Revista Art-emis
Există o suprasaturare a învăţământului superior românesc PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ & Anca Vancu   
Duminică, 04 August 2013 10:11

Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ, art-emisProfesorul Constantin Schifirneţ  (67 de ani) povesteşte că îi plăcea, încă de copil, să lectureze în natură, la aer curat, în timp ce se ocupa de treburile gospodăreşti şi nu numai. Pe biroul lui Constantin Schifirneţ sunt aşezate două teze de doctorat. Au, după ochi, câte 300 de pagini, iar el le-a citit, le-a evaluat şi le-a însemnat cu roşu, aşa cum îi place, pentru adăugiri şi modificări. Constantin Schifirneţ lucrează cu doctoranzii, fiind coordonatorul Şcolii Doctorale „Ştiinţele Comunicării” din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti, dar şi cu bobocii, predând sociologie studenţilor de anul I de la aceeaşi facultate. În timp ce ne vorbeşte despre activitatea profesorală, despre sutele de articole scrise şi cărţi coordonate, despre munca de cercetător când identifica problemele tinerilor sau despre profesorul tânăr, „cu coamă blondă“, care l-a influenţat să urmeze Facultatea de Filosofie, Constantin Schifirneţ mai face câte o pauză. Are aceste nedumeriri: de ce elevii sau studenţii, şefi de promoţie, nu reuşesc în viaţa socială sau cum, în filmele americane, un laitmotiv este baia, „trebuie să fie o scenă în baie! ”, după cum bine a observat. Profesorul nu ne oferă imediat un răspuns, dar ne promite că va studia şi va cerceta - sociologic, desigur - problemele. (Anca Vancu)

Când mergeam cu oile pe câmp, aveam şi o carte în buzunar

Anca Vancu: Domnule profesor Schifirneţ, deosebit nume aveţi.

Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ: Şi rar! În comuna de unde sunt eu, Bahna (judeţul Neamţ - n.r.), de care aparţin nouă sate, sunt multe familii care poartă acest nume. De altfel, Iorgu Iordan, un mare lingvist şi filolog, a publicat, în 1983, „Dicţionar al numelor de familie româneşti”. Am avut, vă daţi seama, curiozitatea să caut numele meu. Şi l-am găsit. Deşi în acest dicţionar Iordan susţine că majoritatea numelor româneşti au origine străină - cum m-aş fi aşteptat să aibă şi al meu -, despre „Schifirneţ” spune că provine de la „scăfârlie”. Pur românesc, deci. Căci mulţi, când se întreabă de ce origine sunt, mă fac grec, alţii ucrainean sau evreu.

A.V.: Aţi crescut în plin comunism. Aţi simţit de mic rigorile sistemului?

C.S.: Pentru că am crescut într-o familie de ţărani, care nu erau foarte avuţi, dar, oricum, mijlocaşi, am văzut suferinţele părinţilor mei. Eu am trăit dramele pe care n-aş vrea ca vreo generaţie să le mai trăiască, şi anume confiscarea bunurilor din gospodăria părinţilor de către perceptorii fiscali. Tatăl meu cumpărase, prin 1950, două hectare şi jumătate de pământ, care, adăugate la zestrea mamei şi la zestrea lui, deveniseră o povară, pentru că nu avea bani să plătească acele cote la stat. Şi ne trezeam la poartă cu nişte oameni mari şi urâcioşi, care intrau şi luau tot ce era în casă, inclusiv plapuma. În plus, luau vitele şi cam tot ce se putea confisca din gospodăria unui ţăran.

Elevul Schifirneţ, fugit de la şcoală ca-n „Moromeţii”.

A.V.: Puneaţi mâna la treburile din gospodărie?

C.S.: Până la 7 ani, am muncit, cum era în sat: strângeam buruieni pentru vite, pentru porci, mai plecam cu oile pe câmp. Dar şi când am mers la şcoală viaţa mea se împărţea între şcoală şi muncă în gospodărie. Toamna, eram pe câmp cu oile şi cu o carte în buzunar. Am avut această pasiune a lecturii foarte de mic.

A.V.: Aveaţi cărţi acasă?

