În data de 24 septembrie anul acesta, preotul Petru Buburuz, parohul Bisericii Ortodoxe Române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” de la Chişinău, m-a solicitat de urgenţă la o mică discuţie. Acea întâlnire era între trei persoane: preot. Petru Buburuz, profesorul Vasile Şoimaru şi subsemnatul. Despre prof. Şoimaru ştiam multe, dar cel mai mult ştiam că mereu călătoreşte cu scopul de a lărgi frontierele Ţării noastre dragi, dacă nu în realitate, măcar în cărţi şi pe hărţi. Am fost surprins când domnul Şoimaru a solicitat permisiunea de la părintele Petru să-l însoţesc într-un pelerinaj, să ajungem la Stalingrad (azi Volgograd) şi să identificăm locurile unde şi azi încă mai zac osemintele a peste 150.000 de ostaşi români măcelăriţi de armata sovietică în perioada 19-24 noiembrie 1942. Prezenţa mea nu era una simplă, am fost solicitat să fac un parastas exact în locul unde se odihnesc eroii neamului nostru, de fapt, eroii uitaţi de Statul nostru. Domnul Vasile Şoimaru a întrebat: „Părinte, putem organiza un parastas o dată la 70 de ani pentru 150.000 de ostaşi români?”. Mi-am dat seama că profesorul încerca să mă convingă să particip cu dumnealui la acest eveniment istoric. Nu m-am lăsat mult rugat şi, spre surprinderea părintelui Petru şi a domnului Şoimaru, am acceptat întrebând: „Când plecăm?”Trebuie să menţionez că de mai bine de zece ani sunt pasionat de un studiu care intenţionează să scoată la lumină numele preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor, ale cântăreţilor şi credincioşilor care şi-au data viaţa pentru Hristos în perioada comunistă. Pe parcursul acestui studiu individual am citit şi am analizat mai multe izvoare, printre ele am cercetat şi cartea „Preoţi în tranşee 1941-1944”, editată de Fundaţia „Ştefan Guşă” din România, deci eram un pic informat de calvarul din ’42 de la Stalingrad. Îmi doream mai mult să ajung pe la Vorkuta, Kazan şi alte mari lagăre de concentrare ale imperiului bolşevic, unde s-au stins mari personalităţi biserceşti basarabene. Doream să văd locul martirajului lor, aşa că, auzind propunerea, m-am bucurat, liniştindu-mă: „E bine să calc pentru prima dată în Rusia cu un asemenea scop, mai întâi să vizitez locul eroilor neamului, după care şi locul eroilor Domnului nostru Iisus Hristos”.
Cu ajutorul Domnului şi binecuvântarea părintelui Petru Buburuz, miercuri, 25 septembrie, am purces la drum. La drept vorbind, nici eu nu ştiam exact unde merg, de aceea nu am anunţat pe nimeni, doar preotesei mele i-am spus că plec într-o misiune importantă şi timp de o săptămână voi lipsi justificat. Mijlocul de transport ne-a slujit maşina „misionară” a domnului Şoimaru, o Toyota, care mergea de parcă ştia singură drumul spre Stalingrad. Domnul Şoimaru revenea în acele ţinuturi pentru a treia oară, deci, eram liniştit că sunt cu un expert. În maşina noastră se aflau: hainele personale, instrumentele domnului profesor - aparatele de fotografiat -, precum şi o cruce dezasamblată, o coroană şi obiectele de cult trebuincioase pentru un parastas. Am trecut Nistrul pe la Dubăsari, apoi, după câţiva kilometri, am trecut frontiera în Ucraina, o altă ţară, alţi oameni. Copacii erau îmbrăcaţi în alte veşminte, mai ruginii decât la noi. Până am ajuns să trecem Bugul, domnul Şoimaru mi-a povestit istoria fiecărei localităţi, mi-a spus numele fiecărei vâlcele sau coline, de fiecare dată accentuând: „Aceste locuri au fost, şi mai sunt locuite de români, chiar dacă mulţi sunt rusificaţi sau ucrainizaţi”. Am trecut prin unele oraşe ucrainene mai mari: Kirovohrad, Dnipropetrovsk, cu lume multă agitată, cu drumuri care lasă de dorit. După câteva sute de kilometri a sosit momentul să ne odihnim. Aşa că ne-am oprit într-un modest hotel din centrul raional Pavlohrad.
