Revista Art-emis
Casa Poporului, clădirea cea mai... cea mai din lume! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 09 Februarie 2014 16:28

Casa Poporului - Anca Petrescu, art-emisPetre Burlacu: Domnule profesor, ați urmărit filmul făcut de Lucia Hossu Longin despre Casa Poporului. Cum vi se pare?

Prof. univ. dr. Ion Coja: Jalnic! M-a întristat mai ales comentariul unor arhitecți, al unor colegi... Răi și semidocți. Sper că autoarea filmului i-a căutat cu lumînarea până i-a găsit și că majoritatea arhitecților văd altfel Casa Poporului. În schimb, prestația Ancăi Petrescu m-a umplut de mândrie, dar și de jale, că s-a prăpădit așa de repede. Nedrept de repede! Mă întreb, în galeria femeilor care au făcut istorie pentru neamul românesc, pe cine am mai putea-o pune alături de Anca Petrescu? Nu văd multe femei de calibrul ei.

P.B.: Ați cunoscut-o pe Anca Petrescu?

I.C.: Da. Am avut acest noroc. Eram senator și când luam cuvîntul o spuneam pe a dreaptă, mai ales dacă era vorba de guvernanți. Așa că Anca Petrescu m-a căutat și mi-a prezentat o serie de anomalii care se produceau la Casa Poporului, unde încă nu se mutase parlamentul, dar Adrian Năstase luase în primire clădirea și-și făcea de cap, ca și când ar fi fost tot un fel de ctitor, un al doilea Ceaușescu. Deh, era beneficiarul clădirii... Mai erau multe lucrări de terminat și prima lui grijă era să se debaraseze de Anca Petrescu, să-i ia orice responsabilitate și s-o trimită la plimbare. Adusese o colaboratoare, o doamnă cu studii de arte plastice, chipurile mai pricepută decât Anca Petrescu pentru ultimele finisări, pentru decorațiunile interioare. Era sigur mai pricepută la furat. Aici priceperea Ancăi Petrescu era egală cu zero și a devenit imediat incomodă pentru Adrian Năstase...

Anca Petrescu era, biata femeie, neagră de supărare! Mi-a prezentat o serie de date, unele cu dovezi verificabile, privind jaful pe care l-a instaurat Adrian Năstase la Casa Poporului. Se vede că mereu i-a plăcut ce nu-i al lui. Și n-a prea stat pe gânduri să dea iama și în Casa Poporului. Cred că am făcut o interpelare parlamentară pe acest subiect. În orice caz, după mutarea Parlamentului Adrian Năstase a avut câteva inițiative lamentabile. A găurit frumusețe de marmură, chiar la intrarea în clădire, ca să planteze niște bețe de metal menite, ca la metro, să permită intrarea în clădire numai pe bază de legitimație. Acum bețele alea stau ca proastele în mijlocul holului și toată lumea le ocolește, nici vorbă să le folosească. Asta ca exemplu. Anca Petrescu avea o listă întreagă de nereguli și prostii, dar și de ilegalități ale președintelui Camerei Deputaților. Subiect puțin cunoscut. Poate fi dezvoltat!

P.B.: V-aș întoarce la film.

I.C.: Să mai zic două vorbe despre Anca Petrescu: impresiona de la primele cuvinte, prin priviri, o femeie inteligentă, plină de tenacitatea unei Vitoria Lipan, foarte sigură pe ea, dârză, incomodă pentru orice impostor. Nu mi-o pot imagina lingușind pe cineva. Poate că și asta i-a plăcut lui Ceaușescu, i s-o fi acrit și lui de slugărnicia celor din jur!

P.B.: Filmul?

I.C.: Din film se înțelege mai bine decât pricepusem eu de la Anca Petrescu că Nicolae Ceaușescu a avut plăcerea să încurajeze proiectul unor tineri, al unor mucoși care avuseseră obrăznicia să se ia la trântă cu cei care le fuseseră profesori până cu câteva luni mai înainte... Păi ce poate fi mai frumos decât să afli că închistatul de Ceaușescu a fost în stare să gândească atât de liber! Și să se lase pe mâna unor „iluștri necunoscuți” plini de entuziasm și de idei, care au priceput esențialul: să proiecteze o clădire potrivită cu ce este România la care visăm noi, voitorii de bine ai Țării! Aici s-a potrivit Anca Petrescu cu Ceaușescu: au visat la o clădire monumentală, după chipul și asemănarea căreia să reconstruim mai departe întreg Bucureștiul și Țara! Un București și o Țară care să se potrivească cu prezența celei mai mari clădiri din lume... Asta este perspectiva pe care trebuie s-o avem asupra monumentalității clădiri! Trebuie fiecare român, după ce o vede, să gândească la altă scară, în gamă majoră, cum zicea Noica. Este o clădire menită să modeleze caractere, să ne dea elanul că se poate! Că avem motive, ca români ce suntem, să îndrăznim să privim oricât de sus! Să privim de sus în jurul nostru...

