Revista Art-emis
Românii desrădăcinaţi - Volohii din Poroskovo PDF Imprimare Email
Duminică, 09 Iunie 2013 14:35
Poroşkovo, Ucraina
Prizonieri ai unei lumi străine

La 200 km de Sighet, la graniţa vechiului Maramureş, trăiesc, la limita sărăciei, 1.600 de români, numiţi „volohi", fără legătura cu ţara sau alte comunităţi de români din Ucraina, comunitate de români care nu apare în niciun document oficial, nici din România, nici din Ucraina, şi despre care nu ştie nimeni nimic. Cei 1.600 de români complet izolaţi din Poroşkovo (raionul Perecin) şi-au păstrat limba, deşi în sat n-a existat niciodată şcoală sau biserică românească. In mod bizar, se spune că satul a fost descoperit abia prin anii '90 şi că, tot în acea perioada, românii din Poroşcoko au aflat că, undeva, peste graniţă, există un popor care vorbeşte o limbă asemănătoare cu a lor. Niciunul dintre ei, nu-şi imagina unde este situată „Ţara Mamă" şi nu ştia nimic despre neamul din care fac parte. Mai mult, în „insuliţa de români" din Poroşcovo, se trăieşte şi se vorbeşte în nişte condiţii care amintesc de Evul Mediu. Cele mai multe familii trăiesc la limita sărăciei şi, până la destrămarea U.R.S.S., îşi părăseau locuinţele şi plecau cu tot cu copii la muncă, în Kazakhstan. Se spune că satele Mircea şi Poroşkovo au fost descoperite de o delegaţie care a ajuns în zona prin anii '90, iar localnicii s-au identificat ca fiind de aceeaşi origine cu fraţii pe care îi auzeau la radio. Frecvenţa ascultată de români era cea de la Radio Bucureşti. Alţii au aflat că există şi alţii care vorbesc aceeaşi limbă cu ei, că sunt români, de la părinţi şi abia pe „stroica" (şantier - n.red.), în Kazakhstan. Românii din Poroşkovo spun că n-au văzut, în carne şi oase, niciun român din România (până în 2009 - n.r.) şi nu au fost căutaţi de nicio publicaţie românească! Mai mult, nu ştiau nici de comunităţile de români din dreapta Tisei sau din alte regiuni ale Ucrainei![1]

Volohii vorbesc limba română, dar nu se ştie de existenţa lor

La circa 200 de kilometri de Sighet, la poalele Carpaţilor Păduroşi, s-au păstrat, în mod inexplicabil, „insule de români", despre a căror provenienţă nu se ştie nimic! Una dintre cele mai mari comunităţi de români, numiţi de localnici „valahi", „volohi" sau „rumâni", traieşte la marginea satului Poroşcovo. La marginea pădurii, de-a lungul unui drum înfundat şi plin de noroi, se înşiră vreo 200 de case, cele mai multe, din pământ sau
lemn. De cum intri pe străduţa îngustă, străjuită la un capăt de un autobuz ruginit, folosit, probabil, pe post de coteţ, auzi un dialect ciudat, ce seamănă cu limba română veche, vorbită de stramoşii noştri. Pe uliţa plină de gropi şi urme de copite, aleargă prunci desculţi. In curţi, femeile spală rufe în „troci" (ligheane, n.red.). Comunitatea din Poroscovo deţine, probabil, recordul absolut la natalitate, în întreg spaţiul românesc. La fiecare portiţă şubreda, din lemn, stau minim patru copii blonduţi. Cea mai numeroasă familie are 13 copii şi există case în care locuiesc chiar şi 30 de persoane. Ileana Stancovici are 23 de ani, are deja doi copii şi e insarcinata cu al treilea. Dacă întrebi cât e media copiilor în Poroşcovo, femeia râde şi arată spre vecinii cu 10-12 sau chiar 13 copii. Misa Hanea, altă românca din zonă, e singură acasă, cu patru prunci în grijă. Soâul ei e plecat la pădure şi vine numai seara. De altfel, singurul bărbat întâlnit pe uliţă, Vasile Canalos, după ce ne-a atenţionat că „nu Konolos, că-s roman", şi-a cerut scuze şi a plecat grăbit, cu drujba în spinare, spre pădure.