A doua zi de dimineaţă am pornit iar la drum, ne propuneam spre seară să ajungem la Stalingrad. Domnul profesor mi-a mai povestit despre evenimentele plăcute şi neplăcute din multele lui călătorii. Imediat după ce a terminat să-mi spună cum l-a lipsit de bani poliţia rusească anii trecuţi în oraşul Rostov pe Don, imediat şi pe noi ne opreşte (la Luhansk) poliţia rutieră ucraineană. Domnul Şoimaru, în calitate de şofer, a discutat cu inspectorul, acesta din urmă a inspectat maşina şi l-a chemat pe şofer să-l însoţească în localul de pe marginea drumului. Când a revenit, am înţeles că evenimentul de la Rostov pe Don s-a repetat şi la Luhansk. După ce ne-am despărţit de aceşti „vampiri vamali” la drumul mare, ne-am continuat traseul. Vreau să menţionez că pe hainele poliţiştilor ucraineni, pe spate era scris cu litere majuscule „DAI” (adică „dă-mi”), deci ne-am făcut datoria faţă de ei, am dat tot ce am avut.
Am trecut frontiera în ţara rusească. Vreau să menţionez un lucru important, la vamă erau doar două benzi: pe una treceau cetăţenii ruşi, pe cealaltă bandă cetăţenii altor ţări (m-a impresionat faptul că poliţia de frontieră rusă mai întâi îi servea pe cetăţenii ruşi, apoi pe ceilalţi). Am trecut, cu ajutorul Domnului, frontiera rusă, după ce declaraserăm tot ce aveam la noi. Spre seară, morţi de oboseală am ajuns în orăşelul Surovikino, la 150 km de Stalingrad. Ne-am odihnit ultima seară (atât ne-au ajuns banii de cazare) într-un hotel-baracă. După ce am tras un pic de aer, l-am felicitat pe părintele Petru Buburuz cu prilejul împlinirii, în acea zi, a frumoasei vârste de 76 de ani, menţionându-i că suntem aproape de locul unde zac eroii români. De 71 de ani, nu au fost pomeniţi şi prohodiţi de nimeni aici.
Vineri, pe la ora patru dimineaţa, ora Moscovei, am pornit spre Stalingard. Am ajuns, am văzut oraşul întins pe o fâşie de 70 km pe ambele maluri ale Volgăi. Am trecut câteva poduri prin acest oraş încurcat, ţinându-ne calea spre satul Rossoşki, unde se afla cimitirul ostaşilor germani, căzuţi în cel de Al Doilea Război Mondial. Am găsit cu uşurinţă acest cimitir de onoare, deoarece se afla în preajma unui memorial închinat ostaşilor sovietici. Am vizitat ambele memoriale, care se află la o distanţă de 150-200 de metri. Am rămas profund impresionat de frumuseţea cimitirului german şi, spre surprinderea mea, nu am văzut nimic devastat sau profanat. Într-un ungheraş de cimitir am văzut o placă comemorativă de 1m x 0,7m, de culoare neagră, care amintea că aici se odihnesc pe veci 600 de eroi români (din cei 150 de mii) aduşi aici din alte părţi. Pentru aceşti eroi am spus o rugăciune de pomenire. Pe tot complexul german erau încrustate numele ostaşilor germani căzuţi la Stalingrad între 1942 şi 1943, înhumaţi acolo, printre care am văzut şi multe nume româneşti (probabil erau ostaşii germani din rândurile foştilor saşi transilvăneni), dându-mi lacrimile de durere... După ce domnul profesor a imortalizat clipa, fotografiind toate detaliile, ne-am închinat de trei ori până la pământ Sfintei Cruci din cimitir şi am mers mai departe.
