Revista Art-emis
75 de ani de la moartea lui Octavian Goga (1881-1938) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 14 Iulie 2013 16:28

 Octavian goga, art-emisOctavian Goga s-a născut în ziua de 1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu. În ascendenţa poetului se înscrie un lung şir de preoţi ortodocşi, cărturari vrednici, pasionaţi în a demonstra latinitatea limbii şi a poporului nostru. Astfel îl ştim pe protopopul Coman Bârsan Popovici (1768-1808), care a avut doi copii, ambii preoţi, Sava şi Dan Popovici, Dan Bratu, preotul Ion Bratu (1819-1878), bunicul dinspre mamă al lui O. Goga. Acesta l-a găzduit în casa lui din Răşinari pe pribeagul Eminescu „zdrenţuit de la mâneci până la coate şi cu nişte simpli pantaloni în sus şi în jos”. Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2 octombrie 1856, învăţătoare şi scriitoare, s-a căsătorit cu preotul Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia şi cunoaştea bine, pe lângă limba română, maghiara şi germana.

Octavian Goga îşi trăieşte anii copilăriei în Răşinari, pe Uliţa Popilor, crescând efectiv în umbra Mausoleului lui Şaguna, înconjurat de mormintele strămoşilor. Cu ajutorul mamei, Goga învaţă primele slove încă înainte de a merge la şcoală. Octavian Ioan Goga a mai avut patru fraţi: Victor Iosif (1882-1883), Victoria (1883-1904), Claudia (1886-1961) şi Eugen (1888-1935). O. Goga va cunoaşte de timpuriu viaţa şi munca oamenilor, le va şti universul lor spiritual, aşa cum se afirmă el în folclor şi în toiul şezătorilor, în cadrul cărora a trăit aievea, căci ecouri din duhul şi atmosfera lor vor răzbate puternic în poeziile sale , în care se încheagă toată lumea basmelor de la noi. Din copilărie, Goga se identifică cu universul rural, îmbrăţişându-i aspiraţiile: „De la început m-am pomenit într-un mediu pe care am căutat să-l pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui”, avea să scrie mai târziu în „Mărturisiri”.

După ce urmează primele clase la Răşinari, trece la gimnaziul şi liceul unguresc din Sibiu în anii 1890-1899. Referitor la anii petrecuţi la Sibiu, la liceul unguresc, mai târziu, O. Goga este obligat să se apere în faţa curţii cu juraţi din Cluj pentru articolul „Generaţia nouă”, în care descrie spititul detestabil al sistemului de educaţie pe care l-a trăit când era elev. Goga arăta că un bun şi cinstit profesor maghiar l-a lămurit că „noi trebuie să vă învăţăm carte şi să vă facem unguri: pe tine trebuie să te învăţ matematicile şi tot prin rostul meu să te maghiarizez”, arătând care era esenţa nenorocitului dualism.

În clasa a VIII-a e silit să părăsească Sibiul, în urma unui conflict cu profesorul de istorie Tompa Arpad, care îi umilea pe elevii majoritari români şi istoria românilor şi ţinea cu tot dinadinsul să-i deznaţionalizeze pe elevii români. Nemaiputând răbda această situaţie umilitoare, împreună cu Ion Lupaş, O. Goga, cu sufletul răscolit, se mută la liceul românesc de la Braşov. În cadrul societăţii de lectură se aud cu ecouri prelungi versurile sale îndrăzneţe în care pătrunde spiritul protestatar al lui George Bariţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Goldiş, Gavril Munteanu, figuri strălucite ce au ilustrat de-a lungul vremii viaţa culturală a Braşovului. În 1899, Goga înfruntă energic în coloanele ziarului Tribuna pe calomniatorii marelui revoluţionar de la 1848, Avram Iancu.

