Revista Art-emis
Când „departe” e sinonim cu „aproape” PDF Imprimare Email
Ben Todică, Australia   
Miercuri, 22 Ianuarie 2014 20:31

Ben Todică, Australia, art-emisDialog cu omul de cultură Ben Todică, rezident în Australia

Corina Popescu: Stimate domule Ben Todică, sunt peste trei decenii de când aţi părăsit ţara în schimbul unui tărâm îndepărtat şi încă exotic pentru europeni - Australia. Se mai vede România din celălalt capăt al lumii?

Ben Todică: Dacă România rămânea comunistă se mai vedea, însă acum că e democrată s-a aliniat cu restul națiunilor și nu se mai vede, ba chiar a coborât câteva trepte spre lumea a treia. Te doare s-o vezi înghițită de Europa, care, la rândul ei nu e liberă, fiind sub comanda americană. Scopul declarat pentru care a fost propusă unirea țărilor europene este contrazis de apartenența acestora la blocul N.A.T.O., condus și administrat de S.U.A.. Acest lucru dovedește clar faptul că Germania, Franța și Anglia sunt slugarnice și obediente Statelor Unite. Odată cu dispariția blocului comunist și dezmembrarea Uniunii Sovietice trebuia desființată și organizația N.A.T.O.. America nu trebuia să fie lăsată să se amestece în treburile interne ale țărilor din Europa și să bombardeze Serbia. Germania, dacă dorea să fie în frunte, trebuia să zică Nu! Noi ne gospodărim singuri! Și atunci ar fi câștigat autoritate și supremație. Atâta timp cât Europa nu e independentă și suverană, România nu se va vedea cu demnitate și coloană vertebrală. Va rămâne un petec de proprietate la cheremul aventurierilor economici de ocazie și a unor politruci dezaxați. Nu există nici o sclipire de mândrie în toată Europa care să dea speranță. Tot ce are loc în Europa acum e nenatural. Toată populația e cu pumnul în gură și se sufocă. Din păcate, în acest climat, au reușit să distrugă ce era bun și demn în România. Au demolat industria, agricultura, turismul, educația, cultura, sănătatea... Oare a mai rămas ceva în spiritul pur românesc de altă dată, construit și creat cu atâta trudă de români? În altă ordine de idei, inteligența românească formată la școala din țară sclipește pe toate meriadianele lumii și de ea beneficiază sau, pot spune fără temerea de a greși, profită alții. Acest lucru este foarte onorant pentru noi, poate singurul lucru bun care se vede, dar este și extrem de dureros pentru neamul nostru. Această materie cenușie trebuia motivată să lucreze și să creeze în țară pentru români. Mă întreb: oare doar străinii sunt de vină, ori și noi, România ca stat? Cred că trebuie să ne asumăm și noi greșelile bine alimentate și crescute în propria ogradă. Și atunci, îmi permit să închei tot printr-o întrebare: Ce să se mai vadă din România noastră de astăzi?

C.P.: Volumele pe care le-aţi publicat în limba română au titluri simptomatice pentru condiţia celui plecat dintr-o cultură spre o alta - „Între două lumi” [...] şi „În două lumi” [...]. Să fie oare vorba despre o condiţie etern tranzitorie a celui strămutat în alt meridian?

