Revista Art-emis
Prof. George Voica - Ţăranii adevăratele capodopere ale neamului românesc PDF Imprimare Email
Bogdan Tacutu   
Miercuri, 24 Noiembrie 2010 22:36
Voica GeorgeBogdan Tăcutu (BT): Pentru cei care nu va cunosc va rog sa ne faceţi o caracterizare a scriitorului şi omului George Voica.

George Voica (GV): Prieten cu fluturii, cu pasarile cerului, cu stelele si cu Dumnezeu. Sensibilitatea mea nu este altceva decat har divin, o veşnică legănare între lumea de sus şi cea de jos, cea atât de repede trecătoare. Mi-au plăcut poveștile, năzbâtiile, poeziile lui Eminescu, Esenin şi Rimbaud. Iubesc deasemeni, călătoriile. O, ce aproape mă simt de lumea Veneţiei! Ce mult o iubesc, încât aș vrea ca restul anilor mei să mi-i petrec acolo, printre leandrii în floare,molcomele ape ale lagunelor, picturile renascentiste. Dar sunt prea legat de satul nașterii mele, de mestecenii feciorelnici, de răcoroasele cișmele brâcovenești, de copiii și de nepoții mei, de soția mea, fără de care n-aș fi ajuns să trăiesc în prelungă visare.

BT: V-ați născut într-o familie cu oameni obișnuiți. Ce a însemnat aceasta pentru viitorul scriitor?

GV: Bătrânii mei au fost țărani curați, amirosind a floare de câmp, primăvara, și a pământ reavan, a fragi! Săraci şi frumoşi (la chip şi la suflet), m-au zămislit în umbra mânăstirilor și a magnoliilor; în umbra plângatoarelor sălcii. Eu însumi fiind de acum o salcie plângătoare pe urmele lor, pe amintirea anilor lor!

BT: E nevoie de timp, voință,curaj, șansă pentru a continua un act de creație? De ce e nevoie pentru a supraviețui?

GV: Creația nu este altceva decât „mirabila sămânță" a lui Lucian Blaga. Dumnezeu pune în suflet și în inimă o sămînță cerească, harul, care, cu vremea, germinează de la sine și te obligă, te cheamă, te strigă continuu să o-ngrijești, să o mângâi, să-i cânți și s-o încânți, până ce ea însăși devine o pasăre cântătoare, strălucitoare, ce se așează blândă în cărți, în poeme, povești. Astfel, între tine și ea se naște o relație ciudata. Nu mai poți scăpa de ea toata viața! Cât privește supraviețuirea fizică, biologică, nu pot să spun decât ce-a zis mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Omul va trăi și cu cuvântul!"

BT: Cine și ce v-au inspirat în profesia dumneavostră la un moment anume, sau în permanenţă, din cultura română, ca să excelați la nivelul profesional la care vă găsiţi acum?

GV: Bunicul meu era un împătimit al lecturii. Citea foarte mult: literatură de foarte buna calitate (de la boierul Andronescu, unde lucra pe post de administrator), dar iubea și politica (a fost țărănist); nu era zi în care să nu-l văd citind. Tatăl meu, de asemenea, citea enorm, mai ales din Jules Verne, dar și povești, basme, cărți de călătorii. La hore, împreună cu frații săi (cinci la număr) erau meșteri în strigături, le compuneau ad-hoc. Frații săi aveau caiete cu "amintiri", cum le numeau ei, care nu erau de fapt, decât foarte frumoase poezii de dragoste, mediul campestr, evident. Copilăria mea a fost (alături de ei) o blânda și dulce poveste. Iată-mă, așadar, în prelungirea unui filon liric autentic și autohton.

BT: Romanul „Pasărea numită viață", a scos in relief forța și puterea de redare a vieții în mediul rural.

GV: Romanul „Pasărea numita viață" l-am scris de cinci ori. A fost văzut de Dumitru Radu Popescu, la Cluj și recomandat prestigioasei edituri „Dacia", din același oraș. Era cea mai „tare" editura din Transilvania, iar romanul a plăcut foarte mult, fiind tiparit în 30 000 de exemplare, care au intrat în toate bibliotecile mari, (inclusiv în cele universitare) din țara aceasta. De ce s-a vândut această carte cu politia , la Sighetul Marmației și de ce au cerut maramureșenii să se suplimenteze tirajul? Simplu: pentru că povesteam lucruri adevărate, dându-le o ușoară tentă poetică. Chestia aceasta am învățat-o de Maxim Gorki - colosal scriitor!

BT: Sunteți cea mai importantă personalitate literară a comunei. Ați crezut acum 50 de ani că o să ajungeți aici?

GV: Nu mi-a plăcut niciodată să fiu „un băgăreț". Am stat mai în umbră și mi-am văzut de scrisul meu. N-am ținut neapărat să ajung un fel de vedetă? Și acum îmi repugnă acest lucru, deși, curios, îmi face plăcere de(de la o vreme) când mă „mângâie" cineva. Găsesc de cuviință că este reflexul muncii mele de 50 de ani (la 12 ani am „debutat" cu o poezie ce a fost „publicată" în Cartea de onoare a Scolii cu clasele I-VIII Dezrobiți). Dincolo de realizările mele (douăzeci şi patru de cărți publicate, numeroase premii naționale și internaționale; inclus în "Dicționarul personalităților din România"... Mă bucură forte mult faptul că la școala la care predau am descoperit în fiecare an câte doi-trei copii foarte talentați, iar creațiile lor literare le păstrez spre a le publica atunci când voi găsi sponsori „sensibili" la actul de cultură.

BT: Cum vedeți evoluția României în această perioadă, atât în termeni generali de cultură, societate, politică, economic, cât și din punct de vedere artistic, metaforic?