După terminarea liceului se înscrie ca student la Universitatea din Budapesta, în urma examenelor pe care le-a trecut cu succes. Aici intră în contact cu „ Luceafărul” lui A. P. Bărnuţiu. La Budapesta, Goga devine un om politic pe deplin format. Talentul său se afirmă vertiginos, gloria lui creşte în luptele dure cu viaţa şi strâmbele rânduieli. Va publica versuri şi articole care-i vor aduce de două ori închisoarea. O. Goga a fost activ, participa la toate activităţile, avea o voce frumoasă de tenor şi deseori cânta între prieteni cântări de tot felul şi mai ales cântece româneşti. Fire romantică, sensibilă, ca şi Eminescu, a iubit poezia, frumuseţea vieţii. Multe poezii de iubire sunt generate de sentimentele tânărului O. Goga (Tavi) faţă de fetele care i-au plăcut. Sunt cunoscute prieteniile, iubirile, fulgerătoarele sale îndrăgostiri faţă de Veturia Mureşan, Hortensia Cosma, Adelina Olteanu, Leniţa Cernea, Aurelia Rusu, Cella Delavrancea şi multe altele. Unele dintre acestea au jucat un rol foarte important în viaţa şi cariera poetului. Cu Veturia s-a întâlnit încă din anii de liceu şi a fost fiinţa care îi va marca, mai târziu, în mod definitiv viaţa. Ea este cea care, mulţi ani mai târziu, va povesti cu duioşie şi tristeţe clipele petrecute împreună în anii tinereţii. Veturia era fiica lui Zevedei Mureşan, din Sebeş Alba, preot ortodox, prieten cu preotul ortodox Iosif Goga.

Prietenul şi tovarăşul de-o viaţă al lui O. Goga, academicianul Ion Lupaş, de-abia ieşit din închisorile comuniste, în toamna anului 1958, vizitează castelul de la Ciucea unde lasă posterităţii o mărturie scrisă de o deosebită importanţă pentru cunoaşterea anilor de liceu şi de studenţie a celui ce va fi numit de Vasile Voiculescu „prinţul de coroană al poeziei româneşti”. Însemnările lui I. Lupaş se referă aproape exclusiv la perioada studiilor pe care le-au făcut împreună la Sibiu, Braşov, Budapesta şi Berlin, în care scrie: „În aceeaşi bancă am continuat să stăm unul lângă altul şi la Sibiu şi la Braşov şi în cursul anilor de studii superioare din Budapesta şi Berlin, împreună am călătorit pe la Viena, Praga, Breslau, ca şi prin nordul Italiei, în primăvara anului 1905 trecând de la Jena pe la Torino, Pisa, Padova, Ravena, Florenţa, Veneţia, poposind apoi câteva săptămâni pe ţărmul lacului Garda”. Ion Lupaş avea să-l urmeze mai târziu pe O. Goga şi în viaţa politică, devenind prieteni nedespărţiţi.

Anii de studenţie ai lui O. Goga sunt, poate, cei mai prolifici, mai plini de încărcătură pură, spirituală, definitorii pentru structurarea personalităţii artistice, conjugate cu procesul de întrupare a individualităţii luptătorului în arena politică românească la începutul veacului XX. În perioada studenţiei, la Budapesta, O. Goga a locuit împreună cu Octavian Tăslăuanu, un alt prieten şi colaborator al poetului. În acea perioadă, O. Goga s-a întâlnit cu Nicolae Iorga şi cu I. L. Caragiale, cu care va rămâne prieten toată viaţa. Personalitatea lui O. Goga începe să se impună de pe acum şi dincolo de hotarele ardelene, în cercurile literare din Bucureşti, Iaşi dar şi în cele din Budapesta, Viena, Berlin. În anul 1904, Goga pleacă la Berlin pentru a urma cursurile Universităţii. Atmosfera de la Berlin, depărtarea de casă, de cei dragi şi apropiaţi, lipsa muncii de redactor la „Luceafărul”, toate acestea nu-i priesc lui O. Goga. În istoria noastră literară, O. Goga iniţiază publicarea unor mărturii inedite despre legăturile lui Mihai Eminescu cu Transilvania. În 1905 îi apare volumul „Poezii”, care îl impune ca un poet naţional, având un puternic ecou în critica vremii. T. Maiorescu, E. Lovinescu, N. Iorga au numai cuvinte de laudă la adresa tânărului Goga. Anul de studii la Berlin se încheiase, iar O. Goga a plecat la Sibiu pentru a participa în august 1905, la Adunarea Generală a Asociaţiunii (ASTRA) şi inaugurarea Muzeului Naţional de Istorie şi Etnografie, activităţi la care au participat şi Onisifor Ghibu şi O. Tăslăuanu. De la Sibiu, O. Goga pleacă la Bucureşti unde se întâlneşte cu Şt. O. Iosif, Ion Gorun, Ilarie Chendi, Al. Vlahuţă, I. L. Caragiale, T. Maiorescu, George Coşbuc, N. Iorga, I. Slavici, Sextil Puşcariu, Nerva Hodoş, toţi aceştia considerându-l o mare speranţă a poeziei româneşti, iubitul oaspete ardelean bucurându-se de cele mai înalte onoruri.