Satul cu un singur bătrân

Cele 1.600 de suflete din Poroşcovo se declară români, dar la recensământul din 2001, niciunul nu a fost trecut în acte ca făcând parte din această etnie. Cei mai mulţi nu ştiu carte deloc, aşa că „domnii cu recensamantul" au scris ce au vrut... Din motive inexplicabile, românilor li se spune însă „volohi" sau chiar „ţigani albi". Deşi aceştia explică faptul că „magraunii trăiesc la celalalt capăt de sat şi vorbesc rusa". Prin anii '90, în zona, abia locuiau vreo 120 de români. Cele mai multe familii migrau, cu tot cu copii şi neveste, la munca, în Kazakhstan. Din aceasta cauză, copiii nu erau trimişi la şcoală, aşa că cei mai mulţi sunt analfabeţi. Abia după destrămarea U.R.S.S., „volohii"
au început să cumpere terenurile şi casele ruşilor şi sş formeze, încet, un cartier compact. Acum, numai barbaţii mai pleacă la padure sau la „stroica". Femeile rămân acasa pentru a îngriji copiii şi puţinii bătrâni din sat. Din cauza condiţiilor grele de trai, media de viaţă în zonă este extrem de scăzută. Sătenii ne spun că satul are un singur bătran. Restul s-au prăpădit din cauza bolilor. Un grup de femei gata să „rodească" (însărcinate - n.r.), înconjurate de prunci, ne spun că singurul care ar putea şti ceva de originea lor e „Laci Biraul". Ocupaţi cu munca şi creşterea copiilor, sătenii n-au avut timp să-şi pună întrebări sau să-şi cerceteze trecutul. Ştiu ca sunt romani şi atât.
Laci Biraul locuieşte la o străduta departare de intrarea în comunitate, în cea mai frumoasă casă din zona. In curte, o tânără spala haine. Iniţial, oamenii cred că suntem reprezentanţii vreunei autorităţi ucrainene. N-au văzut români din România în viaţa lor şi se miră că ne putem înţelege: „bătrânii grăiau mai tare (mai bine - n.red.) româneşte. Dar numa' unul mai traieşte. Pă unul, unchiul meu, l-am îngropat ieri". Vasile Gorvat ne invită în casă şi se uită hâtru la abecedarul şi cărţile de religie donate de Ioan Botoş, preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia" şi deputat în consiliul regional Transcarpatia. N-a mai văzut nicio scriere în limba română şi recunoaşte că nu ştie citi în româneşte. De altfel, „Biraul" n-a auzit nici de palinca maramureşeana, nici de Bucureşti, nici de Ceauşescu... N-a auzit nimic despre România. Deşi, din tata-n fiu, familia sa s-a declarat ca fiind una de români, niciunul n-a văzut, nici măcar pe hartă România şi n-a auzit nimic despre istoria sau civilizaţia ţării noastre: „acuma, suntem 1.600 de români, din care 360 îs copii. Nu ştim cum am ajuns în zona. Nu ştiu nici bătrânii cum au ajuns aici. Ai noştri bătrâni ziceau doar că sunt români. De România, nu ştim nimic. Nimeni din Poroşcovo n-o fost în România. Noi am umblat numa' în Kazakstan şi Ucraina. Niciun voloh, niciun bătrân n-a fost în România".

