă!

B.T. : Wow! Aşa am înţeles şi eu, vedeţi, e clar! Am ştiut că cele două sunt de pe două planete diferite!

A.S. : Chiar aşa şi sunt! Ce nu se vede uşor, aici este „clasa”, e problema de clasă, deci tablourile mele sunt de fapt vehement politice şi psihanalitice. Nu în mod evident, pentru că scopul meu este justiţiar dar nu violent, ci ferm dar benevolent: nu te poţi gândi la om (şi artiştii se gândesc la omeni, în primul rând, sau cel putin aşa ar trbui să fie) fără să devii politic şi fără să te gândeşti la „clasă”. Adică la injusteţe. Vezi castele indienilor în care fiecare rămâne acolo unde se afla în momentul naşterii: aceea este clasa socială care îi marchează viaţa. E drept? E revoltator, dar câţi se exprimă pe tema asta? Şi, mai departe, nu te poţi gândi la om, deci nu se poate crea fără sa devii puţin psihanalist.

B.T. : Aveţi în patrimoniul de diplome şi titulaturi academice şi pe acela de „Registered Counsellor”- Consilier cu drept de a profesa. Are vreo legatură cu interesul ăsta pentru psihanaliză?

A.S. : Aici sunt norocoasă, pentru că obsesiile mele psihanalitice din ultimii 12 ani, care m-au condus la Jung şi Freud şi chiar la a-mi lua o licenţă în Consiliere şi Psihoterapie, mă ajută acum să folosesc cunoştinţele în artă. Criticul de artă, teoreticianul şi istoricul de artă, niciunul nu pot funcţiona profesional dacă nu cunosc, prin educaţie sau prin pură abilitate personală, puţină psihologie umană. Ca artist, mă simt psihanalistul par excellence. Trebuie să mă simt aşa. Orice artist trebuie să fie cumva apt pentru asta... şi oricare cineast, am dreptate ?

B.T. : Aveţi perfectă dreptate, am fost şi eu conştient de asta de când am pus mâna pe cameră, prima dată: nu cuno.ti omul, nu-ţi cunoşti subiectul, nu poţi articula nimic. Depinde şi cine eşti, desigur: iată „clasa” din nou, aşa cum spuneţi.

A.S. : Aveti de ales? Trebuie să întelegeţi dacă vreti să faceţi film - am visat să fac film. Din fericire fiul meu, Andrei, este regizor tehnic de teatru, director de evenimente artistice, cum spun ei aici, a „stage manager” şi producător, lucrează deja de zece ani pentru Festivalul Internaţional de Comedie care are loc la Melbourne în fiecare an, în lunile martie-aprilie. E modest şi nu vreau să stie că am spus asta despre el, ar spune : „What the hell, Mom”, dar asta nu-l opreşte să aibă pe mână, tatuat „Thracos Productions”, probabil este si el preahibrid pentru ca să nu creeze! „Hibrizii” ăştia sunt fantastici creatori.

B.T.: Pot să mă simt şi eu un „hibrid”? Î n alta ordine de idei şi, lăsând gluma la o parte, tocmai am sesizat că toate culorile dumneavoastră pe pânză taie adânc sufletul, rănesc privitorul, trezesc, strigă. Lovitură dată monstrului negru. Felicitări! Când a început totul ?

A.S.: Tot despre Expresionism este vorba! E pentru că acum douăzeci şi ceva de ani, când am ajuns în Olanda, cu Radu şi cu Andrei şi unde obişnuiam să vizităm muzee, librării şi să împrumutăm sau cumpărăm albume de artă şi cărţi de teorie a artei sau teorii culturale. Am avut şansa să studiem, pentru licenţe universitare în aceste discipline, şi in Auckland, Noua Zeelanda, dar şi aici, la Monash, în Melbourne, deci după toate aceste tentative şi clarificări în artă, iată, am convenit eu, că nu există stil mai important decât Expresionismul! Un curent/stil care a apărut pe la 1900, iniţial în Germania, în preajma Primului Război Mondial (de înteles contextul!) şi care era, cum ziceţi dumneavoastră, ceva foarte direct din punct de vedere cromatic. Adică au refuzat să medieze roşul, sau albastrul, sau verdele. A fost, deci, roşu, a fost albastru, a fost verde… direct, ca un alt personaj pe pânză, ca o idee în sine. În treacăt fie spus, pentru mine culoarea este ceva primordial şi inevitabil, puterea ei este imensă în pictură şi în artă, imagnii, în general. Mă consider un artist expresionist. Şi evoluţia mea de la figurativism-ul initial - ca teamă că trebuie să mă străduiesc să reprezint realitatea, cumva, că îi sunt datoare -, la abstractionism. Deci, eu cred că realismul în artă e binevenit şi îl respect. În artele vizuale avem fotografia şi iată nu pot să cred că trebuie să stau şapte luni să pictez perfect nu ştiu ce păsări şi flori şi un coş de liliac şi acolo să fie artă sută la sută. Acolo este meşteşug şi fără discuţie este o artă să fii un bun meştesugar. Dar în artă, iar aceasta trebuie să fie clar, chiar dacă sună prozaic: dacă nu există mesaj, deci dacă nu ai ceva de spus,nu pictezi!

B.T.: Toate tablourile văzute de mine în seara aceasta sunt lovituri de pumnal. Toate sunt lovituri împotriva înjustiţiei de pe întreaga planetă. Se vede şi Europa şi Africa şi Asia mijlocie şi America, America de Sud. Te uiţi la ele şi te indentifici, indentifici realitatea cotidiană în care trăim.

A.S.: Mulţumesc că spuneţi asta, domnule Todică! Văd inflacărare şi mă mişcă.

B.T.: Vă doresc succes în continuare şi aştept noi tematici şi colectii, doamnă Aurelia Satcău.

 
A.S.: Vin cu siguranţă ! Vă multumesc şi eu!
 
Aurelia Satcău se considera un iconoclast şi un avagngardist în vremuri în care nihilismul şi narcisismul fac victime în arta curentă postmoderna. Femeile din tablourile artistei sunt metafore pentru suflet - sufletul din fiecare dintre noi, acea „Anima jungiană”. Scenele se petrec în jurul ferestrelor şi a de-a lungul pereţilor, în spatele uşilor şi a spaţiilor închise - ca tot atâtea închisori impuse de un subconştient vindicativ precum Lilith, prima consoarta a lui Adam. Femeile Aureliei Satcău compun un tablou al legiunii umane mărşăluind spre pământul promis unde Sufletul colectiv poate, are curajul, să exprime istoria, pentru a o corecta, şi pentru a se salva.
 
A consemnat Ben Todică, Molbourne, Australia
Grafica - Ion Măldărescu
footer