La 24 decembrie 1905, preotul Iosif Goga, tatăl poetului, în vârstă de numai 54 de ani a încetat din viaţă. Această tragedie a marcat puternic personalitatea, psihicul, viitorul şi viaţa tânărului O. Goga, după ce în urmă cu un an, la 3 martie 1904 o pierdea pe sora sa, Victoria Goga, dăscăliţa de numai 20 de ani. În anul 1906 i se acordă premiul Academiei Române, poeziile sale fiind tot mai mult apreciate. Aflându-se la Sibiu, O. Goga a fost vizitat şi felicitat de Ion Lupaş, Miron Cristea, Tiberiu Brediceanu, Gh. Tulbure, N. Ivan. O. Goga era conştient că în viaţa lui începea o nouă etapă, cu noi încărcături psiho-sociale, spirituale, materiale.

În primăvara anului 1906 idila dintre O. Goga (Tavi) şi Hortensia Cosma (1881-1965), se împleteşte tot mai mult, iar la 14 octombrie 1906 se căsătoresc la Sibiu, având naşi pe Al. Vlahuţă şi Alexandra Ruxanda Gâlcă (cea de-a treia soţie a scriitorului). Luna de miere tinerii şi-o petrec la Veneţia, Palermo, Capri, Neapole, Roma, Firenze, Marsilia, Paris. Reîntors la Sibiu, O. Goga, împreună cu O. Tăslăuanu, vor încerca să dea un nou impuls activităţii Astrei şi va propune Comitetului acesteia înfiinţarea unei noi publicaţii Ţara noastră, ce va apărea începând cu anul 1907. În această perioadă O. Goga are o importantă activitate politică împreună cu V. Goldiş, I. Rusu-Şirianu, Ilarie Chendi, arătând că adevărata lor orientare a fost stabilită la Blaj, în 3/15 mai 1848.

Activitatea literară este prolifică, poetul publică multe poezii, articole în Viaţa românească, Luceafărul, Ţara noastră, Telegraful român, Tribuna. Îi vor apărea volumele „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără ţară”, piesele „Domnul notar”, „Meşterul Manole”, „Strigăte în pustiu”, „Precursori”, „Mustul care fierbe”, „Discursuri”, „O. Goga în corespondenţă” şi altele. O. Goga a crezut întodeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă.

Militantul politic, naţional se afirmă tot mai mult, în sufletul poetului însă se fac simţite aceste frământări determinate de stările de lucruri din Transilvania. Are dese întâlniri cu Iuliu Maniu, A. Vaida Voevod, A. C. Popovici, V. Goldiş, Vasile Lucaciu, Şt. Cicio Pop, spunându-le care sunt priorităţile sale, dar în primul rînd unitatea naţională a românilor.

În toamna anului 1908, atacurile împotriva lui O. Goga se înmulţesc culminând cu încercarea de atentat în pădurea din Răşinari. În pofida atacurilor şi a proceselor de presă, O. Goga se dovedeşte ferm, hotărât să-şi urmeze drumul de luptă pentru drepturile politice, naţionale ale tuturor românilor, numele lui impunându-se tot mai mult. Soarta a vrut ca în toamna anului 1909 să se reîntâlnească şi să se cimenteze o legendară prietenie între două dintre spiritele cele mai elevate ale geniului românesc, „poetul pătimirii noastre” O. Goga şi „zburătorul” Aurel Vlaicu. Drumul spre glorie al lui Aurel Vlaicu a fost deschis şi cu ajutorul hotărâtor al lui O. Goga.

În ianuarie 1910, O.Goga este arestat de autorităţile ungare, care îl căutau, fiind pus sub urmărirea poliţiei maghiare în legătură cu procesele de presă ce fuseseră intentate revistei Ţara noastră, fiind trimis la închisoarea de la Budapesta. Arestarea poetului O. Goga a indignat opinia publică şi cercurile politice din România, încât chiar regele Carol I a găsit nimerit să solicite concursul diplomaţiei germane pentru anularea sentinţei ofensatoare.

