Revista Art-emis
Ce-a mai rămas din dreptate? PDF Imprimare Email
Dr. Virgil Razesu   
Duminică, 18 August 2013 08:11

Dr. Virgil Răzeşu, art-emisÎn urmă cu ceva vreme, la o emisiune TV, reportera (ce obiceiuri barbare!), întreba pe o distinsă doamnă, juristă sadea, cum de e posibil ca soţul domniei sale, care a ocupat o funcţie foarte înaltă în magistratură, dar a fost pensionat cam pe nepusă masă pentru că a fost con­damnat cu închisoare (cu perioadă de graţie de 7 ani !?) pentru fapte de corupţie, beneficia, totuşi, de o pensie de vreo 15-16.000 de lei? Şi doamna, juristă sadea, iritată de obrăznicia reporteriţei, în loc să-i spună… fugi, cucoană, că nu eu i-am calculat pensia, a rupt inima târgului, cu nonşalanţă vecină cu insolenţa: ... şi aşa e puţin!  

Din capul locului trebuie să spun că n-am pregătire juridică şi s-ar putea să greşesc pe ici pe acolo în folosirea termenilor, dar cetăţeanul simplu care mă aflu şi în numele căruia mă bag în vorbă, nu are nevoie de studii de specialitate, din moment ce există profesionişti la care să apeleze când are nevoie. El trebuie doar să ajungă la dreptate şi să înţeleagă. Nimic mai mult. Aşadar...

Dura lex, sed lex!

Dura lex, sed lex, au spus strămoşii noştri. Cu suspendare, am adăugat noi. Dintre doi împricinaţi numai unul poate avea dreptate, au spus alţii. Ba pe din două, am zis noi. Sentinţa e definitivă, au formulat unii. Şi ce dacă e definitivă, ea poate fi atacată, am zis noi. Avem tot felul de Curţi: de Apel, C.C.R., I.C.C.J. şi altele. Şi dacă tot nu şi nu, retrimitem totul la instanţele iniţiale, să citească şi să aplice aceleaşi legi (că doar nu s-au schimbat peste noapte), dar să dea alte sentinţe. Şi uite aşa, din spuse în zise şi de-a dura din lege în lege, legea nu mai e aşa de dura, devine o mârţoagă costelivă de care trag toţi din toate părţile, un fel de sperietoare de ciori (dacă or mai fi rămas şi din astea prin pomi) şi nu mai e sed lex. Cel puţin una care să mai facă ordine prin dreptate.

Ce-a mai rămas din dreptate?

Românul, de când se ştie năpăstuit de străini dar, cu osebire şi mai dihai, de ai săi, flămând de dreptate, a tot visat, cu ochii plânşi, să o vadă. Dar ce să facă, bietul de el, dacă singura lui armă a fost crucea şi speranţa că nu se poate să nu se îndure, odată şi odată, Dum­nezeu şi de noi, şi să ne dea şi nouă, din dreptatea universală, bucăţica ce ni se cuvine. La drept vorbind, am păşit spre dreptate cu demnitate şi fără să în­tre­băm pe nimeni. E suficient să-i amintim pe Decebal (care şi-a sacri­ficat fiul pentru dreptatea lui şi a altora), pe Ţepeş (cel cu ţeapa pentru călcătorii de ţară) şi pe Cuza (cu ocaua lui). Am avut femei şi bărbaţi destoinici care şi-au închinat viaţa aşezării justiţiei pe temeliile ei fireşti. Şi nu cred că nu mai avem. Dar… ce-a mai rămas din dreptate!?

Tevatură pentru formularea nimicului

Ce să înţeleagă omul simplu, neşcolit şi nemocirlit (de-or mai fi existând asemenea specimene) din toată salata care se vântură sub privirile lui? Numitul X, a fost condamnat la … ani de închisoare. Bravo, halal dreptate, zice omul. Dar mai departe scrie: cu executare. De ce oare adaosul acesta inutil şi pleonastic, atâta vreme cât închisoarea înseamnă pierderea libertăţii, că pedepsitul e pus după gratii, sub pază şi cheie, ca să nu mai facă relele pe care le-a făcut, ba să gândească bine înainte de a le mai face o dată? Numitul X, a fost condamnat la … ani de închisoare… cu suspendare. Cum adică? Îl pe­dep­sesc, dar nu-l pedepsesc, îl închid, dar nu-l închid, îl condamn, dar nu-l condamn, îl pun după gratii, dar nu-l pun. Adică îl pedepsesc numai pe hârtie, de ochii lumii, pentru a crea iluzia dreptăţii? Cum e posibilă ca afirmaţia să stea alături de negaţie în cuprinsul aceleiaşi formulări? Cine nu ştie că pozitivul alături de negativ înseamnă zero, adică nimic? De ce atâta tevatură pentru formularea nimicului? Uneori pentru fapte grave şi morţi fără nici o vină. Şi, la urma urmei, cum îi alegem pe beneficiari de suspendare, faţă de ceilalţi ?