C.S.: Nu aveam. Eu nu m-am născut cu o bibliotecă. Tata avea câteva cărţi, foarte puţine, de fapt. Mi-aduc aminte că aveam pe noptieră nişte cărţulii religioase, sub formă de broşuri, cu nişte draci, în care se arăta unde ajungi dacă fumezi: în Iad. Şi mai aveam o carte despre conductorii de tren. Atât! Exista, însă, o bibliotecă în sat, de unde împrumutam cărţi. Bine, majoritatea cărţilor pe care le găseam erau cărţi sovietice, dar erau şi volume ale clasicilor români: Eminescu, Creangă, Slavici, Petre Ispirescu. Citeam ce prindeam.

A.V.: Emoţii în clasa I?

C.S.: Oh, eu aveam o mare dorinţă să merg la şcoală! Mai ales că şcoala era gard în gard cu casa mea.  Numai că, după câteva zile de mers la şcoală, am fugit de acolo!

„Unde trimitem băietul?”

A.V.: De ce aţi fugit?

C.S.: S-a întâmplat ca învăţătoarea mea să fie şi naşa mea, care era foarte exigentă cu mine. Şi nici nu mă acomodasem cu uşurinţă, nu-mi plăcea programul, aşa că am simţit nevoia să evadez. M-a găsit tata lângă un pârâu după două ore, dar nu m-a urecheat. (râde) Acum, când mă gândesc, mi-a prins foarte bine că doamna învăţătoare n-a fost blândă cu mine. M-a ambiţionat mereu şi asta s-a văzut mai târziu, în şcoala generală, când am terminat primul, cu cea mai mare medie pe şcoală. Când s-au afişat rezultatele, tata s-a dus să se uite pe perete, unde erau listele cu admişi. S-a întors: «Băi, băiete, n-ai intrat!».  

A.V.: Toate motivele să urmaţi un liceu.

CS.: Cu siguranţă, mai ales că părinţii mei nu aveau aşa încredere în „normele urbane“. Lor le plăceau locul şi casa de la ţară, „unde trimitem băietul?“. Dar i-au încurajat şi profesorii mei, care le-au spus că trebuie să mă ţin de carte. Oricum, tata a avut emoţii mai mari decât mine la admiterea la liceul din Bacău, Colegiul Naţional „Ferdinand I”.

Când s-au afişat rezultatele, el s-a dus să se uite pe perete, unde erau listele cu admişi. S-a întors: „Băi, băiete, n-ai intrat!”.

C.S.: Şi a venit cineva cunoscut care i-a spus că am intrat şi i-a arătat la panou. Ce făcuse? El s-a uitat doar la ultimii admişi de pe listă, o luase de jos în sus. Nu s-ar fi gândit că pot să fiu printre primii.

A.V.: Pentru ce aţi optat după absolvirea clasei a IX-a?

C.S.: Secţia umană, desigur. Pasiunea pentru citit cărţi de când eram mai mic s-a accentuat cu anii.

Pogorilovschi, calea către filosofie

A.V.: Şi apoi, dintre toate ştiinţele umaniste, aţi ales să studiaţi filosofia. Ce v-a determinat?

C.S.: A intervenit, ca să zic aşa, un model. În clasa a X-a, a venit la liceu un absolvent al Universităţii Iaşi, pe nume Ion Pogorilovschi, să ne predea filosofie. Părea un tânăr foarte ciudat pentru noi – un tip introvertit, cu o coamă blondă. Era, însă, foarte citit şi ne-a predat materia altfel decât o făceau alţi profesori. Şi, în perioada aceea, ştiţi, societatea era orientată către filosofia marxistă. Însă tocmai asta mi-a dat Pogorilovschi: sentimentul că în filosofie nu este numai marxism. Eu i-am spus că vreau să urmez Facultatea de Filosofie şi mi-a zis că n-aş face rău.

A.V.: Pe lângă facultate, cu ce vă mai ocupaţi la Iaşi?

C.S.: Scriam foarte mult - cronici de cărţi, analize, sau publicam articole la ziarul local. Mi-aduc aminte de un reportaj chiar pe educaţie, făcut într-un sat din apropierea satului meu, la deschiderea de an şcolar, în care criticam autorităţile de acolo, pentru că nu se ocupau să aducă copiii la şcoală!

A.V.: Imediat după facultate v-aţi angajat cercetător la „Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului“. Ce făceaţi acolo?