B.T.: Nu este vorba atât de loc cât este de valori și obiceiuri, tradiții și credință, planuri și vise, legăturile dintre oameni și trăirile lor, felul de a vedea și interpreta viața. În cazul primului volum am realizat că nu mai am țară și că trăiesc într-una improvizată “Australia”, hrănindu-mă din cea de origine, care nu mai exista decât în amintire. Apoi am realizat cât de importantă este experiența de tranziție și rezultatul pierderii celei de origine și ne afectează în cea de acum. La un moment dat am simțit că amândouă lumile sunt importante și trebuiesc memorate și transmise celor ce vor urma. Prezentul îmi ține treaz trecutul și acest proces mi le clarifică pe amândouă. În amândouă lumile omul trăiește. Personal, el evoluează, crește intelectual, științific, profesional, însă nu se schimbă, ci rămâne la fel în structura lui intimă, profundă. Mai adaug și faptul că se schimbă mereu politica din jurul lui care îl ține departe de adevăr. Viața ne este mereu furată de speculanții economici care au grijă să ne țină ca într-o plasă și să ne folosească în interesul lor. Din povestirile și dialogul meu cu oameni care nu prezintă interes pentru sistem am înțeles că se ascund adevăruri profunde care ne arată că noi, la bază suntem așa cum ne-a creat Dumnezeu, cu calități de buni părinți, de buni vecini, iubitori de aproapele și gospodari. Aceste calități sunt mereu mânjite de interesele politice și condamnate la lipsă de vizibilitate și însemnătate pentru ordinea de zi a țărilor, claselor și persoanelor cărora li s-a încredințat funcția de reprezentanți și diriguitori, dar nicidecum și de protectori ai omenirii. Ce vină are omul de rând de direcția hotărâtă de manipulatori? De ce trebuie el să plătească pentru nereușita șiretlicurilor celor necinstiți. Mereu națiunile sunt reduse la niște etichete: comunism, feudalism, socialism, capitalism etc., când în realitate niciuna nu e naturală și nu îl reprezintă pe om. Deci, în toate lumile, omul are grijă de familie și muncește ca să supraviețuiască. Ceea ce diferențiază pe australieni de români este limba și cultura, în rest suntem la fel. Dacă privim de-a lungul istoriei și luăm toate orânduirile la microscop, vom observa că românul e același, doar orânduirile cu asmuțitorii și trepădușii se schimbă. Dacă am renunța la orânduiri și la oportuniștii ei, atunci am crește etern și nu am mai fi mereu în tranziție. Odată ce dispare o orânduire, este irelevant să lupți împotriva ei pentru că argumentele tale stau în picioare doar în fața ei, pe cea nouă nu o interesează lupta ta, însă, din păcate, suntem condiționați să luptăm ca să ne învârtim în cercuri, să rămânem în tranziție eternă pe orice meridian.

C.P.: Europenii, în general, şi balcanicii, în special, au structuri mentalitare, psihologice şi culturale bine conturate. Se reconfigurează ele în condiţiile unei replantări într-o cultură atât de diferită ? Se conservă ele sau suportă adaptări la „spiritul locului”?

B.T.: Toate cele de mai sus. Dacă în țara de origine ai avut un reper, acum că ai două țări și vei avea două repere de orientare. Sigur că vei păstra pe cele sfinte, moștenite de la părinți, pe unele le vei emancipa, la altele vei renunța, și vei descoperi și tu însuți structuri noi sau chiar le vei încrucișa creând posibilități noi. În cazul meu, sigur că poporul român are o istorie milenară care s-a înfipt bine în neam prin testul timpului în comparație cu Australia, care la 200 de ani nu are aproape nimic. În realitate este o amestecătură de culturi, mentalități și psihologii impuse forțat de colonialiști, pentru că asta e Australia, o colonie. Pe de altă parte, golurile care au existat în colonia, cazarma înființată au fost încet completate și îmbogățite de noii veniți, imigranții, omenii liberi. În funcție de necesități începi să adaugi și să remodelezi părți din mentalitate și cultură, lucru natural și benefic maturizării ca specie. Unele aspecte ale culturii sunt controlate de coloniști, însă altele se maturizează în ilegalitate. Să nu uităm faptul că aici cultura europeană se întâlnește cu cea asiatică și africană sau a orientului mijlociu, toate la fel de puternice, iar, în final împănate și înțesate de cultura modernă, artificială, impusă de ordinea de zi. Cu atâtea repere, sigur că mentalitatea, psihologia și cultura română se altoiesc dând un fruct mai bogat și mai rezistent. Dacă cineva ar face un studiu la toate cuiburile de comunități românești de pe pământ, mă refer la cele vechi de peste o sută, două de ani vor avea posibilitatea să vadă cum au fost influențate, dar și cum și ce le-a întărit în încrucișarea cu vecinii în mijlocul cărora s-au refugiat sau de care au fost cotropiți. Toate aceste schimbări sunt vânturi și ploi care trec, însă esența rămâne și a rămas de mii de ani. Eu, în Australia duc mai departe mentalitatea și cultura României anilor mei. Cei care au rămas acasă continuă să și-o modeleze și să se adapteze la vremurile care au năvălit peste ei. Sigur că noii stăpâni îi vor modela spre folosul și în interesul lor, dar esența mărului de aur din această încrucișare va rămâne. În același timp, cultura australiană este conturată de esența culturilor din care e compusă, încet, încet desprinzându-se de colonialism din necesitate psihologică și culturală devenind independentă. Deci, să răspund la întrebare, mentalitatea, psihologia și cultura română se conservă, se adaptează și se încrucișează, dar nu se pierde, ci dimpotrivă devine mai puternică. În timp, pentru necunoscători devine invizibilă, însă ea dăinuie.