În aprilie 1910 O. Goga a fost ales ca membru în Comitetul Partidului Naţional Român, şi astfel cu „jurământul lui Horea în sufletul lui” s-a avântat în politică pentru a-şi sluji ţara şi neamul.

În vara anului 1911, toată suflarea românească din Transilvania, dar şi cea de dincolo de Carpaţi se pregătea pentru serbările culturale de la Blaj ale semicentenarului Astrei, programate la sfîrşitul lunii august 1911. Aici, O. Goga participă alături de Nicolae Iorga, I. L. Caragiale, St. O. Iosif, Aurel Vlaicu, V. Eftimiu, G. Coşbuc, Zaharia Bârsan, I. Slavici, Aristiţa Romanescu şi mulţi alţii, care au trăit adevărate clipe de sărbătoare. Atacurile în presă împotriva lui O. Goga declanşate de A. Vaida Voievod şi ceilalţi au culminat în ziua Crăciunului 1911. În urma acestui regretabil conflict, O. Goga a fost întemniţat la Szeged, în Ungaria, fiind acuzat pe nedrept de o întâlnire cu Krisstoffy, la care Goga nu a participat, aceasta fiind o manevră a poliţiei maghiare pentru întemniţarea poetului datorită convingerilor sale naţionale. Conflictul Goga-Vaida care a generat întemniţarea poetului a produs multă vâlvă în România, însăşi Regele Carol I, B. Şt. Delavrancea, C. Stere, A. C. Popovici, N. Filipescu, Vlădescu, I. Grădişteanu şi mulţi alţii au discutat cu A. Vaida Voievod. În perioada cât a stat întemniţat, 30 de zile, Goga a primit zeci de scrisori de la I. Lupaş, O. Ghibu, O. Tăslăuanu, Lazăr Triteanu (soţul Veturiei, cântăreaţa, privighetoarea Ardealului), Aurel Vlaicu ş.a. A fost vizitat de C. Stere, I. L. Caragiale, care l-a impresionat profund pe O. Goga. Amintirea acestei vizite l-a urmărit toată viaţa pe Goga, iar desfăşurarea ei a fost evocată la numai câteva luni de la întâlnire, din păcate, cu ocazia atât de dureroasă a trecerii în nefiinţă (22 iunie 1912) a genialului scriitor român.

În primăvara anului 1913, O. Goga, împreună cu Hortensia şi o vreme cu fratele său Eugen, călătoreşte din nou în Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Algeria, Maroc, Egipt. Vara anului 1913 a fost tragică pentru sufletul atât de sensibil al lui O. Goga, întrucât poetul şi-a pierdut doi dintre cei mai intimi prieteni, pe Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif, iar pe 13 septembrie 1913 a murit geniul naţional al întregului popor românesc, Aurel Vlaicu. Stabilit în 1914 la Bucureşti, O. Goga se alătură grupării filo-antantiste, care cerea imperios intrarea României imediat în conflagraţie alături de Antanta, dând dreptate marelui bărbat de stat Ion I. C. Brătianu care menţinea ţara în neutralitate până se va obţine, din partea Antantei, tratate politice şi militare favorabile nouă.

În 1916, O. Goga s-a înrolat ca voluntar în armata română împreună cu fratele său Eugen, în Regimentul 80 infanterie şi a fost trimis la Turtucaia. Aici apare Gazeta ostaşilor, la care a lucrat O. Goga. În aprilie 1917, Goga este trimis în Rusia, cu o delegaţie românească, pentru a obţine repatrierea prizonierilor ardeleni şi pentru introducerea drepturilor politice românilor din Basarabia. În octombrie 1918, la Paris a fost ales Consiliul Naţional al Unităţii Române, preşedinte fiind Take Ionescu, iar printre vicepreşedinţi se afla şi O. Goga. Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a însemnat împlinirea visului de viaţă al tribunului transilvănean, O. Goga pentru care a militat, a luptat şi s-a sacrificat. Anul 1919 debutează pentru O. Goga cu o încărcătură tensională deosebită, activitate intensă la Paris în cadrul Comitetului Naţional pentru menţinerea relaţiilor importante cu Franţa, Italia, Anglia. Aici a intervenit pentru Aron Cotruş, care a fost scos din lagărul de prizonieri şi transferat să lucreze la Legaţia României din Roma. Sentimental cum era, rămâne profund impresionat de dispariţia lui Gh. Pop de Băseşti în 1919, care la 1 Decembrie 1918 a rostit: „Acum, slobozeşte Doamne pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Corifeul Marii Uniri îşi exprima fericirea folosind vorbele biblice ale credinciosului Simeon, de acum 2000 de ani, căruia i-a fost dat să vadă pe pruncul Iisus, iar ochii lui văzut-au mântuirea; tot aşa, şi lui, şi neamului românesc le-a fost dat să vadă şi să trăiască clipele trăite de Simeon, răsplata lui Dumnezeu pentru două mii de ani de robie.

