Revista Art-emis
Singuratatea Academicianului (2) PDF Imprimare Email
Dimitrie Vatamaniuc   
Miercuri, 19 Iunie 2013 21:24

Acad. Dimitrie Vatamaniuc, art-emisUn interviu tulburător despre viaţa şi moartea lui Eminescu, despre soarta operei sale, despre publicistica lui Mihai Eminescu - la fel de actuală şi incomodă, atât în regimurile dinainte de 1989, cât şi în cele postdecembriste. Interviul a fost realizat de către Maria Stanciu cu cel mai mare eminescolog în viaţă, academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Interviul a fost publicat în ianuarie- februarie 2012 în cotidianul „Viața liberă" - Galați, preluat cu sprijinul U.Z.P.R. de portalul Ziariştii Online la 15 iunie 2013, şi, cu aprobarea Preşedintelui U.Z.P.R., Doru Dinu Glăvan, de Revista ART-EMIS, în ediţiile din 16, respectiv 19 iunie 2013.

Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu

„Titu Maiorescu şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu"... * Poetul a fost tratat vreme îndelungată cu mercur * Nu a fost "nebun" * Eminescu a murit de inimă, susține eminescologul Dimitrie Vatamaniuc*
În primele două părţi ale interviului nostru cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, am adus în atenţie aspecte despre cercetarea şi publicarea "Operei Integrale Eminescu". În linii mari am abordat "cestiunea evreiască", dar şi aspecte care ţin de concepţia lui Eminescu privitoare la socialism, ideologie a unei orânduiri sociale despre care zice că „este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism".
Pentru a sublinia complexitatea problematicii despre care a scris Eminescu şi contextul naţional şi internaţional, amintim despre poziţia francă a Gazetarului faţă de retrocedarea Basarabiei fără arme, despre afacerea Stroussberg, unde Eminescu demasca afacerile oneroase ale unor „baroni" ai speculei şi păgubirea Statului Român, cu complicitatea unor politicieni români și a regelui Carol. Apoi, diferențele pe care le-a exprimat-o Eminescu în privința "cestiunii evreiești", dar și a naturii Statului, în contradicție cu avocatul și omul politic Titu Maiorescu, au grăbit sfârșitul său pământesc... Vom relata despre luminile şi umbrele în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu și pe cât se poate vom creiona conjunctura socio-politică din a doua parte a veacului al XIX.
Pe fondul unor nelămuriri legate de cauzele care au determinat moartea „Poetului nepereche", am cerut academicianului Dimitrie Vatamaniuc lămuriri legate de ultima parte a vieţii lui Eminescu. E vorba de perioada dintre anii 1883 şi iunie 1889, ani în care – prin concursul unor contemporani – Eminescu a fost internat şi tratat abuziv, fiind diagnosticat cu un diagnostic imaginar – cel „de „nebun". Cercetările din ultimii ani dovedesc că „nebunia" Poetului Nepereche a fost inventată de prima soţie a lui Ioan Slavici care a avut complicitatea lui Titu Maiorescu şi de „tratamentul" inadecvat cu mercur, la clinica doctorului Şuţu și apoi a doctorului Isac, de la Iași. Interlocutorul nostru, pe marginea cercetărilor de peste patru decenii spune că Eminescu „a murit de inimă..."

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

Ac.D.V.: Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreieşti", problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că "Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte..." Din presa vremii reiese că cei doi "stau în expectativă", în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu – care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul "Timpul" – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că atitudinea lui Epureanu şi poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului "Timpul", când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar.

M.S.: Cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu, după mai bine de patru decenii de cercetări?

Ac.D.V.: În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia" unei personalităţi este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaş sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!... Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun... La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul" în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui" mai mari, „statui" mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă suntem în următoarea situaţie – viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu.

M.S.: Trebuie să ai vocaţia geniului ca în timp relativ mic să laşi în urma ta semne nemuritoare... Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente despre el?

Ac.D.V.: Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Româneşti", cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean), este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susţinut la studii, bineînţeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu...

M.S.: Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac...

Ac.D.V.: Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat.

M.S.: Înţelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar.

