Revista Art-emis
Via?a este un voiaj spre acas? PDF Imprimare Email
Maria Toac?, Cern?u?i, Ucraina   
Miercuri, 24 Iulie 2013 09:49

Ion GlumencuS-ar duce pe genunchi pân? la Ciudei

Nu pentru a se cur??a de p?cate, adunate prin neb?nuitele h??i?uri ale vie?ii, ar face acest drum al isp??irii. Dorin?a-i porne?te de la motive mult mai p?mânte?ti, de la dureri imposibil de a le îndep?rta prin rug?ciuni ?i c?in?? sufleteasc?. Ion Gumencu, de la genunchi în jos, n-are picioare ca s? poat? merge unde-i pofte?te inima, a?a cum umbla cu câ?iva ani în urm?, pân? a nimeri la Spitalul ajutorului de urgen?? din Cern?u?i. Acum via?a sa este nu numai, ca pentru orice fiin?? omeneasc?, un permanent voiaj spre acas?, ci ?i o îndeletnicire de a desena f?r? radier?. Tot ce i-a fost dat s? tr?iasc? ?i s? gre?easc? nu mai poate fi îndreptat, el privind la trecutul s?u a?a ca la golul de la genunchi în jos, unde ar trebui s?-i mi?te picioarele. Golul înc? îl doare, dar e o durere imaginar?, f?r? de leac. În rest, pacientul cu cel mai mare stagiu de ?edere în sec?ia de tratare a arsurilor de la spitalul de pe str. Fastovska e s?n?tos tun. Ba chiar mi-a spus c? sufletul îi este tân?r ?i nu simte cei 66 de ani împlini?i.

Camera în care acest b?rbat ?i-a g?sit, de câ?iva ani, ?i cas?, ?i mas?, cu mari rezerve poate fi numit? „salon de spital”. Nu voi descrie anturajul pentru a nu-i sup?ra pe lucr?torii de acolo. Or, ei nu sunt obliga?i s?-i poarte de grij? ?i s?-l între?in? în condi?ii de lux pe „pacientul” transformat în locatar permanent. Repara?iile începute la spital înc? n-au ajuns pân? în sec?ia respectiv?. În „salonul” lui Ion pe jos era proasp?t sp?lat, iar toate celelalte ce nu depind de infirmiere - într-o stare groaznic?. Locatarul îns? s-a ar?tat mul?umit de tot ce are la dispozi?ie - condi?iile de trai, masa, atitudinea personalului… Unica preten?ie e c? patul e mai înalt decât c?ruciorul în care iese la aer curat pe afar?, astfel fiindu-i greu s? coboare. L-am întrebat de ce nu trece în patul de al?turi (în camer? mai erau trei). „Toate abia se ?in, m-am culcat în unul ?i m-am pomenit la podea”, mi-a r?spuns b?rbatul, având grij? s? nu r?mân cu p?rerea c? se plânge. Îi pare foarte bine c?-i singur în „salon” ?i nu-l deranjeaz? nimeni. Cum se obi?nuie?te într-o vizit? la spital, nu intrasem cu mâna goal?. Când am scos din pung? câteva pache?ele, a protestat cu refuzul categoric: „Am ce mânca, nu îndur foame. Îmi g?tesc singur câte o salat?, îmi dau de-ale gurii ?i femeile de la buc?t?rie”. Numai dup? ce l-am rugat s? primeasc? o mic? poman? pentru sufletul p?rin?ilor mei, a acceptat sticla de ap? ?i fructele. Iaca a?a sunt unii oameni ai nim?nui - mândri ?i cu principii!

În lipsa documentelor, e un nimeni

Destinul acestui b?rbat ajuns s?-?i duc? zilele la spital, într-un c?rucior de invalizi, este foarte nebulos. Mai bine zis, el î?i încurc? ?i descurc? povestea vie?ii a?a cum îi tr?sne?te prin cap, de fiecare dat? având o nou? legend?, iar cei ce-l ascult? n-au decât s?-l cread? pe cuvânt. La început mi-a spus c?-l cheam? Ivan ?i c?-i ucrainean de na?ionalitate. Dar trecând la vorba româneasc?, s-a „corectat”, numindu-se Ion. Precizând dac? e de acord s?-i scriu numele ?i prenumele adev?rat în ziar, mi-a r?spuns c? n-are nimic împotriv?, c? pot s? procedez cum g?sesc de cuviin??. Neavând la îndemân? nici un document care s?-i ateste identitatea, poate s? se numeasc? cum vrea, ?i s? povesteasc? orice despre via?a sa. De fapt, Ion sau Ivan e de alt? p?rere. El crede c? nu e atât de complicat s? se g?seasc? în arhive certificatul de na?tere ?i s? i se restabileasc? buletinul de identitate, dac? organele de resort ar fi inten?ionate s?-l ajute. Mai ales, ?inând cont de faptul c? 22 de ani a slujit ca militar, nu e greu s? i se dea de urm?. În lipsa documentelor, îns?, e un nimeni, un loc gol, se autodefine?te omul f?r? de identitate.

