Revista Art-emis
„S-o perdut cânele” - O lecţie scriitoricească PDF Imprimare Email
Dinu Sararu   
Miercuri, 27 Noiembrie 2013 23:58

Dinu Săraru, art-emisVartan Arachelian: Era o lume interesantă!

Dinu Săraru: Da, mai era o lume care trăia bucuria meseriei și a boemei frumoase, bucuria cuvintelor și a jocului de cuvinte.

V.A.: Și mai avea umor încă…

D.S.: Da, și mai avea umor. I-am prins așa pe Ionel Teodoreanu, pe care l-am cunoscut îndeaproape. Eram la Radio, la „Secția literară”, unde lucra o fată frumoasă, nu extraordinar de frumoasă, dar frumoasă, șatenă, cu o față palidă, subțire, grațioasă, delicată, interiorizată, cu o privire tristă, Eliza Vasilescu. Și Eliza Vasilescu era iubita lui Ionel Teodoreanu, în perioada aia, cu puțin înainte de a muri marele prozator-poet. Venea deseori și o lua de la Radio când se termina programul ei; venea la Radio și, între două procese, îi aducea tot felul de delicatese, deși avea procese din ce în ce mai puține - fusese un avocat excepțional, strălucit; se ducea tot Bucureștiul să-i asculte pledoariile. Adevărul este că nici nu mai erau procese mari, doar conflicte mărunte pe o bucătărie, pe o cămară, pe folosirea unui closet, pe vai de capul lor, niște procese neinteresante pentru el, care pledase procese teribile, unde se dovedise că era un orator extraordinar. Acum era vlăguit, obosit, amărât și fugea între două procese  și venea la Radio și îi aducea Elizei un carton cu trufe, cu cataifuri, cu amandine și bineînțeles că mâncam toți acolo, pe baza lui, a iubirii lui Teodoreanu pentru Eliza. El venea apoi, după-amiaza, și o lua și mai plecam și noi cu ei, până în Calea Victoriei; îi conduceam și pe urmă îi lăsam singuri.

V.A.: Dar oamenii aștia aveau și bucuria de a povesti cum a fost înainte de război, în tinerețea lor, sau se autocenzurau?

D.S. : Erau mai reticenți. Cei mai gălăgioși erau Eftimiu și Cezar Petrescu, mai deschiși și mai curajoși, care țineau mai puțin la reticența asta. Dar să știți că tot venind pe la Radio, așa, a început să-i placă și lui Eftimiu de Eliza Vasilescu. Și venea și el cu săpunuri franțuzești, cu prăjituri de la „Casa Nestor”, care mai păstra vechile rețete.

V.A.: Da, până la adânci bătrâneți lui Eftimiu i-au plăcut frumusețile Bucureștiului și întotdeauna era înconjurat de tinere frumoase!

D.S.: Da. Ultima dată, l-am întâlnit foarte aproape de sfârșitul lui. Mergea greu, târșit, așa cum merg bătrânii aproape paralizați, și era cu surorile Văitoianu. Eu urcam scările la restaurantul de la Casa Oamenilor de Știință, el cobora între surori, se ținea de umerii fetelor. L-am salutat și am zis:

- Ce mai faceți, maestre?, iar el a zis:

- Ce să fac, dragă Sărarule, circul postum prin București!

Era teribil. Uite, acum, cum stau la Slătioara cu dumneavoastră, după ce ne retragem să ne odihnim, eu continui să citesc o carte de Eftimiu, Spovedanii, care este extraordinar de frumoasă, cu articole strânse din gazetăria lui Eftimiu.

V.A.: Din perioada interbelică?

D.S.: Da, din perioada interbelică, dar și de după.

V.S.: El este, de fapt, cel care sub anonimat a pornit un mare scandal al presei de stânga împotriva „Universului”! „Jos labele de pe tricolor!” era o broșură fără autor pe copertă, dar care îi aparținea. Un excepțional pamfletar!

D.S.: Da, da! Era un personaj… era un personaj. La două scene mari cu el, am fost martor…

V.A.: Și foarte interesant că a căzut… că i-a căzut cu tronc lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

D.S.: Au fost împreună în lagăr, la Târgu-Jiu, de acolo se cunoșteau și, apropo de chestia cu lagărul, am să vă spun ceva. Deci, venea Eftimiu cu atenții rafinate, cu pachete simandicoase cu funde și mâncam și eu din trufele lui pentru Eliza Vasilescu…

V.A.: Ce s-a întâmplat cu această duduie?

D.S.: Am înțeles de la Jenică Grosu, care a cunoscut-o foarte bine și el, că ar fi plecat în Canada. L-am rugat, dacă are o poză cu ea, și mi-a promis că o caută, dar n-a găsit-o, acum nu mai e nici el de găsit. Să vedem în arhiva Radioului dacă există o poză a ei, la Cadre…

V.A.: A avut și ea un rol important în „Teatrul la microfon”?

