Revista Art-emis
„Acel cu Stegul Românesc” PDF Imprimare Email
Felicia Nichita-Toma, Cernăuţi, Bucovina   
Duminică, 24 Noiembrie 2013 23:04

Vasile Bota, Bucovina Suntem fără cap şi fără picioare. Ni se fură până şi sufletul

Adevărul e că demult  aflasem de Românul Vasile Botă, preşedintele filialei din Boian a Societăţii „Mihai Eminescu”, numit încă de pe timpul sovieticilor  „Acel cu steagul românesc”. Or, când nu se permitea nici să pronunţi cuvântul „român”, pe acoperişul gospodăriei sale flutura simbolul strămoşilor - Tricolorul, şi care, în 1987, cu aproape 27 de ani în urmă, şi-a înfrumuseţat frumoasa casă cu două nivele cu picturi fascinante ce ar trebui să fie relicve sfinte nu doar pentru acest bărbat ales al neamului, ci şi pentru fiecare dintre noi - pe un perete al sufrageriei e pictat portretul celui mai viteaz Domn al românilor - Ştefan cel Mare, în cele patru colţuri, pe tavan, străluceşte capul de bour cu stema şi Tricolorul, iar într-o  odaie de la etajul doi, pe un perete e desenată casa bătrânească părintească, unde bravul boincean cu inimă română a văzut lumina zilei, iar pe altul -  bunii şi regretaţii săi părinţi - tatăl Dumitru şi mama Maria. Or, ocazia de a-l vizita am avut-o în această toamnă, împreună cu echipa de la Casa de producţie „Mandragora” din Bucureşti - regizorii Anca Vlad şi Adrian Voicu, căci am stăruit ca şi fraţii noştri din Patria-mamă să afle cum am trăit şi cum mai trăim noi, românii, aici în Bucovina noastră trunchiată şi înstrăinată de Ţară, ce doruri şi aspiraţii ne mângâie sufletele.

Am pictat casa cu ce mi-a fost mai drag

„Am pictat casa cu ce mi-a fost mai drag, căci Voievodul Ştefan cel Mare e cel mai sfânt şi scump pentru noi. El a apărat şi a păstrat în timpul domniei sale România Mare, teritoriile căreia se întindeau de la Carpaţi până la Sud, de la Tisa până la stepa Bugeacului. În prezent, cele mai scumpe locuri sunt răpite de străini, după cum spunea Ion Vatamanu: „Suntem fără cap şi fără picioare”, acum ni se fură până şi sufletul.  A fost gândit bine cum să se procedeze ca pământul acesta multpătimit al vechii Dacii să nu mai aibă viitor alături de Ţară. Nici o ocupaţie nu e bună, însă în timpul sovieticilor şcolile nu ni s-au închis, ci dimpotrivă, se deschideau, învăţam în limba română, ce-i drept, pe atunci i se spunea „limba moldovenească”, examenele de admitere la instituţiile de învăţământ superior le susţineam tot în graiul mamei şi nimeni nu ne bătea la cap cu minciuna că limba noastră sfântă « nu are viitor », ca acum, când ni se ucrainizează şcolile, satele, când părinţii îşi înstrăinează copiii de limba strămoşilor, de neam, cu gândul stupid că « le va fi  mai bine ». Copiii care  învaţă în ucraineană, învăţătorii care au obţinut studii în ucraineană la Cernăuţi sau în altă parte din Ucraina, nu-l vor citi nicicând pe Alecsandri, Eminescu, creaţiile cărora ne trezeşte simţul naţional. Bunica şi străbunica mea erau din satul românesc  Rarancea, unde, până nu demult, şi slujba în biserică se făcea în română, şi care a fost ucrainizat împreună cu toate localităţile din jur”.Au trecut prin urgiile iadului stalinist şi părinţii agronomului Vasile Botă, alte rude. Tatăl său, Dumitru Botă, a fost  dus cu forţa la muncă silnică în lagărele de pe ţărmurile lacului Onega, când au fost „vânaţi” mulţi tineri şi bărbaţi în vârstă de la 15 până la 50 de ani şi duşi în neagră străinătate, ca să li se şteargă urmele.