Pe amărîta de Lucia Login se vedea bine că i se strepezeau dinții în gură când pomenea ceva de bine despre magnificul palat! Fac o precizare apăsată, pe care Anca Petrescu nu avea voie s-o facă: Nicolae Ceaușescu a ținut ca această clădire să fie cea mai mare din lume! A trimis oameni în Coreea ca să măsoare bine clădirea care se ridicase acolo cu acest scop, iar la întoarcere, în urma raportului primit, a mai comandat un etaj! Ca să fie sigur!... Iar acum se strofoacă toți nevolnicii, în frunte cu cei de la Guiness Book și cu Lucia Longin, să găsească clădiri mai mari, de dimensiuni mai mari! Nu cumva cea românească să fie ce mai!

Ca români, este elementară reacția de a apăra acest statut al Casei Poporului: cea mai mare clădire din lume, care cuprinde cel mai mare volum între pereții săi exteriori! Pentagonul, s-a spus o vreme, ar fi pe locul întâi, pentru că are cea mai mare suprafață utilă. Așa este, dar asta deoarece înălțimea etajelor este la o treime din înălțimea unui etaj din Casa Noastră! Ca volum propriu zis însă, nici pe departe nu concurează cu „noi”! Cică ar fi, ca volum, mai mare un hangar NASA și o piramidă din Mexic, decid cei cărora le stă în gât Casa Poporului! Păi un hangar, un fel de cort din tablă, se poate numi clădire? Îl ridici într-o lună de zile!

Sau un morman imens de pietroaie?!...

Așadar, fraților, bucurați-vă, CASA POPORULUI este cea mai mare clădire din lume! Și mai este și foarte frumoasă, arhitectonic o capodoperă!... A devenit în scurt timp obiectivul turistic cel mai căutat din București!

P.B.: Eu am auzit mulți arhitecți...

I.C.: Eu am auzit mult mai mulți arhitecți comentând în derizoriu clădirea nouă a Teatrului Național... La cursuri li se vorbea studenților arhitecți de eșecul acestei clădiri! Ziceau că autorul plantase astfel în mijlocul orașului un baraj de hidrocentrală... Și aveau dreptate!

P.B.: Acum se lucrează pe bani grei la reconstituirea formei inițale...

I.C.: Da, de parcă ar fi fost o capodoperă! Un moft! Vrei dovada? Păi, iată, nu se revine de fapt la forma inițială! Ci s-a făcut un alt proiect, cu modificări importante față de forma inițială! Păi cum vine asta, domnule arhitect? S-a mai pomenit așa ceva?

Înțeleg să susții că Ceaușescu, un analfabet, n-a priceput câtă avangardă, câtă subtilitate fusese băgată în clădirea inițială și a modificat-o, banalizând-o cu acele arcade stupide! Evident, n-a rezultat o capodoperă! Dar acum, dacă vii și susții că ți-a batjocorit capodopera, de ce nu te mulțumești să o aduci la forma inițială, aia inspirată, a cărei valoare Ceaușescu nu a priceput-o?! Poate că în noua formă pe care o va avea, clădirea i-ar fi plăcut și lui Ceaușescu! Dar eu deduc din toată tevatura asta că nici autorului nu-i mai place clădirea Teatrului Național, așa cum a proiectat-o și a executat-o inițial, în prima variantă. Deci a avut dreptate Ceaușescu, era o formă, o clădire urâtă, nedemnă de centrul Bucureștiului, de poziția cea mai expusă a orașului. A stricat-o!

P.B.: Să vedem ce-o să iasă în noua înfățișare.

I.C.: Fiind la a treia încercare, ar trebui să iasă ceva. Aș fi primul, ca om normal ce sunt, care m-aș bucura să iasă o capodoperă!

P.B.: Lui Ceaușescu i s-a spus că este primul minier al Țării, dacă nu mă înșel. I s-a spus că este și primul arhitect, cumva?