Eu am s? tr?iesc pân? la 120

Dar pân? a ajunge la aceast? stare a avut o alt? via??. Cum a fost ea, ce urme, ce amintiri a l?sat despre sine în inima oamenilor care i-au fost apropia?i mai înainte? E doar o tain? încuiat? cu zeci de lac?te în întunericul memoriei, pe care nu vrea s-o scoat? la lumin?. Or, de?i pare o fire deschis?, un om cu sim?ul umorului, predispus s?-?i dezgoleasc? sufletul în fa?a necunoscu?ilor, Ion schimb? repede vorba sau se face într-o ureche când este întrebat de familie, so?ie, copii, modul de trai de mai înainte… Bun?oar?, la întrebarea dac? n-a avut probleme cu b?utura, mi-a r?spuns c? numai calul ?i vaca beau, iar omul cinste?te, precizând c? în timpul de fa?? el bea numai ap? chioar?. S-a n?scut la Ciudei, în 1947. Acolo a absolvit ?coala Medie nr. 1, pe atunci cu limba rus? de predare. Mam?-sa, de la care are o sor? dreapt?, a murit de tân?r?. Din a doua c?s?torie taic?-s?u a mai avut patru copii. Astfel, Ion are o mul?ime de neamuri, împr??tiate prin lume, c?rora le-a pierdut urma. Ultima dat? a fost la Ciudei în 2004, la înmormântarea tat?lui, trecut la Domnul la vârsta de 85 de ani. Ion se laud? c?-l va întrece pe p?rintele s?u, c?ci se aseam?n? „mo?ic?i” (bunicii) Sofia din partea tatei, care a ajuns pân? la adânci b?trâne?e, închizând ochii la vârsta de 107 ani. A tr?it ca toat? lumea, în mare greut??i, n?scând mul?i copii (12 sau 13) ?i suferind amarnic de pe urma lor. „Eu am s? tr?iesc pân? la 120”, glume?te b?rbatul. Dar la ce-i trebuie atâ?ia ani, nu ?tie. Ca s? bat? recordul mo?ic?i, ori s?-?i vad? actele ref?cute la mân?, s? înve?e a umbla pe proteze, s? ajung?, în sfâr?it, acas?… L-a vizitat un domn de la centrul de proteze din Cern?u?i ?i i-a promis c? o s?-l ajute pe gratis. El e de acord s? pl?teasc? o parte din cheltuieli, c?ci… nu-i chiar s?rac lipit p?mântului.

C?pitanul - s-a dezv??at s? cread? în promisiuni

Printre altele, omul f?r? de c?p?tâi mi s-a dest?inuit c? prime?te pensie destul de mare ?i nu duce lips? de bani. Dac? e s?-i d?m crezare, Ion Gumencu ?i-a f?cut serviciul 22 de ani b?tu?i în cuie la diferite pichete de gr?niceri, avansând pân? la gradul de c?pitan. Cei câ?iva prieteni din ora? care îl viziteaz? a?a ?i îl numesc - „c?pitanul”. În 1970, dup? serviciul militar în termen, a absolvit ?coala superioar? de gr?niceri din Lviv, p?zind mai apoi frontiera pe sectorul de la Crasna ?i în alte p?r?i. În 1971 s-a c?s?torit. Marina lucra la buc?t?ria cafenelei din Ciudei. Sosise din Kazahstan, locul de exil al mamei sale, s?-?i vad? neamurile din Ige?ti ?i s-a re?inut ani buni pe meleagurile bucovinene, întorcându-se la p?rin?i cu doi b?ie?i m?ri?ori. Vorbind despre so?ie ?i fii, Ion nu se aprofundeaz? în detalii. E drept, ar dori s?-?i vad? b?ie?ii, s? afle c? are deja nepo?i m?ri?ori, îns? n-are preten?ii c? l-au l?sat de izbeli?te. Recunoa?te c? dup? divor?ul, ini?iat din dorin?a sa, nu le-a purtat grija cuvenit?. B?ie?ii, unul de 14 ?i altul de 13 ani, au plecat atunci cu mama lor în Kazahstan... Vitalie l-a vizitat de dou? ori, când înc? tr?ia la Ciudei. Ca p?rinte, n-a meritat aten?ia lor, dar, spune el nu o dat?, mai mult pentru a se convinge pe sine, nici n-are nevoie de ajutorul nim?nui. Sora dreapt?, Eugenia, s-a pierdut prin Italia, fra?ii ?i surorile din partea tat?lui s-au împr??tiat pe întinsurile fostei uniuni… Vara aceasta l-a g?sit la spital o nepoat? din satul natal (fiica unui v?r, nu e rud? apropiat?) ?i i-a promis c?-l va lua la ea. N-a prea a?teptat-o, deoarece s-a dezv??at s? cread? în promisiuni. „N?dejdea mi-i numai în mâinile mele. Sunt tare în mâini ?i a? putea r?sturna mun?ii”, braveaz? b?rbatul. Îi mul?ume?te lui Dumnezeu c?, luându-i picioarele, i-a dat noi puteri în mâini. Poate s? se deserveasc?, s?-?i spele o c?ma??. Într-o noapte, când sec?ia le-a fost inundat? (s-a spart o ?eav? la etajul trei), le-a ajutat lucr?toarelor de serviciu s? lichideze „potopul”.