După Marea Unire, O. Goga, ca şef al al resortului de propagandă al Consiliului Dirigent, pe lângă angajarea în lupta politică, se străduia să facă faţă şi îndatoririlor resortului de propagandă al Consiliului Dirigent, pe lângă angajarea în lupta politică, se străduia să facă faţă şi îndatoririlor resortului. O. Goga făcea eforturi susţinute pentru a repatria de la Budapesta arhive, documente, bunuri de artă, valori culturale şi spirituale aparţinând Transilvaniei româneşti care, de-a lungul secolelor fuseseră înstrăinate din patrimoniul autohton, luând calea străinătăţii. Cu toate eforturile şi cu toate intervenţiile făcute de O. Goga, autorităţile maghiare au refuzat să predea românilor patrimoniul ce i se cuvenea de drept. Toate acestea se întâmplau când încă armata română era în Budapesta, iar după plecarea ei nimic nu s-a mai rezolvat. În aceste luni de intensă frământare şi autoritate politică, pe plan familial, afectiv, O. Goga are de înfruntat unele probleme de maximă importanţă pentru viitorul său, întemeierea unui nou cămin. Pentru aceasta a trebuit să rezolve problema divorţului dintre el şi Hortensia, dar şi cea a divorţului dintre Veturia şi Lazăr Triteanu. La 15 ianuarie 1921, O. Goga s-a căsătorit cu Veturia şi s-au stabilit la castelul Ciucea, lângă Cluj, ce a aparţinut poetului Ady Endre, bun prieten cu poetul, aici trăind adevărate clipe de fericire.

O. Goga „figură reprezentativă a generaţiei sale”, având în mâinile sale tot ce îşi dorea pentru a putea rămâne mare poet, dramaturg, publicist şi orator nepereche, toate acestea a început să le preschimbe într-un loc de deputat, fotoliu ministerial, apoi prezidenţial de partid şi de guvern, ajungând în vârful piramidei, dar să vedem cu ce preţ. A dorit foarte mult ca un ardelean să se impună şi să ajungă un politician respectat pe meleagurile dâmboviţene. În calitate de membru al Academiei Române participă, în perioada 15-17 octombrie 1922, la Alba Iulia, la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, eveniment care trebuia „să consfinţească pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui Ferdinand”. În ultimele zile ale lunii noiembrie 1922, la Satu-Mare, se stingea din viaţă părintele Vasile Lucaciu. La înmormântarea sa, O. Goga a rostit o tulburătoare cuvântare. Tot în această perioadă, când era în guvern, se confruntă cu unele critici. Liviu Rebreanu declara: „E absurd şi nemaipomenit ca abia după trei ani după Unire, un guvern român să se îngrijească mai mult de propăşirea culturală şi naţională a minorităţilor decât a românilor”.