Ne-am îndreptat spre cel mai important loc, orăşelul Kletskaia şi staniţa Gromki, la vreo 150 de kilometri de Stalingrad, unde a fost spart frontul pe 19 noiembrie 1942, şi unde au murit ostaşii români. Pe drum, domnul Şoimaru a ţinut să-mi arate canalul Volga-Don de 100 km lungime, săpat de prizonierii de război. Dumnealui m-a rugat să fiu atent, că voi vedea cum navighează vapoarele în Stepa Kalmucă. Aşa a şi fost, la o distanţă de 300 de metri am văzut un vapor plutind prin Stepa Kalmucă. Explicaţia este că malurile canalului nu sunt mai înalte decât orizontul şi de la o distanţă nu prea mare printre copacii plantaţi pe malul canalului se observă vapoarele. Dacă nu ştii de acel canal, ţi se creează impresia că vapoarele se deplasează prin câmpie. Ne-am amintit şi de canalul nostru, Dunărea-Marea Neagră, construit tot de oamenii din gulagurile kominterniste din România ocupată de ruşi. Aceeaşi politică comunistă, dar în ţări diferite.
Tot mai mult ne apropiam de locul cel mai important, Cotul Donului. Am ajuns pe la ora şaisprezece în centrul raional Kletskaia. Dl profesor a mers acasă la un scriitor băştinaş, care a scris o schiţă de istorie a acestei localităţi. Scopul a fost să întrebe unde se află azi staniţa Gromki, acolo fiind înhumaţi o bună parte din ostaşii români. După biserică s-a făcut o groapă uriaşă unde au fost îngropaţi ostaşii români căzuţi sau morţi pe câmpul de luptă. Azi nici biserica şi nici satul nu mai există. Am găsit în acel oraş un băştinaş cherchelit de-a binelea, care ne-a promis că ne arată locul unde au fost staniţa şi biserica, desigur nu i-am spus scopul, pentru a nu avea neplăceri. Acesta (mai mult semăna cu un asiatic) ne-a arătat trei drumuri de ţară care duceau spre Gromki. Însă, după o ploaie torenţială cu vânt puternic nu am izbutit să ajungem în acel loc sfânt. „Ghidul” nostru, supărat că nu am ajuns la fosta staniţă Gromki, ne-a obligat să oprim maşina pe marginea drumului care ducea spre Kletskaia şi a încercat să ne caute un mijloc de transport, ca să putem ajunge la Gromki. A sunat la un prieten de-al său pe care l-a rugat să vină repede cu tractorul personal, nu gratis, ci: „Zdes’ nemţî, budem zarabatâvat’ horoşie denghi” (Sunt cu nişte nemţi şi vom câştiga bine cu ei). Ne-am schimbat ambii la faţă, ştiind că ar putea să nu ne ajungă bani nici de benzină până acasă, mai aveam două pâini, două kilograme de roşii ruseşti şi o sticlă de vin moldovenesc, cu gândul că îl vom lăsa unui rus bun în calitate de suvenir, să se convingă că vinurile noastre sunt bune. Am încercat să-l convingem că nu mai dorim pe acest timp urât să ajungem în Gromki, dar, explică-i unui rus beat că ţi-ai schimbat repede planul! Dânsul dorea să ne „ajute”, să-i dăm tot ce mai aveam. Cu mari greutăţi l-am convins să coboare din maşină, nu simplu cum a urcat, ci cu un mare dar: o sticlă de vin Cabernet de Cricova. Dânsul a zâmbit satisfăcut de dar şi a rămas la Kletskaia pentru a-l bea.