E fericit c? are „ma?ina” sa personal?

A fost g?sit în strad? cu picioarele degerate. Lui Ion îi convine s? povesteasc? în leg?tur? cu aceast? tragedie c? lucra paznic la plaja or??eneasc? din Cern?u?i. Prin 2008, sau 2009, când au fost mari inunda?ii, cic? a pierdut, „la locul de munc?”, toate documentele, pe care le ?inea în ghereta de la plaj?, unde î?i avea ad?postul. Tot acolo, într-o noapte geroas?, i-au degerat picioarele. Ca bun cre?tin (se jur? c? a fost cu Dumnezeu în suflet ?i atunci când purta carnetul de comunist în buzunar), se roag? pentru s?n?tatea lui Miroslav Malenkyi, ?eful sec?iei, „un b?rbat vrednic, de mare isprav?”, care l-a operat – i-a amputat picioarele, dar i-a salvat via?a. Din mila lui a fost l?sat s? tr?iasc? la spital, pân? se va g?si cineva din rude s?-l ia „acas?”, adic? în satul natal, unde mai st? c?su?a b?trâneasc? de la p?rin?i. F?r? buletin de identitate nu poate fi aranjat nici m?car la un azil de b?trâni. De?i nu protesteaz? în privin?a azilului, Ion nu insist? s? i se restabileasc? documentele. S-a ata?at de unii lucr?tori ai spitalului, mai ales de liftierul Vitalie. Îi este drag, poate c? poat? acela?i nume ca ?i fiul s?u… De câteva ori a oftat a p?rere de r?u c? Vitalie e în concediu ?i n-am avut ocazia s?-l cunosc. I-a adus un mic televizor s?-i ?in? de urât. Îl ajut? s? covoare de la etajul doi în curtea spitalului. E fericit c? are „ma?ina” sa personal?, pe care a botezat-o „BMW”. În realitate e un c?rucior foarte vechi, d?ruit de ni?te sectan?i care îl viziteaz?. Le este recunosc?tor c? l-au ajutat s?-?i recapete picioarele. Iese de dou? ori pe zi pân? la oprirea troleibuzului. Mai demult când lua c?ruciorul de la spital numai ce auzea strigând la fereastr?: „Ivan, vino, c? avem nevoie de c?rucior”. Acum, se întâmpl? ca lucr?torii medicali, la o nevoie, s? împrumute „BMW”-a?ka lui. Nu le refuz?, numai îi face aten?i s? nu-i aduc? „limuzina” cu ro?ile pline de noroi ori nisip.

Î?i g?se?te refugiul într-o lume inexistent?

De?i n-are cea mai bun? p?rere despre oameni (cic?, 99% sunt r?i ?i numai 1% cu inima bun?), Ion a avut norocul s? întâlneasc?, de când ?i-a pierdut picioarele, destule suflete din acel unic procent al bun?t??ii. Unul, bun?oar?, vine ?i-l tunde, îl b?rbiere?te, i-a ajustat frumos favori?ii. În tinere?e i-a pl?cut s? poarte barb?, îns? nu-i permitea normele ?inutei militare. Acum poate s?-?i lase plete lungi, a?a a ?i umblat flocos pân? a nimerit sub tutela noilor prieteni. Le accept? binefacerea pentru c? nu-l agit? s? intre în confesiunea lor. Are ?i el concep?ii de neclintit, m?rturisindu-mi c? nu se leap?d? de credin?a în care s-a n?scut. De religia ortodox? ?i biserica de acas? îl leag? amintirea cununiei cu nevast?-sa ?i botezul celor doi fii.

Asta-i tot ce-i umeze?te ochii, dincolo de care nu exist? nimic aproape de el ca s?-l înduio?eze, s?-l întoarc? spre trecut - nici o fotografie, nici un lucru?or cât de mic. Recite?te din teancul de c?r?i adunate pe noptier?, vechi, deteriorate, ca ?i celelalte obiecte din înc?pere, g?sindu-?i refugiul într-o lume inexistent?, unde orice dram? omeneasc? are un final fericit.[1] 

 


footer