C.S.: Iniţial, am fost repartizat la ziarul „Scânteia tineretului“. Când am ajuns la Bucureşti, mi s-a spus că s-a făcut un schimb de repartiţii: un absolvent de la Bucureşti, cu relaţii la autorităţi, a dorit să fie angajat la „Scânteia Tineretului”, iar mie mi s-a oferit să lucrez la „Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului”, ce urma să se înfiinţeze în noiembrie 1968. Nu regret deloc această providenţială schimbare. Nu cred că aş fi fost un bun ziarist! Şi, alături de alţi colegi, am realizat ample cercetări asupra unor teme fundamentale despre vârsta tânără. Eu am studiat mai ales probleme ale tineretului universitar şi probleme legate de cultură.

Tinerii de atunci, din perioada de dinainte de 1989, erau mult mai critici şi mult mai implicaţi în viaţa socială decât cei de acum.

A.V.: Ce probleme aţi găsit că aveau tinerii atunci?

C.S.: A existat, ca şi acum, problema corelării între pregătirea oferită de şcoală şi ceea ce vor face tinerii după absolvire. Atunci, fiecare absolvent obţinea un loc de muncă, dar nu întotdeauna acel loc de muncă era pe măsura intereselor şi aspiraţiilor absolventului. De pildă, studenţii de la Politehnică primeau diploma de inginer, dar erau angajaţi pe post de muncitor. Sau unii profesori, care, deşi erau specializaţi pentru a preda limba română, ajungeau într-o şcoală şi primeau ore de muzică, pentru nu aveau ore de limba română. Tinerii din perioada de dinainte de 1989 erau mult mai critici şi mult mai implicaţi în viaţa socială decât cei de acum.

A.V.: Ce diferenţe aţi găsit între generaţiile de tineri?

C.S.: Pot să spun că tinerii de atunci, din perioada de dinainte de 1989, erau mult mai critici şi mult mai implicaţi în viaţa socială decât cei de acum. Erau foarte curioşi. Tinerii de astăzi, şi mă refer în primul rând la studenţi, nu dovedesc aceeaşi incisivitate. E adevărat, atunci erau mai multe constrângeri, aceia nu aveau aşa multe posibilităţi ca studenţii de acum, unde accesul la informaţie e aproape nelimitat. Totuşi, un lucru interesant e că după 1989 o mare parte din subiecţii care răspundeau la cercetările noastre întrebau de ce s-a renunţat la repartiţia de după facultate de către guvern. Asta în condiţiile în care, cum vă spuneam, o parte din absolvenţi nu era mulţumită cu munca primită.

A.V.: Aţi mers în SUA, în 1981, cu o bursă. Prin institut?

C.S.: Da, prin intermediul institutului de cercetare. Era un program guvernamental care avea colaborare cu o organizaţie de acolo, care oferea burse. Iniţial, trebuia să plec în 1973. Dădusem un interviu la Ambasada Statelor Unite ale Americii şi, după o lună, am primit răspuns că am fost acceptat. Urma să plec, numai că regimul de atunci a introdus nu-ştiu-ce restricţie şi n-am mai putut să plec. Ca să glumesc acum, m-am gândit în sinea mea, uite!, când să plece şi fiul de ţăran în S.U.A., a intervenit o procedură! (râde). Dar am aplicat din nou, în 1981, cu aceleaşi formalităţi, şi am plecat. A fost o experienţă interesantă, în care am cunoscut mari profesori şi menţionez câteva nume: Daniel Bell, Peter Berger, David Riesman. „Există o suprasaturare a învăţământului superior“ Profesorul Constantin Schifirneţ, la lansarea volumelor „Operele lui Spiru Haret“, 28 noiembrie 2009

A.V.: Cum a venit propunerea să lucraţi în Ministerul Culturii, după 1989?

C.S.: Am fost chemat de către secretarul de stat de atunci, Andor Horváth, care mi-a povestit despre ce este vorba. Şi el, şi Andrei Pleşu, care era ministru al Culturii, mi-au spus atunci că îmi cunoşteau activitatea de cercetător pe teme de cultură. Eu am fost flatat, dar am refuzat. Domnul Horváth mi-a dat timp de gândire o zi. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu un coleg de-al meu căruia i-am povestit situaţia. „Intră şi tu în vâltoarea asta socială, mai lasă cercetările!”, mi-a zis, îndemn care m-a pus pe gânduri. A doua zi, când am primit telefon de la Andor Horváth, am acceptat propunerea imediat. Şi am fost numit director general al direcţiei „Animaţie Culturală, Biblioteci şi Inspectorate culturale”. Dar, ce să vă zic, nu m-a prins munca asta.