C.P.: Ce factori de coagulare ai comunităţii româneşti din Australia sunt mai activi şi cum influenţează ei legătura dintre românii australieni de adopţie, dar şi legătura lor cu ţara?

B.T.: Se spune că „Românul fiind român, tot sarmalele rămân singurul factor de coagulare.” E adevărat, însă factorii de coagulare importanți rămân limba, obiceiurile și tradițiile, care îi adună pe români de orice categorie la biserici, școli, case de cultură, acțiuni sportive etc.

Apoi, urmează mass-media: reviste, ziare, radio și televiziune, motoare prin care membrii din comunitatea română de orice statut social stă în contact atât local, mondial, cât și cu cei de acasă.

C.P.: Ce alte tradiţii se (men)ţin în comunitatea românească?

B.T.: Cele mai populare rămân Crăciunul, Paștele și Anul Nou. Pe timpul perioadei comuniste se sărbătoreau ziua unirii principatelor române (24 Ianuarie), ziua eliberării de sub jugul hitlerist (23 August), însă de când cu democrația s-a cam renunțat la ele, iar cele noi alese nu au reușit să prindă rădăcini din cauza confuziei și nehotărârii care vine din țară. Lumea e dezorientată. Însă sărbătorile creștine moștenite din moși strămoși continuă să rămână tradiții principale alături de nunți și botezuri.

C.P.: Le mai e „dor” românilor din Australia de „plaiul” originar? De timpuriu învăţam cu toţii că cele două cuvinte, la fel ca realităţile pe care le denumesc, sunt intraductibile.

B.T.: Desigur că tuturor ne este dor de România pe care am lăsat-o în urmă și acest dor va muri odată cu noi. Că unii vom reuși mai bine sau mai puțin bine să le-o transmitem urmașilor noștri rămâne de văzut, însă atâta timp cât ei continuă să învețe limba română și să cunoască istoria noastră, desigur că vor trăi și ei cu acest dor plantat în sufletul lor. Am întâlnit mulți tineri români născuți aici în Australia care și-au exprimat dorința de a merge în țară ca să vadă locurile părinților lor. Ei învață aici în Australia să scrie și să citească în limba română tocmai pentru acest scop. Australia e și ea o țară frumoasă însă nu se compară cu România, al cărui teritoriu este binecuvântat cu toate formele de relief, cu floră și faună specifică și deosebit de bogată și frumoasă. Munții înalți spre slava lui Dumnezeu, dealurile și podișurile pictare în toate culorile pământului, câmpiile și văile însorite și înflorite. Toate acestea brăzdate și scăldate de ape cugătoare, ori pigmentate cu lacuri și iazuri de o frumusețe aparte. Completează decorul de poveste al țării marea cea mare a lui Ovidiu și fascinanta Deltă a Dunării. Doamne, câtă frumusețe ne-ai dat! Și, vă rog credeți-mă: toate acestea nu le vom uita niciodată pentru că noi, exilații am învățat realmente ce-i dorul, dor despre care Arhiepiscopul Iustinian Chira spunea că: „Acela nu e om dacă nu-i este dor de alt om... Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul: fiecare iși traiește propria catastrofă și nenorocire...” (un fel de democrație a iadului zic eu) „tuturor ne e dor de toți. Astfel viața nu înseamnă nimic.”