Justiţie!

Da, înţeleg, orice situaţie poate avea excepţii. În cazul când condamnatul la închisoare e în vârstă, e bolnav, are o familie grea de întreţinut şi câte alte situaţii posibile, poate fi exceptat de la efec­tuarea închisorii sau amânat. Dar este excepţia de la legile închisorii şi nu pentru formu­la­rea sentinţei. Oare să fie atât de săracă şi limitată în formule de pedeapsă jurisprudenţa noastră, încât soluţia închisorii, cu sau fără executare, să fie unica posibilă?

Bieţii avocaţi poartă cu ei raniţa aşa numitelor chichiţe avocăţeşti, pe care le învaţă înainte de fondul lucrurilor şi, uneori, chiar că le merge. Fără să însemne că s-a ajuns la dreptate, ci mai degrabă că avocatul uneia dintre părţi a fost mai abil, mai clonţos, mai norocos, dacă nu cumva, mai prieten cu judecătorul.

Păcăliciul nu mai e păcălici şi o poate lua de la capăt

Ce să înţeleagă omul când principiul ordinii de înregistrare a unui dosar a lăsat locul hotărârii „aleatorii” dată de calculator şi te poţi trezi (maşina e maşină) cu cauza planificată după nu ştiu câtă vreme, când unele acte şi-au pierdut valabilitatea (cazier judiciar, cazier fiscal etc.) şi tre­buie refăcute sau situaţiile s-au schimbat, unii s-au îmbolnăvit ori au murit şi câte alte situaţii ?

Cum să priceapă bietul român în corectitudinea justiţiei când, omeneşte vorbind, un com­plet de judecată are de soluţionat, fără exagerare, 40-50 de dosare într-o singură şedinţă? Cum să înţeleagă amânarea cauzelor cu numărul… şi cu numărul… fără elementara întrebare: de ce? Cum să se mai mire omul că o cauză simplă poate dura (şi durează) ani şi ani de zile? Cu ajutorul trasului de timp, cu dibăcie folosit de unii? Şi apoi cum să priceapă el prescrierea faptelor? Adică fapta nu mai e faptă şi hoţul nu mai e hoţ. El şi-a văzut nestingherit de treabă, a furat cu vaporul, cu flota, cu TIR-ul ori cu ordinul de plată, dar avocatul dibaci îl aduce în pragul prescripţiei şi cla­mează prescripţia. Păcăliciul nu mai e păcălici şi o poate lua de la capăt.

Ce ar fi mai simplu decât decizia ca termenul de soluţionare a unei cauze să nu poată depăşi un termen rezonabil de (să zicem) două sau trei luni de zile. Cu condiţia ca dosarul să nu fie acceptat decât dacă este complet. Avocaţii ştiu bine, e meseria lor, ce documente, martori sau probe sunt necesare. Şi dacă dosarul mai cere şi altele, nimic ieşit din comun, dar nu dosarul să înceapă să fie completat abia după deschiderea cauzei.

Mai mulţi ar trebui să fie în închisoare decât în afară

Cum să înţeleagă omul simplu că cel care a fost prins furând sau a cauzat pagubă în avutul celorlalţi, nu e obligat s-o pună la loc, ba să-şi vadă nestingherit de funcţii şi agoniseală? Mai ieri vedeam la TV un potentat care abia mai răsufla, de gras ce era, acuzat de găinării mărunte dar care au însemnat prejudicii uriaşe pentru stat şi era blamat că ţipa şi-i punea la punct - dragă Doamne - pe poliţiştii slugarnici, ori pe cei cu clondirele de ţuică şi colacii de cârnaţi şi caltaboşi, se foiau senini pe fotoliile de parlamentari.

Auzit-aţi auzit pe vreunul mai cu noroc care a dat din coate pentru o funcţie mai de Doamne ajută (las’ că nici cu alea mai mărunte nu mi-e ruşine) care, din prima clipă, să nu se aşterne, vârtos, pe căpătuială? Tare mă tem că, exceptând copiii, mai mulţi ar trebui să fie în închisoare decât în afară. Şi atunci, n-ar fi mai cu chibzuinţă să renunţăm la mărunţişurile astea, gen autostrăzi, spitale, surse energetice, şcoli şi altele asemenea, şi să construim în­chisori? Pe bune! O asemenea închisoare începe să prindă contur într-o capitală de judeţ. Nu vor fi locuri suficiente. Şi dacă justiţia îşi va intra în drepturi, dă Doamne!, cei cu executare vor strâmba din nas pentru condiţiile oferite (cu patru vizite şi 16 kilograme de alimente pe lună şi câte alele) şi vor reclama la C.E.. Mai bine, să trecem la treabă !

footer