În august 1924, O. Goga participă alături de personalităţile vremii la centenarul naşterii lui Avram Iancu pregătind un număr special al revistei Ţara noastră. A avut o bogată corespondenţă cu Petru Groza, Mihail Sadoveanu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu şi avocatul Zaharia Munteanu din Alba Iulia. Referitor la colaborarea cu Iuliu Maniu, O. Goga a declarat: „Ne desparte o prăpastie şi ca suflet şi ca judecată politică. Iuliu Maniu nu se poate încadra în resurecţia morală a tranşeelor româneşti, iar politiceşte d-sa rămâne încercuit în găoacea unui regionalism îngust cu toate consecinţele”. În mai 1931, Universitatea din Cluj, la propunerea prof. Sextil Puşcariu, îi acordă titlul de „Doctor honoris causa”, iar în 1932 devine, Cetăţean de onoare al Clujului, primind felicitări de la Rege, toţi colegii şi colaboratorii săi, inclusiv de la răşinăreanul Emil Cioran. La începutul lunii februarie 1934, la Arad, se sfârşea din viaţă unul dintre fruntaşii luptei naţionale a românilor din Transilvania, făuritor al Marii Uniri, Vasile Goldiş. Fost profesor al lui O. Goga, mai târziu prieten şi coleg de luptă politică naţională, poetul a fost prezent la funeraliile de la Arad. Vasile Goldiş fusese acela care-l numise pe O. Goga „poetul pătimirii noastre”. La începutul lunii iunie 1935, o nenorocire s-a abătut asupra familiei Goga, moartea lui Eugen Goga, fratele poetului. Eugen Goga, prozator, ziarist şi politician, a scris lucrarea „Două Siberii” în 1916 şi romanul „Cartea facerii” în anii 1928-1931, inspirat din luptele duse de ardeleni pentru realizarea unităţii naţionale. Activitatea politică din Partidul Poporului al mareşalului Averescu a continuat-o la Partidul Naţional Agrar, iar la 14 iulie 1935 la Partidul Naţional Creştin al căror preşedinte a fost, dar îi apar şi unele semne neplăcute de sănătate. În această perioadă colaborează intens cu A. C. Cuza şi face mai multe vizite în Austria, Italia şi Germania, având întâlniri cu Ducele Mussolini şi cu Adolf Hitler.

În ziua de 29 decembrie 1937 începe guvernarea Goga-Cuza, în care O. Goga a fost prim-ministru, iar după 43 de zile, la 10 februarie 1938, guvernarea s-a prăbuşit, începea dictatura regală, apoi cea militară şi comunistă, care timp de 51 de ani a sugrumat ţara. Guvernarea Goga-Cuza n-a funcţionat de la început, datorită frecuşurilor şi neînţelegerilor, componenţa fiind neomogenă, având pe Armand Călinescu la Interne, I. Micescu la Externe, I. Lupaş la Culte şi Arte, I. Antonescu la Apărare, mai erau Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Al. Hodoş, E Savu şi alţii. Petru Groza i-a scris lui O. Goga „vremurile sunt atât de tulburi şi mari, încât prevăd răsturnarea tuturor itinerariilor”. La orizont au apărut zorii celui De-al Doilea Război Mondial.

La 1 aprilie 1938, O. Goga îşi rosteşte ultimul discurs la Academie sub titlul „Prăbuşirea Austriei”, atunci împlinea 57 de ani. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte, iar la 7 mai 1938, ora 14.20 a încetat din viaţă la Clinica Medicală din Cluj. Ştirea morţii lui Goga a lovit ca un trăznet opinia publică din ţară şi toţi cei care l-au cunoscut au rămas consternaţi. A fost decretat doliu naţional, corpul neînsufleţit a fost transportat cu un tren mortuar la Bucureşti, i s-au organizat funeralii naţionale, iar în ziua de 14 mai 1938 este înmormântat în cripta umedă din Cimitirul Bellu din capitală. Genialul poet a adăstat la Bellu, la ceas de taină şi de sfat cu prietenii de o viaţă ce-şi dormeau somnul de veci aici: Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă, I. Chendi, Şt. O. Iosif, Aurel Vlaicu, precum şi înaintaşul său pe care mult l-a apreciat şi iubit, Eminescu. La 26 august 1938 corpul regretatului Goga a fost transportat şi depus în cimitirul de la Ciucea, lăsând în urmă amintirea celui mai torturat, a celui mai clocotitor şi pătimaş ardelean.

Misterul în care a fost învăluită moartea „poetului cu ochii de azur” s-a dovedit a fi extrem de prielnic suspiciunilor de „asasinat politic”. Aşa s-a mai stins o stea, a lui Goga, „după o viaţă plină de goană şi de chinuri în slujba altora”, după cum însuşi poetul afirma. Această ultimă perioadă a vieţii lui Goga, pe plan politic, a fost marcată de jocul diabolic de culise al Regelui Carol al II-lea, care l-a sacrificat pe poet, în folosul propriilor interese meschine, sacrificând în acelaşi timp şi ţara, care a avut cel mai mult de suferit. O influenţă nefastă asupra poetului şi ţării a avut-o şi Elena Lupescu.

