Revista Art-emis
Doina lui Eminescu - Plânsă şi scrisă în inima noastră PDF Imprimare Email
Eleonora Bizovi, Bucovina de Nord, Ucraina   
Miercuri, 19 Iunie 2013 20:43
Eminescu-Doina„Din Boian la Vatra Dornei...". Aceste cuvine, atât de cunoscute din „Doina" lui Eminescu, sunt cartea de vizită a satului Boian. Deseori revin la această „Evanghelie a neamului românesc", şi doresc să-mi împart emoţiile şi cu cititorii „Zorilor Bucovinei", începând de la părerile şi aprecierile unor eminescologi despre cea mai scumpă „Doină" a sufletului românilor. Toţi istoricii literari notează că Eminescu trebuia să citească „Doina" la festivitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi, în ziua de 17 iunie 1883. Astfel, anul acesta se împlinesc exact 130 de ani de la acel marcant eveniment. Există diferite păreri cu privire la lipsa lui Mihai Eminescu de la ceremonia inaugurării monumentului. George Călinescu, bunăoară, balansează între părerea că Poetul preferase să rămână în tovărăşia lui Ion Creangă, căruia, probabil, i-a citit poezia. Alţi contemporani cred că Eminescu nu avea măcar un costum adecvat situaţiei festive şi s-a retras, speriat de atâtea uniforme strălucitoare (regele şi regina sosiseră escortaţi de un convoi impunător).

E cunoscut şi faptul că Eminescu, în general, nu iubea festivităţile şi, în special, n-a avut o părere bună despre serbarea din 17 iunie 1883 de la Iaşi. Despre aceasta se subliniază şi în dările de seamă, publicate la 18 iunie 1883 în ziarul „Timpul": „...Şi, Tu, Doamne Ştefane, stăteai rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răfuitoare de erou în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocători ai străinătăţii... Tu, care de patruzeci de ani, în patruzeci de bătălii, Te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru Ţară, asculţi oamenii pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care o precupeţesc?".

„Doina" întruchipează concepţia politică a lui Mihai Eminescu şi „un plâns al neamului din Ţara Moldovei". Se presupune că unul din motivele cele mai sigure că Eminescu n-a citit „Doina" la festivitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare ar fi şi sfaturile prietenilor junimişti, în frunte cu Maiorescu, fiindcă la sărbătoare asistau diplomaţi austro-ungari, germani, ruşi... Totuşi, poezia a fost citită la cenaclul „Junimii", chiar în acea seară. Despre efectul ei a rămas mărturie însemnarea lui Iacob Negruzzi, publicată mai târziu, după moartea lui Eminescu, în „Convorbiri literare" din 1 iulie 1889: „Profitând de împrejurarea că un număr mare de membri vechi ai societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găsea cu această ocazie la Iaşi, « Junimea » ţinu o mare întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta « Doină »... Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compuse cu ocaziunea acelei strălucite serbări, fi adânc ... În contra obiceiului « Junimii», căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de când exista societatea un tunet de aplausuri izbucni la sfârşitul citirii şi mulţi dintre numeroşi membri prezenţi îmbrăţişară pe poet". Iar Vasile Pogor l-a sărutat şi i-a spus: „...Eminescule! Ajunge că ai scris o poezie care va dura cât Moldova...". Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu, căci, încă în acea lună la întoarcerea în Bucureşti, boala i se agravase.

Aşadar, opera lui Eminescu, începută în 1866, se încheie cu „Doina" cea atotcuprinzătoare, citită în cenaclul de la Iaşi, la 17 iunie 1883. Este una din poeziile cele mai populare şi mai cunoscute de oamenii simpli, în ciuda cenzurii de aproape jumătate de veac. Doar „Doina" eminesciană s-a aflat sub arestul comuniştilor. Se ştie că Poetul a scris mai multe doine, dar nici una n-a fost întitulată la forma hotărâtă, adică „Doina". Dacă am uni pe harta României punctele indicate în „Doina", am obţine România întregită de Mihai Eminescu, cu mult înainte de 1918. Prin această poezie i s-a înălţat un monument lui Ştefan cel Mare, care supravieţuieşte peste veacuri: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt,/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând"...

„Doina" lui Eminescu nu şi-a pierdut actualitatea nici în zilele noastre. Revenind la faptul că multe decenii poezia a fost arestată, o să povestesc un caz din viaţa familiei mele. Aveam o bibliotecă destul de mare. Un „binevoitor" ne-a pârât la raion că Vasile Bizovi ţine în casă cărţi româneşti interzise. Într-adevăr, aveam literatură română de mare valoare, printre care şi „Doina" lui Eminescu. Noi le-am camuflat cu volume ruseşti şi „moldoveneşti". Într-o zi ne pomenim cu doi inşi din centrul raional, chipurile au venit (nepoftiţi) să admire biblioteca noastră. Au scos câteva cărţi în limba rusă, le-au răsfoit... Apoi ne-au întrebat dacă avem cărţi în limba română. Soţul le-a răspuns că avem traduceri din Tolstoi şi alţi scriitori ruşi, cumpărate de la magazinul „Drujba". Unul din ei a întrebat direct: „Dar „Doina" lui Eminescu aveţi, căci vrem s-o citim...". Foarte calm, soţul le-a răspuns că n-o avem, deoarece e interzisă şi nu face s-o citeşti. Deşi purtau haine civile, am înţeles că acei doi erau de la securitate. După plecarea lor, am răsuflat uşuraţi şi ne-am făcut cruce, mulţumind lui Dumnezeu că am scăpat de năpastă. Iar „Doina", în pofida interdicţiilor, era citită şi memorizată de boinceni, ea fiind cartea scrisă în inimile noastre.

Doina - Mihai Eminescu

De la Nistru pân' la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s'a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân' la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte./ Sus la munte, jos pe vale/ Şi-au facut duşmanii cale,/ Din Sătmar până-n Săcele/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul! Îndărat tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,/ Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară, vara lui,/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu 'n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s'aşează pe la noi;/ Toate cântecele pier,/ Sboară paserile toate/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi desbracă ţara sinul,/ Codrul, frate cu Românul,/ De secure se tot pleacă/ Şi isvoarele îi seacă/ Sărac în ţara săracă!//
Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!// Ştefane Maria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las' Arhimandritului/ Toata grija schitului,/ Lasa grija Sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,/ Doar s-o 'ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te 'nalţă din mormânt,/ Să te aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn o dată,/ Ai s'aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori,/ Îţi vin codri'n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toti duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/
Şi spânzurătorile!

Sursa: Zorile Bucovinei[1] footer