I.C.: Nu m-aș mira!... Ce știu este că atunci când se discuta critic despre arhitectura nouă, arhitecții care erau de față, fără excepție, dădeau vina pe Ceaușescu că le dă peste mână... Așa o fi fost... De multe ori! Dar nu totdeauna. Iată, eu am dovada faptului că dacă Ceaușesu nu le dădea peste mână arhitecților, putea să iasă și „nasol” de tot... Eu locuiesc pe Titulescu, în blocul 8, construit după cutremur! La scara C. La parter se află Mega Image-ul de lângă primăria Banu Manta... Blocul trebuia să aibă 11 etaje, eu contractasem un apartament la etajul 10, cât mai sus, dar să nu fie totuși la ultimul etaj. Vine Ceaușescu în vizită de lucru, blocul era deja pe la etajul doi-trei, și decide că sunt prea multe unsprezece etaje, să fim mai precauți, după experiența cutremurului... Și scoate un etaj. Așa că etajul 10 ajunge să fie și ultimul! Cu chiu cu vai am reușit să schimb contractul și să prind etajul 8, nu chiar 9, cum mi-ar fi plăcut... Eh, cred că-ți imaginezi cu câtă ardoare l-am înjurat pentru asta pe Ceaușescu!... Ulterior, la celelalte scări, terminate mai târziu, s-a revenit, și au rămas cu 11 etaje... Cred că l-am înjurat pe Ceaușescu și de ...tată, săracul!

Povestea nu se termină aici. Ceaușescu a mai cerut o modificare a proiectului: Și anume să se demoleze tot ce se construise la celelalte două scări, a căror structură de beton fusese deja ridicată vreo 2-3 etaje...

P.B.: Eh? Cum așa!

I.C.: Prin proiect, cele trei scări ale blocului 8 nu erau aliniate: scara A și B erau mai spre stradă cu vreo 6 metri, adică cu jumătate din grosimea clădirii... Acum, dacă te duci pe Titulescu și te uiți la blocul 8, vezi că cu cei șase metri cu care se avansa față de tronsonul scării C, blocul ajungea să calce chiar pe partea carosabilă a bulevardului! Trecea de trotuar!... Ce-o fi fost în mintea proiectanților?! Poate că n-ar strica să se prezinte acest caz la facultatea de arhitectură, ca un drept la replică acordat mult prea hulitului nostru prim arhitect... În momentul de față cele două scări sunt tot ne-aliniate cu prima, dar sunt cu 6 metri mai retrase față de scara C... Deh, unde-i multă minte și și multă prostie câteodată...

P.B.: Am să trec să mă uit și eu!...

I.C.: Dacă e nevoie, mă suni și cobor să-ți dau explicații... Fă te rog un exercițiu de imaginație și închipuie-ți Bucureștiul fără noul centru civic...

P.B.: Eu sunt venit în București după 1990, din Chișinău... Când am văzut Casa Poporului și noul centru civic am rămas mut de admirație.

I.C.: Când l-am dus pe Țuțea să vadă și el noile edificii mi-a zis că nici la Berlin și nici la Moscova nu poți vedea așa ceva... Erau singurele mari capitale pe care le vizitase...

P.B.: Eu nu știu ce s-a demolat pentru a se construi Casa Poporului!

I.C.: Cunosc foarte bine acest subiect. Am locuit studențește, cu cameră mobilată, până în 1980, prin toate cartierele. Am locuit pe Antim, Vînători, 11 iunie, Șerban Vodă, Artei, Sabinelor, Piața Puișor... Meritau salvate, după mine, Spitalul Brâncovenesc și Arhivele Naționale... E de neînțeles că a salvat Biserica Mihai Vodă și a ascuns-o după niște blocuri, în loc s-o lase unde se găsea, iar acum s-o putem admira în Parcul Izvor. Mă întreb dacă demolările nu s-au făcut și pe mâna unor sabotori care l-au împins să dărâme prostește. La demolarea bisericii Sfânta Vineri sau a Văcăreștilor nu m-aș mira să aflăm că a fost și de așa ceva vorba... Ceaușescu a fost sabotat în toate felurile, iar acest sabotaj a avut de regulă un impuls anti-românesc. Așa a fost demolată Biserica Enei! La vremea aceea a existat și proba. Când au demolat clădirea Arhivelor, proiectată, ziceau unii, de Haşdeu, nu m-am putut stăpâni, și când am ajuns la curs le-am vorbit studenților de sacrilegiul care se produce!

P.B.: Am aflat de la colegii dumneavoastră că ați protestat în ședință de partid și împotriva demolării satelor!

I.C.: Voi, ăștia veniți din Basarabia, toate le aflați! Intru la idei!...

P.B.: Cum a fost?

I.C.: Altădată! Lăsăm pe altădată! Deocamdată să ne bucurăm că cea mai mare clădire din lume nu se află în U.R.S.S. şi nici în State.

A consemnat Petre Burlacu

Grafica - Ion Măldărescu

footer