D.S.: Nu! Ea era numai la redacția literară. Cu ea am făcut o vizită la Sadoveanu acasă. Când s-au pus bazele a ceea ce azi se numește Fonoteca de aur. Trebuie să vă spun că prima lecție despre respectarea dreptului de autor și despre plata creației mi-a dat-o Sadoveanu. Ei bine, m-am dus cu Eliza Vasilescu, era toamnă, ploua mărunt, pe jos, de la Radio până în strada Pitar Moș, unde stătea Sadoveanu, care era atunci vicepreședinte al Marii Adunări Naționale. Nu știu cui aparținuse palatul ăla, dar acolo stătea el!… După ce am vorbit la telefon cu Mitru, care era cumnatul lui și era un fel de secretar personal, ne-a spus să venim. Și am plecat pe jos. Ne-a cam udat ploaia aia măruntă, sâcâitoare, de toamnă. Urâtă era ziua aceea, foarte urâtă, și am ajuns acolo, am sunat la ușă și am intrat. Ne-a poftit o fată, o subretă, într-un hol mare în care erau multe fotolii imense, cu huse galbene pe ele, dintr-un in sau așa ceva, foarte frumos. Și era cald și bine și noi rebegiți de ploaia măruntă… Și am tot stat și nu mai venea maestrul, nu mai venea nimeni, domnule! A trecut o jumătate de oră, au trecut trei sferturi de oră, a mai trecut o oră… Și ne-am tot foit, că nici nu îndrăzneam să ne așezăm ca omul, ci doar rezemați de spătarele lor, agățați pe brațele fotoliilor…

V.A.: Nu vă invitase nimeni?

D.S.: Nimeni! Eram niște copii amărâți, eu aveam 20 de ani, cam așa ceva, și am tot stat eu așa, m-am balansat de pe un picior pe altul… Ea era, săraca, și firavă, și subțire, în sfârșit, au început să scârție niște scări, care veneau de sus în hol și a apărut întâi Mitru, dar din altă parte, nu de pe scări, iar apoi Sadoveanu, care avea pe el un fel de pelerină ecosez de casă, ca un pled, ceva moale, care curgea pe umerii săi mari de tot. Noi ne-am mai fi ridicat o dată în picioare, deși rămăsesem tot timpul în picioare, ca să… Am zis amândoi: „Bună ziua”, dar Sadoveanu nu ne-a răspuns, nici n-a dat mâna cu noi, numai Mitru a dat mâna cu noi; el a rămas așa, ca un sfinx uriaș.

Mitru ne-a spus: „Maestrul își cere iertare că am avut o întâmplare nenorocită!” Și Sadoveanu a zis de sus de tot, de la înălțimea lui, privind peste noi: „S-o perdut cânele!” Și noi: „Cum s-a pierdut câinele?” Se pierduse câinele, un cocker de vânătoare al maestrului, dispăruse de dimineață și nu-l găsiseră până atunci! Casa era mare. L-au căutat peste tot, până s-a dus maestrul - ne-a dumirit Mitru - , în baie, că avea ca la palat, baia îngropată. Atunci am aflat și eu că există băi îngropate și câinele se aruncase în apă, era cocker, și făcea cuminte baie, apa era caldă, și ăștia l-au căutat peste tot și nu-l găseau; și până atunci Sadoveanu n-a mai coborât la noi, până nu au găsit „cânele”. „S-o perdut cânele!”. Și el a zâmbit la povestea, la explicația asta a lui Mitru, dar zâmbea tot de sus și tot peste noi. Avea un zâmbet așa, tivit, cu niște buze subțiri, și blând și cu ochii ăia mici, albaștri, și cu părul ăla tăiat pătrat pe fruntea sa mare, era…

Eu am îndrăznit să zic și eu ceva și am spus că e un timp foarte urât. Și atunci, Sadoveanu a zis, privind tot peste noi, că „timpul e tot timpul frumos, și când plouă, și când e soare, și când ninge, și când fulgeră, timpul e frumos mereu”… Și mi-am dat seama că am greșit ceva. Și am înghețat. Și s-a lăsat o liniște din care parcă noi am fi dispărut, nu mai eram acolo.

Domnule, ne era frică și să respirăm, pe cuvântul meu de onoare. Apoi am vorbit iar, eu, în numele delegației pe care o formam cu Eliza, că vrem să începem seria aceasta cu mari personalități, da, și vrem să începem cu maestrul Sadoveanu, care să citească și din Eminescu, și din opera dânsului. Și a zis: „Da!”, însă tot Mitru. „Sigur că da! Suntem de acord, venim, uite venim, putem veni începând de mâine, de la ora 11.00. Venim la Radio și citește, în fiecare zi, 15 minute! Dar mâine ar putea să citească încă 15 minute, adică 30, și va citi din Eminescu și din Divanul persian. „Bine, vă mulțumim!”, nu știu ce… „Bună ziua”, „Bună ziua”. Și Mitru ne-a spus că „un calup de lectură, de 15 minute, presupune 1.500 de lei!”