Noi ne-am grăbit să ajungem la Cotul Donului. În partea dreaptă a orăşelului Kletskaia era o colină înaltă de cretă, de unde se vedea o panoramă excepţională a Văii Donului în partea de nord a Cotului Donului. Anul trecut pe acea colină domnul profesor a înfipt o cruce din crengi uscate de copac legată la mijloc cu bandă adezivă şi ornamentată cu un tricolor de hârtie - în memoria ostaşilor căzuţi la datorie. Cu greu am găsit Crucea de anul trecut, era jos, desfăcută, ne-am închinat evlavios la ea, am ridicat-o, am pus-o în maşină şi ne-am îndreptat spre cele trei drumuri care duc spre fosta staniţă Gromki. Am ales unul, cel mai scurt, şi ne-am oprit să ne facem datoria de români. Am ridicat componentele Sfintei Cruci aduse de la Chişinău în portbagajul maşinii, le-am asamblat. Pe cruce erau încrustate cifrele mai mult decât semnificative: 19.XI.1942 - 150.000, şi la o distanţă de 3-4 km de locul martirajului am înfipt Crucea Românească, în pământ străin, am depus Coroana Memorială de la Chişinău şi Sfântul Tricolor adus tot de acasă, pentru cei care nu au mai ajuns acasă. Afară era deja noapte, vântul cu ploaie torenţială te dădea jos, iar noi am făcut parastas, am adus omagiu ostaşilor şi am intonat câteva strofe din Imnul României. Ambii am închis ochii şi, în loc de vin sau altă băutură, am vărsat lacrimi pe pământ străin în memoria şi de dragul ostaşilor români căzuţi la datorie. Ne-am închinat până la pământ în faţa eroilor noştri. Era o noapte de septembrie, dar foarte friguroasă, eu îmbrăcat sumar, am îngheţat de-a binelea, retrăind acea tragedie din 1942 şi aducându-mi aminte de dragii noştri eroi care au îngheţat aici.
Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare şi din neglijenţă. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rând cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă şi nemiloasă. Aşa că iarna a prins Armatele a III-a şi a IV-a române total neechipate. Sunt sigur că mulţi dintre ostaşii de pe front au murit de foame şi de ger, aceasta o povestesc şi veteranii care au scăpat cu viaţă din acel măcel. Trădarea nu se opreşte aici. Ce am făcut noi până acum pentru sufletele şi osemintele ostaşilor români căzuţi în câmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în faţa acestor eroi? Ei nu au mers din ambiţia personală pe câmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am câştigat bătălia, avem ostaşi căzuţi la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam şi de Ţară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În şcoli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, aşa ne despărţim de trecut şi ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forţele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, aşa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România. Aceşti eroi pentru noi şi pentru copiii noştri şi-au vărsat sângele. Să ne închinăm şi noi, basarabenii, până la pământ acestor bravi eroi care ne-au întregit ţara, chiar dacă pentru puţin timp. Unirea va fi atunci când vom fi din nou români în inimă şi faptă. Atunci când vom mărturisi public păcatul trădării de Neam şi Biserică, atunci când vom dovedi cu jertfă credinţa în Dumnezeu şi Ţară.
Am rămas neîmplinit pentru că nu am ajuns să sărut locul cu osemintele Martirilor neamului. Am promis atunci că vom mai veni o dată în acel loc, voi vărsa şi rugăciuni, şi lacrimi pentru eroii noştri români de la Cotul Donului. Cu foarte mari încercări şi greutăţi, am ajuns acasă ţinându-ne ambii treji timp de 42 de ore (nu mai aveam bani pentru hotel).
Ajuns acasă, m-am bucurat nespus de mult că m-am născut în România de Est, azi încă Republica Moldova. Mă bucur că slujesc Patriarhiei Ortodoxe Române, numai această Biserică identifică două categorii de martiri: martirii lui Hristos pomeniţi în sinaxare, care şi-au dat viaţa pentru credinţa cea adevărată, şi martirii Neamului, care se odihnesc în cimitirele de onoare, pe câmpuri şi coline de luptă, dar care şi-au dat viaţa pentru Ţară, pentru Neam, pentru Limbă, pentru întregirea poporului. Biserica se roagă pentru aceşti eroi ca Dumnezeu să le pomenească jertfa.
Pe tot parcursul traseului am dorit să intru într-o mănăstire ortodoxă rusească, dar în cei circa 4.000 de kilometri (tur-retur) n-am întâlnit nicio mănăstire. Şi-am întrebat, unde se află Sfânta Rusie? Am văzut biserici dărâmate încă de pe vremea lui Stalin, nerestabilite încă, dar pe una din biserici, în staniţa Golubinskaia, pe o placă era menţionat: „Biserică ocrotită de stat”...
Grafica: Ion Măldărescu