Temperament vulcanic şi pasionat, de o uimitoare disponibilitate, Goga nu s-a închis niciodată în perimetrul culturii naţionale, a cunoscut de mic literaturile maghiară, germană, apoi pe cea latină, franceză, engleză, spaniolă, rusă, a făcut numeroase călătorii în ţările respective. Şi ca politician Goga a fost echilibrat şi apreciat de toţi liderii politici ai vremii din ţară şi de afară, inclusiv de Regele Carol al II-lea, mai puţin de Elena Lupescu. Sute, mii de pagini scrise, n-ar putea să strângă şi să exprime la un loc toată risipirea de geniu şi de patriotism fierbinte a aceluia care este O. Goga, un adevărat simbol naţional. Nicolae Iorga spunea despre O. Goga „s-a ars pe sine prin flacăra nestinsă care ardea în el”. Mama poetului, Aurelia, a suferit foarte mult, iar după trei săptămâni, la 28 mai 1938, a încetat din viaţă. Se spune că în momentul congestiei cerebrale a lui Goga, la 4 mai 1938, ora 19.00 a leşinat. Într-o discuţie între N. Iorga şi Mircea Goga, N. Iorga a întrebat „Al cui rând va fi acum?”. Destinul marelui istoric avea să fie crud, căci cel dintâi dispărut, după Octavian Goga, a fost, din nefericire, chiar el, N. Iorga în 27 noiembrie 1940. Aşa s-a dorit, eliminarea lui Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, genii care puteau schimba soarta şi destinul României în anii tulburi ce au urmat.

Speculaţii privind moartea lui O. Goga au apărut imediat. O mărturie interesantă o aflăm de la Corneliu Blaga (nepot al lui Lucian Blaga), fost şef de cabinet în timpul guvernului Goga-Cuza. Acesta, discutând cu dr. Iuliu Haţiegana, a spus „Tavi a fost otrăvit”, mai multe detalii a aflat de la Veturia Goga privind otrăvirea. Dan Brudaşcu în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, scrie că misiunea a fost încredinţată lui M. Moruzov, şeful serviciilor secrete. Multe detalii nu se cunosc întrucât M. Moruzov va muri ulterior în condiţii suspecte. De curând s-a descoperit în arhivele germane privind cel de-Al Treilea Reich un memoriu depus personal, în anul 1938, la Bertechsgaden de către Veturia Goga. Textul redactat în limba germană cuprinde dovezile privind otrăvirea lui O. Goga (între altele şi constatările renumitului dr. Iuliu Haţieganu, medicul sosit prea târziu şi inutil la căpătâiul victimei, declaraţiile făcute de Simion Socaciu ca şi „aranjarea” ca Veturia să sosească la Ciucea abia după ce poetul decedase). Memoriul a fost citit de Hitler şi l-a însărcinat pe dr. Goebels să verifice pe teren faptele reclamate. Aşadar, memoriul Veturiei, ca şi concluziile cercetărilor, confirmă faptul că O. Goga a fost otrăvit la cererea şi din dispoziţia Regelui Carol al II-lea. Studiind arhiva personală a lui Carol al II-lea s-a constatat că tocmai însemnările şi notele suveranului privind moartea lui O. Goga lipsesc. Doar prin găsirea acestor însemnări pot apărea multe clarificări privind moartea poetului. Iată că la întrebarea „A murit otrăvit O. Goga?” nu s-a găsit răspunsul cert până azi, cu toate că s-au emis diferite teorii, ipoteze, legende.

Moştenirea ce ne-a rămas de la O. Goga este de o valoare culturală, materială, spirituală inestimabilă. Despre O. Goga s-au scris atâtea lucrări, poezii, articole, şi acum după 75 de ani de la moartea poetului, această activitate continuă cu acelaşi interes. În acest context se înscrie şi lucrarea distinsului istoric clujean, dr. Gheorghe I. Bodea, care ne-a dăruit după vaste investigaţii documentare o monumentală apariţie „Octavian Goga - o viaţă, un destin”.

footer