Eu aveam 480 de lei leafă pe lună și el în 15 minute lua de trei ori leafa mea! Când l-am auzit pe Mitru, mi s-au înfundat și urechile aflând cât ne costă și, mai ales, gândindu-mă cum o să le spunem noi la ăia de la Radio, lui David și lui Niculescu Chinezu, directorul economic, că Sadoveanu cere 1.500 de lei în fiecare zi!?

V.A.: Pentru 15 minute!?

D.S.: Deci, 3.000 de lei pe două lecturi. Și a doua zi a venit, domnule, cu o pelerină neagră, mare, cu o pălărie mare, tot neagră, că la el totul era măreț, cu Mitru, cumnatul lui, care-l păzea ca un bodyguard. Am mers în studioul de concerte din vechea „Sală Radio”, a intrat acolo și atunci a citit Sara pe deal - pe care acum o știe toată țara și care nu mai știe de cine e scrisă  Sara pe deal, de Sadoveanu, care citește genial, sau de Eminescu?! - și nu mai știu ce poezie și un fragment din Divanul persian. Am stat, l-am păzit, a ieșit, i-a pus Mitru pelerina pe umăr. Domnule, n-a dat „Bună ziua” la nimeni; n-a răspuns la „Bună ziua”, n-a vorbit cu nimeni, în cabină a așteptat să-i spună cineva „Puteți să începeți!”, dar îi spunea asta Mitru, fiindcă fata de la magnetofon îi spunea lui Mitru că poate să înceapă. Nu vorbea cu noi, noi nu existam decât prin intermediar. Domnule, făcea liniște în jurul lui, pe cuvântul meu de onoare, în muțenia asta a lui, făcea liniște.

A ieșit în holul mare, de astăzi, de la Radio, din clădirea nouă. În hol, s-a oprit și a rămas așa nemișcat, și noi n-am înțeles despre ce e vorba, și el a zis, de acolo, de sus, privind peste noi de la înălțimea lui, nici nu puteai ști unde se uită, pe cine vedea el, în orice caz, nu pe noi care eram jos, la picioarele lui, privind spre buzele lui subțiri care abia se mișcau: „Remunerația după buget!” Și Mitru ne-a tradus: „Maestrul vrea să-i aduceți banii!” Da, dar noi nu eram pregătiți să-i dăm banii atunci. Și țin minte că am rupt-o la fugă, pe scări, șase etaje, deși era lift; n-am mai avut răbdare să-l aștept și m-am dus la etajul șase, i-am spus lui David că „Maestrul e jos și cere banii”. A luat-o și David la fugă, s-a dus la etajul șapte unde era Niculescu Chinezu, directorul economic, a luat-o și ăsta la fugă, și apoi, după ce au scos banii, și ei erau atât de speriați, au coborât șapte etaje, tot pe scări, cu banii într-un plic.

Domnule, de unde i-or fi scos, așa de repede, nici acum nu știu!? I-au dat banii lui Mitru și Sadoveanu a zâmbit așa, vag, și a mai zis încă o dată „Renumerația după buget!” și a coborât pe scări, și noi, cu David Naftuli în frunte, nu mai terminam de căciulit: „Să trăiți, vă mulțumesc!”, dar Sadoveanu urcase în mașină și ăștia încă se mai aplecau. Mi-am dat seama, domnule, ce înseamnă să ai conștiința propriei tale valori! Nici n-a vorbit cu noi, nici n-a dat mâna cu noi…

V.A.: Avea școala veche!

D.S.: Domnule, avea!

V.A.: Deși numele lui era pus mereu pe frontonul ziarului „Dimineața” și „Adevărul”, nu trecea niciodată pe acolo, dar încasa regulat de la patroni „remunerația după buget!”

D.S.: Trebuie să vă spun că mi-a plăcut foarte mult. Întâi am fost ușor revoltat, gândindu-mă la leafa mea și a Elizei, dar după aia mi-am dat seama că maestrul e mare și dacă nici nu vorbește cu noi, n-are rost să ceară puțin! Trecând timpul, până astăzi, când vorbim noi, amândoi, aici, la Slătioara, în anul de grație 2002, trebuie să vă spun că a fost o lecție extraordinară, pe care scriitorul român și artistul român n-au știut să și-o însușească!

Notă: Fragment din cartea scriitorului Dinu Săraru - „Jurnalul unui personaj controversat” (provocat de Vartan Arachelian), în curs de apariţie la Editura Adevărul.[1]

------------------------------------------

[1] vezi:  http://adevarul.ro/blogs/dinu.sararu

footer