Au suferit mult românii noştri şi au murit cu speranţa în suflet

„Părinţii aveau doar 5 hectare de pământ, când tata a fost luat cu forţa la muncă silnică la Onega. L-au dus de-atâta că a fost român şi trebuiau să-l distrugă. În acea străinătate a avut parte doar de zile negre, foamete şi geruri. Muncă grea şi mâncare aproape nimic. Le dădeau puţină pâine neagră cu rumeguş, când o strângeau, curgea din ea apă, scrumbie sărată şi putredă şi nimănui nu-i păsa cum îşi duc viaţa. Când  mureau, îi aruncau într-o groapă comună. Din cauza gerului cumplit şi umezelii, căci dormeau în barăci, tata s-a întors acasă bolnav, iar medicii au fost nevoiţi să-i amputeze piciorul. A trăit apoi până la vârsta de 90 de ani, însă aşa şi n-a putut uita necazul îndurat la Onega. Distrus fizic şi moral, s-a întors la baştină şi tatăl soţiei, Nicolae Scripcar, socrul meu din Arboreni, originar din Arbore, România. Au suferit mult românii noştri şi au murit cu speranţa în suflet.Tata, născut în 1899, ne-a educat cu dragoste de grai şi străbuni. După ce s-a întors din surghiun, la noi, în casă, se adunau oameni mai tineri şi în vârstă, discutau doar de România, aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă românii. Şi în prezent, Alexandru şi Pachiţa Dârda ţin după icoană fotografia regelui Mihai. Încă mai există asemenea oameni devotaţi. Eu, de exemplu, am crescut sub stăpânirea ruşilor, dar nu aştept ca ei să se întoarcă, cu toate că era mai bine comparativ cu ce avem în prezent, mă refer la învăţământ şi studii. Trebuie să facem tot posibilul să nu ne apese de sus, să se oprească ucrainizarea, căci ne distrug ca neam. Urmează să fim mai îndrăzneţi, mai plini de demnitate naţională, să cerem să ne fie respectate drepturile. Şi aceasta ar trebui, de rând cu oamenii simpli, s-o facă învăţătorii, primarii, care au autoritate, cu toate că noi, boincenii, nu avem de ce ne plânge, fiindcă avem un primar foarte bun. Dar aţi văzut sau auzit ca vreun director sau învăţător să deschidă gura şi să protesteze împotriva ucrainizării şcolilor noastre româneşti?”.

Le-am spus la copii că dacă dau nepoţii la o altă şcoală cu limba de predare decât română, n-au ce-mi călca prin curte

Or, vorba interlocutorului, dragostea de limbă, de neam, trebuie să le-o altoiască copiilor buneii şi părinţii, ca astfel ei să nu-şi taie rădăcinile, să nu se înstrăineze de străbuni. Agronomul Vasile Botă  absolvent al Facultăţii de Agronomie a Institutului Agricol din Chişinău, a ştiut să-i educe cu demnitate naţională pe cei cinci copii - Călin, Marin, Florin, Viorel şi Maria, trei dintre ei studiind în Republica Moldova, iar mezina -  medicina. O dragoste deosebită are faţă de cei cinci nepoţi - speranţa şi viitorul bunelului.„Le-am spus la copii că dacă dau nepoţii la o altă şcoală cu limba de predare decât română, n-au ce-mi călca prin curte. Înţeleg problemele şi greutăţile, criza financiară ce a cuprins toată lumea, care n-a ocolit nici Patria noastră istorică, însă ar trebui să fie o preselecţie mai riguroasă şi a elevilor, şi a studenţilor care pleacă anual la odihnă în România. Anul acesta, bunăoară, Consulatul General al României la Cernăuţi a repartizat, egal, tuturor societăţilor naţional-culturale româneşti din ţinut câte cinci locuri, însă cele puse la dispoziţia elevilor şi studenţilor, mă refer la şcoli, Liceul Pedagogic şi Universitate, nu sunt verificate de nimeni, în consecinţă la mare pleacă unii şi aceeaşi tineri, chiar cu familiile şi rudele, mulţi dintre care nu cunosc nici româna sau sunt duşmani ai românismului. Cred că ar fi mai bine ca aceste locuri să fie egal repartizate  în toate şcolile  cu limba română de predare din ţinut. Căci înainte au avut posibilitatea să viziteze Peleşul şi să se odihnească în România, cu alţi elevi din Boian, şi copiii mei,  rămânând pentru toată viaţa impresionaţi de frumuseţile arhitecturale, de istoria  bogată a Ţării lor de origine.[1]

Noi, românii din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, sperăm la schimbări înspre bine

În ultimul timp Ucraina n-a semnat nici acordul cu privire la plecarea tinerilor români la studii în România. Am dori foarte mult să fie anulate vizele, să dispară chiar sârma ghimpată la hotare, ca să nu fie despărţit frate de frate. Poate dacă vom adera la Uniunea Europeană se vor schimba şi lucrurile, însă nu sunt sigur că U.E. are nevoie de Ucraina, va semna acordul de colaborare cu ea, cu atât mai mult s-o ia sub tutela sa ca membră. Asta e cum te-ai duce cu dosul gol împotriva vijeliei, căci nici o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie n-a fost încă îndeplinită de conducerea ucraineană. Dar noi, românii din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, sperăm la schimbări înspre bine”.

Fotografii: Felicia Nichita-Toma
Grafica - Ion Măldărescu  
-------------------------------------------------------
footer