În locul instituţiei de invăţământ promise, s-a ridicat o casă particulară

Laci spune ca mulţi din consătenii săi au aflat că există o ţară în care se vorbeşte o limbă ca a lor pe şantierele din Kazakstan. Acolo, mergeau la muncă, cu tot cu neveste şi copii, romanii, până la destrămarea U.R.S.S.: „pe vremea când mergeau la munca, i-au auzit şi pe alţii vorbind, aşa, au aflat că-s romani. Bătrânii ziceau că-s romani, dar ceilalţi, până prin '90 şi ceva, n-au ştiut că-s români. Noi am învăţat limba fără scoală şi fără biserică. Pe toţi copiii îi învaţă părinţii româneşte". După destrămarea U.R.S.S., românii din Poroşcovo au renuntat la „migraţia" anuală. Asa, si pruncii lor au ajuns sa invete carte. Cum scoala romaneasca nu exista in sat, copiii învata în limba rusă. Dacă în urmă cu câţiva ani, abia daca erau vreo 2-3 copii într-o clasa, care stăteau în ultima bancă şi nu erau niciodata scoşi la răspuns, acum, s-au format clase speciale pentru copiii Copiii românilor din Poroşkovo, Ucraina„volohilor". In total, la şcoala din sat, învaţă 160 de prunci. Laci spune ca, în timpul alegerilor, românilor li s-a promis o şcoala cu predare în limba română. Numai că promisiunea a ţinut doar cât au durat alegerile. Acum, în locul instituţiei de invăţământ promise, s-a ridicat o casă particulară.

Pruncii ar fi încântaţi să înveţe în limba maternă, dar n-are cine să-i înveţe

Laci „Biraul" este si deputat in Consiliul Local din Poroşcovo, alături de alţi doi deputaţi volohi. Numai că minoritatea lor nu e recunoscută oficial de autorităţile ucrainene. Mai mult, Gorvat a înregistrat la primărie, în acest an, o primă asociaţie a românilor din Poroşcovo. In loc de „Vorba românească", cum voia s-o boteze Biraul, în acte a fost trecută de oficiali, „din greşeala", „Vorba Ţigănească". Singura soluţie eficientă pentru reprezentarea românilor din Poroşcovo a fost propusă de Ioan Botoş, care doreşte înfiinţarea unei filiale a Asociaţiei Dacia în această localitate, urmând ca „Biraul" să devină preşedintele ei. Laci spune că o altă problemă este lipsa cadrelor didactice, care să-i înveţe să scrie şi să citească româneşte. Recent, 50 de copii din zona au fost în „lagăr" (tabără - n.red.) internaţională, la care au participat şi români din Ucraina, iar pruncii ar fi incântaţi sa înveţe în limba maternă. Numai că nu prea are cine să-i inveţe. Barbaţii sunt ocupaţi cu pădurea si „stroica", iar femeile, cu copiii. Laci spune că fiica sa ar fi interesată să-şi continue studiile, eventual în România.

Marie Gorvat, soţia Biraului, spune că românii de aici erau invăţaţi, din bătrâni, să facă linguri de lemn şi troci (coveţi - n.red.) pentru slănină: „Ne spuneau că cine nu ştie a face o lingură nu-i român". Cei mai de seama lingurari trăiesc în zona Vaşniţa şi Obava, alte mici comunităţi de români din zonă. Laci spune că aceştia sunt singurii români cu care ţine legătura: „da' ei râd de noi, de cum vorbim. Ei vorbesc mai tare româneşte şi râd, că zicem o căzut în şant. Ei zic că-i corect o picat în arac". Matuşa Biraului este, probabil, cea mai bătrâna femeie din sat. Iulia Volosin are 74 de ani şi se declară, hotărâtă, „româncă". Şi ea a învătat tot de la strămoşi limba, reţetele şi obiceiurile româneşti.