Ac.D.V.: Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri". Dar nu există nici un document în această privinţă, deşi avem un argument decisiv... Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre "Statuile" cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat manuscrisele şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.

M.S.: Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

Ac.D.V.: Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile" lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre...

M.S.: Ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?

Ac.D.V.: Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante şi care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli care a fost coleg cu Eminescu la Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei... Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu şi adăugat de Perpessicius în volumul de poezii... Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.

M.S.: Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă.

Ac.D.V.: Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu... De asemenea, mai găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii privind biografia Poetului şi în arhivele şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera eminesciană şi cu personalitatea sa. Raportându-ne la aceste informaţii, spunem că în legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut...

M.S.: Informaţii de la întâlnirile „Junimii" ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă în relația cu Eminescu. Noi am publicat acestea în Suplimentului Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat" Eminescu, într-un mod empiric, să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul", cotidian care, reamintim, era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.

Ac.D.V.: Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în "chestiunea evreiasca". Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă "se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici".

M.S.: Vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus diagnosticul de „nebun" lui Eminescu?

Ac.D.V.: Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică – catolică, cu vreo patru clase pregătire, i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal". Asta pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia cotidianului „Timpul", să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici, la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal... Cât a fost Slavici acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte medici – fiindcă avea şi el probleme medicale – prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l! Eminescu a înnebunit!" Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

M.S.: Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?

Ac.D.V.: Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la şedinţa "Junimii" şi în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o şedinţă foarte reuşită şi cu veselie". Şi acum venim puţin şi la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul de existenţă al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul", a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa, prima soţie a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare - i-a pus diagnosticul lui Eminescu de "alienat mintal". După ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie – cu creionul roşu: „semne de alienaţie mintală la Eminescu"...

M.S.: După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat...

Ac.D.V.: Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie" pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea", când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificaţie...

M.S.: Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au şi complici, şantajabili, de regulă.

Ac.D.V.: Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul" primei soţii a lui Slavici şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu. Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

M.S.: Şi de aici reies premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate.

Ac.D.V.: Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost România şi românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale... Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși şi-a făcut atâţia „prieteni". Şi autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul" şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul" a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu...

M.S.: La o distanță de 130 de ani, privind "timpul" lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian „Timpul" care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu; apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale, adus în redacție tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?

Ac.D.V.: Nu ştiu... Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun", ci a suferit o mare depresie... Prietenii l-au trimis la tratament și după ce a fost internat la "Ober Dobling" din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.

M.S.: Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu?

Ac.D.V.: După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o călătorie în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie; revine în țară, dar nu se duce la cotidianul "Timpul", nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul "România liberă", care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici... Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde nici un ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva "tratamentului" pe care fratele ei Titu Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu... De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu...

M.S.: Ce a făcut Eminescu la Iași?

Ac.D.V.: La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest "nebun", la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită"!

M.S.: Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoia de un cap limpede.

Ac.D.V.: Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de indivizi cu interese obscure – a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, "Gramatica sanscrită" nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur... Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate... Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezista.
Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la Maiorescu, el se duce direct la "România liberă" și începe colaborarea cu acest ziar... De la "România liberă", Eminescu trece la "Fântâna Blanduziei", unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital...

M.S.: E vorba de perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie 1889. Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră... După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții Poetului și Gazetarului Eminescu?

Ac.D.V.: Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct...

M.S.: Există vreun act medical, în acest sens?

Ac.D.V.: Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a "Operei Integrale Eminescu", dar este semnat prin punere de deget... Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces... Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.
Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu, înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond constat a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun", a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de "alienația" mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat, nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

M.S.: Deci nu există nimic, nici o fișă medicală de observație?

Ac.D.V.: Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare... Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?... Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

A consemnat - Maria Stanciu, membru U.Z.P.R
Sursa: Ziaristi Online[1]
Foto - Maria Stanciu
--------------------------------------------------------
[1] http://www.ziaristionline.ro/2013/06/15/singuratatea-academicianului-dimitrie-vatamaniuc-un-interviu-tulburator-despre-viata-si-moartea-lui-eminescu-si-soarta-operei-sale-sub-comunisti-si-postmodernisti/#sthash.ewJjMR20.YXchOmAG.dpuf
.

footer