C.P.: Ziua Naţională se mai sărbătoreşte de către românii din Australia, mai are ea semnificaţii identitare?

B.T.: Nu! Cu părere de rău spun că nu se mai sărbătorește ca și înainte și asta din cauză că e o zi care nu e plantată bine în istoria noastră. Guvernele postdecembriste nu au promovat-o îndeajuns și nici legătura cu diaspora nu se mai cultivă ca pe vremuri. Îmi vine în minte regele Mihai. El s-a întors în țară după revoluție ca să fie reîntronat și l-am fi votat, am fi făcut-o toți cu plăcere dacă am fi știut cine e, dar în afară de ce ne-a învățat orânduirea comunistă noi nu am știut prea multe lucruri bune. Majestatea Sa ar fi fost susținut de noi toți cei din diaspora dacă ar fi fost prezent printre noi în lagărele de refugiați ca să ne arate cine e cu adevărat și că îi pasă de noi. Sunt sigur de faptul că Ceaușescu ar fi tras cu dinții de noi să-l realegem. Regele Mihai trebuia să trimită broșuri și pamflete prin câmpuri așa cum au făcut-o pocăiții. Ar fi putut să retipărească cărți de pe vremea domniei sale și a părinților lui, ziare, reviste din acea vreme și ar fi atras atenția multora. Tot așa e și cu noua zi națională. Guvernul român nu a făcut nimic în acest sens pentru a o promova. Trebuiau oare schimbate toate zilele comemorative vechi? Acestea erau parte din istoria României nu a comunismului.

C.P.: În conştiinţa românilor e profund înrădăcinată lirica eminesciană, ca marcă a spiritului naţional. Ancheta revistei noastre propune în decembrie, lună aniversară a românilor, o reflecţie contemporană pe tema „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”... Stimate domnule Ben Todică, ce gânduri vă animă, în acest sens - departe geografic, dar mereu aproape sufleteşte de ţară? Ce i-aţi răspunde azi poetului?

B.T.: Mulțumesc, dragă Mihai pentru cadoul pe care mi l-ai făcut mie și întregii națiuni. Ne-ai arătat cât de prețioasă e limba română, cât de eficientă și fără de margini este capacitatea și puterea ei de exprimare. Prin opera ta ai ridicat limba română la rang de regină, caldă și generoasă în a exprima lirismul specific românului, dar și dârză și hotărâtă atunci când exprimă revolta împotriva răufăcătorilor neamului. Dându-ne posibilitatea de a ne exprima o gamă diversă de sentimente și trăiri, o îmbrățișăm și o iubim cu toții, asemenea ție. În scrierile tale ai sângerat pentru sfârtecarea trupului țării, pentru lupta bietului popor român greu încercat de vremuri și ai lovit cu puterea cuvântului în dușmani, în cozile de topor trădătoare, ai persiflat infamia, lenea și reaua credință. Mulțumesc pentru că ne-ai învățat să observăm și să iubim, ne-ai învățat să fim înțelegători și generoși cu cei de lângă noi și să-i dojenim prin lecții de încântare și cântec. Ne-ai învățat să suferim și să iertăm cu noblețe. Mulțumesc pentru că ne-ai arătat cine suntem, mai mult decât atât, ne-ai dat în scris cine suntem cu adevărat ca document de identitate și ne-ai făcut să fim mândri. Ai stat drept și ne-ai apărat, ți-ai dat viața pentru această limbă și neam românesc. Tu nu ai ezitat să mori pentru credința ta, Mihai! Dă-mi voie să te declar sfânt. Amin!

Reporter: Se pare că, şi prin cuvintele dumneavoastră, urarea profetică din tulburătoarea poezie eminesciană s-a împlinit: ceea ce rămâne constant, ca valoare naţională perenă şi „armă cu tărie” e mereu spiritul şi „sufletul românesc”.                                                                                                  

A consemnat Corina Popescu

footer