Dincoace de graniţă, nu s-a auzit nimic de volohi

De Crăciun, se colindă şi aici colinde vechi, iar la nunţi, se „lăuteşte pe laută ori boian (acordeon - n.red.)". Ca să-şi demostreze afirmaţiile, bătrânica ne-a cântat şi „Tot am Doamne auzit-o/ Ca s-o născut fiul sfântu'/ Da noi nu ştim unde s-o născut-o/ Pă sub cer, pă sub pământu/ Să fii gazda veseloasă/ C-am auzit zilele frumoase". Bucuros de „prestaţia" mătuşii, Biraul ţine să mai confirme o dată orginea română a comunităţii pe care o conduce: „Avem toţi nume românesti: Iancu, Vasile, Iosif, Jana, Ileana, Ion şi nume de familie Volosin (de la valah - n.red.), Canalos, Horvat, Stancovici. Suntem români şi oameni harnici". Dar,.. Biraul oftează şi continuă cu regret: „Mi-i greu, că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi şi mă doare cand altii isi bat joc de el". Ca la un semn, batrana incepe sa cante o doina: „Ioi, fost-o bine, fi-va iară,/ Numa' capu' meu nu piară/ Dirima, dirima mea,/ Fă dirima cum îi vre/ D-apoi de-oi fi în ţara mea. Aţi priceput ce am zâs?". Până să apucăm să-i răspundem afirmativ, pe uliţa plină de noroi, două femei încep să discute în ruseşte şi să se plangă că, la rata de natalitate a românilor, în câtiva ani, satul va deveni în întregime de „volohi". Şi, totuşi, dincoace de graniţă, nu s-a auzit nimic de ei...

Urmaşi ai grănicerilor volohi?

Documentele istorice din zonă arată că, pe la 1364, în zona Munkacevo, ar fi fost înfiinţate 10 puncte de grăniceri, la care au fost aduşi militari volohi. Tot în acea perioadă, se spune că şi în zona Poroşcovo au fost înfiinţate şapte puncte de grăniceri, unde lucrau tot volohi. Pornind de la aceste date istorice puţin cunoscute, s-a dezvoltat teoria ca „volohii" din Poroşcovo ar fi urmaşii militarilor aduşi la aceste puncte. Potrivit altui scenariu, românii de la baza Carpaţilor Pădurosi s-ar trage din ciobanii volohi veniţi în zonă.

Ţapul ispăşitor al ucrainenilor

Deşi limba vorbită de „volohii" din Poroşcovo este clar română, un ziar ucrainean de la Ujgorod a susţinut, că o „delegatie ştiintifică" ce a efectuat o expediţie în zona a tras concluzia că aceştia nu sunt români. Comunitatea din Poroşcovo este descrisă ca una ciudată, „care vorbeşte un dialect românesc complicat, stăpâneşte ucraineana şi duce un trai apropiat celui ţigănesc". Mulţi dintre românii din Poroşcovo nu ştiu să-şi scrie nici măcar numele. Aşa că, de multe ori, semnează documente despre care nu ştiu nimic şi care îi trimit, uneori, chiar şi la puşcarie. Se spune ca, în schimbul unui pachet cu ciocolată, cafea şi alimente, românii sunt „momiţi" să semneze declaraţii prin care le sunt puse în carca diferite infracţiuni. Presa ucraineană îi acuza de furt de lemn, de agresiuni împotriva pădurarilor şi chiar de fapte de corupţie. Cum nu ştiu carte, nu se pot apăra şi nici nu-şi cunosc drepturile. Mai mult, presa ucraineană susţine că românilor de aici li se spune „ţigani albi" şi foloseşte apelative de genul: „hoţi", din cauza unor incidente legate de furtul lemnului. Astfel, ziarul „Starei Zamok" lasă să se înteleagă că românii nu numai că săvărşesc infracţiuni, dar, ca să scape de pedepse, mituiesc şi oamenii legii.
---------------------------------------------------
[1] Adaptare după: 2009, Eternul Maramures, www.eternulmaramures.ro
http://foaienationala.ro/%E2%80%9Evolohii%E2%80%9D-din-poroscovo-romani-care-nu-stiau-ca-sunt-romani.html footer