A.V.: Aţi stat acolo totuşi patru ani, timp în care s-au schimbat şase miniştri.

C.S.: Ceea ce a fost o problemă, pentru că se realizau cu greu lucrurile pe care ni le propuneam. Fiecare ministru venea cu ideile lui. Era, la început, o presiune foarte mare, din partea unor grupuri. Oameni care voiau să cumpere instituţiile de cultură, să devină ei proprietari, pentru că urmăreau ca acele instituţii să fie desfiinţate, fiind considerate comuniste. Domnul ministru Pleşu, însă, a acţionat să nu fie desfiinţate, ci doar schimbate, modernizate. Totuşi, s-au realizat şi câteva lucruri bune în perioada aceea - a apărut legea drepturilor de autor, am reuşit să dezvoltăm nişte relaţii cu alte ţări - Danemarca, mai precis. Ceea ce reproşez eu unor studenţi este faptul că ei doresc ca unele activităţi să fie flexibile, mai pe şleau spus, facultative. Acum sunteţi profesor universitar de sociologie.

Ceea ce reproşez eu unor studenţi este faptul că ei doresc ca unele activităţi să fie flexibile, mai pe şleau spus, facultative 

A.V.: Cum îi găsiţi pe studenţii de azi?

C.S.: Acum, cred că există o suprasaturare a învăţământului superior. Pe când eram eu student, anul meu de studiu era alcătuit din 10 persoane. Acum, într-un an de studiu sunt 350! E greu să te ocupi de fiecare în parte. Întâlnesc studenţi care învaţă, dar şi studenţi care şi-au ratat cariera sau care fac o facultate doar pentru o diplomă. Acum, ca şi atunci când am studiat problemele tinerilor, există această problemă a racordării învăţământului la realităţile sociale, care este dificilă. Spun asta pentru că se aşteaptă prea mult de la învăţământ, când el nu face decât să ofere cunoştinţe. Sunt studenţi care vin şi spun, spre exemplu, că vor ca facultatea să îi înveţe cum este să lucrezi într-o agenţie de publicitate, însă şcoala nu le poate oferi, în primul rând, decât modele teoretice explicative.

A.V.: Ce soluţie ar fi pentru această problemă de care spuneţi?

C.S.: Eu, fiind sociolog, le explic studenţilor mei, la fiecare curs, ce este o societate. Pentru că dacă studenţii nu înţeleg mecanismele de funcţionare  a unei societăţi, dacă nu înţeleg ce sunt grupurile sociale, ce înseamnă socializarea etc., ei nu vor înţelege - dacă vorbim de un specialist în publicitate - cum să creeze o reclamă pentru un public ţintă. Apoi, ceea ce reproşez eu unor studenţi este faptul că ei doresc ca unele activităţi să fie flexibile, mai pe şleau spus, facultative. Or, nu poţi fi flexibil cu orice. Ai seminar, vii la seminar! Pentru că, atunci când ai un loc de muncă, vii la jobul respectiv şi îndeplineşti toate obligaţiile prevăzute. În acest fel, studentul va înţelege că trebuie respectat un program al instituţiei de care aparţine. Examenele trebuie foarte bine organizate şi cu un anumit grad de dificultate, astfel ca studentul slab pregătit să nu ia note la fel de mari ca unul bine pregătit. Şi ceea ce este foarte important pentru un profesor este evaluarea, care trebuie să fie foarte riguroasă. Studentul trebuie să înţeleagă că primeşte note pe baza cunoştinţelor sale.

Constantin Schifirneţ - date biografice:

Data şi locul naşterii:  29 august 1945, Bahna, judeţul Neamţ
Starea civilă: căsătorit, are un copil - Elena.
Studiile şi cariera:
- A absolvit, în 1963, Colegiul Naţional „Ferdinand I“ din Bacău.
- Între anii 1963 şi 1968, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
- A fost cercetător la „Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului” în perioadele 1968-1990 şi 1996-2004.
- A fost director general în Ministerul Culturii, în perioada 1990-1994.
- Este cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
- Membru al Asociaţiei Europene de Sociologie, din 2007. - În prezent este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice  din cadrul S.N.S.P.A., Bucureşti. Totodată, este coordonatorul Şcolii Doctorale „Ştiinţele comunicării”. Locuieşte în Bucureşti.[1] 
 

footer