GV: România va merge pe brânci încă vreo 20 de ani. Orice am face (chiar de am intrat în UE și NATO) tot „ăia săraci" vom rămâne. La fel se vor uita vecinii noștri la noi, ca și în urma cu două veacuri! Parcă suntem un popor blestemat! Orice am face, tot nu e bine, iar explicația ar fi una singură: suntem un amestec ciudat, nefireesc, de rase, de culturi, de sânge, de caracter, încât nu se poate vorbi despre un sincronism etnic, ci mai degrabă de o veșnică harță, de o clocotire a unor dulcețuri și veninuri enigmatice, de-a valma, bezmetic, hilar, ce produce teamă și mirare pentru cei care ne privesc!

BT: De ce scrieți?

GV: De ce scriu? Pentru că nu știu să fac altceva în afara de poezii, pomicultură, călătorii, lungi visări etc. etc.

BT: La ce lucrați acum?

GV: Lucrez la un volum de versuri (distihuri) intitulat "Populare din Surpate" în metrică populară, evident, cu o concentrare maximă a metaforei.

BT: Care este scriitorul dumneavoastră preferat?

GV: Scriitorul preferat? Dostoievski, Withman, Sandurg, Arthur Rimbaud, Serghi Esenin, Sadoveanu, cronicarii moldoveni și munteni, poporul acesta, oameni simpli, săraci și necăjiți, care au făcut istorie în țara aceasta.

BT: Considerați că aveți un roman capodoperă ?

GV: „Capodoperă" este romanul document „Prizonierii infernului", pentru că ei țăranii aceia, din care eu însumi mă trag, sunt adevăratele capodopere ale neamului românesc.

BT: Care e primul dumneavostră scriitor?

GV: primul scriitor ce mi-a marcat a fost bunicul meu, care a scris pe coperta romanului „Conditia umana" a lui Mallroux, în 1957, următoare propoziție: „Azi- noapte a nins cu fulgi mari!" Azi, cel mai mare scriitor român cred că a rămas tot Eminescu, și va rămâne de-a pururi.

BT: Vă pasă ce spun criticii? Cum le răspundeți?

GV: „Critici voi ca flori deșarte,/ Ce nimic n-ați adus,/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus", spunea tot Eminescu. În cea ce mă privește, am fost și ridicat în slăvi de critici, dar și pălmuit. De fapt, toți scriitorii români (și de pretutindeni) au pățit și vor păți același lucru.

BT: Ce părere aveți despre politicieni?

GV: Despre politicieni, marele istoric Nicolae Iorga spunea atât de plastic și metaforic că erau „Măgarii de pe Vezuviu".

BT: Ce credeti despre criza economică?

GV: Criza economică a fost creată în mod conștient, (cu un scop, evident) de așa -ziși „bubuli", cum îi numește Coruț. Aceștia sunt, probabil, într-o permanentă legătură cu entități din alte spații, iar criza „trebuia" să se producă și să-și facă efectele : împlinirea scenariului Apocalipsei. Atât de mult se va acutiza această criză și atât de mult va înrăi națiunile, încât prevăd un război atomic iminent, devastator.

BT: Se mai citește astăzi?

GV: Azi, se citește foarte puțin. Popoarele sunt sub imperiul faptului divers, al mizeriilor fremătânde, colcăitoare. A crescut (și este într-o creștere rapidă) snobismul și cretinismul! Cu vremea separația dintre creștini și cretini va fi infimă, în sensul și cretini va fi infimă, în sensul că oamenii vor fi din ce în ce mai necredincioși și mai răi, mai orbi, mai... cretini!

BT: Cine ar merita premiul NOBEL, dintre scriitorii români?

GV: Premiul NOBEL, acum, i l-aș fi dat lui Ceaușescu. Imaginați-vă că mâine dimineață ați afla cu stupoare că orice nou cartier din țara aceasta, fabrici, uzine, spitale, campusuri universitare, teatre, stațiuni marine, Transfăgărăşan, Canal Dunăre - Marea Neagră, cercetare, specialiștii în chimie, inginerie, medicină, arhitectură, Casa Poporului etc. n-ar mai fi. Cum ar arăta țara asta? Vă spun eu: ca dracu! Ce s-a construit după el? A, s-au făcut sedii somptuoase ale finanțelor, caselor de asigurări și ale băncilor, toate vizând banul cetățeanului român. În rest? Politică, politicieni, mizerii fără de sfârșit! Erau șomeri pe atunci? Nu. Aveam sute de șantiere pe tot globul? Aveam! Azi ce avem?! Promisiuni electorale, deșănțate, șomeri cu ghiotura, pensionarii cerșetori, studenți cu tona și cu vagonul, doctoranzi de trei lulele, analiști politici cu bărbi, zulufi și furtuni craniene, pipițe desculțe până la lenjeria intimă, traseiste, SIDA, droguri, alcool, gloanțe șuierând în miez de noapte, mafioți, cămătari și doctori făcându-și bagajele să plece oriunde în lume, decât să mai trăiască-n genunchi, slinos, și absurd.

BT: Ce părere aveți despre scriitorii români?

GV: Scriitorii români sunt ca aluatul în creștere; mai au puțin și dau pe afară de tăvi.
Deocamdată se consideră a fi (fiecare, în parte) „cel mai tare din parcare"!

BT: V-ați gândit să scrieți, dar fără să publicați?

GV: Cum să scriu și să nu public?! Nu e o aberație?! Odată ce-am scris, înseamnă, că m-am adresat cuiva, unor oameni care să mă înțeleagă, să ne împărtășim opiniile, pasiunile, trăirile, visările...

BT: „Tandru, ștrengar sentimental sau nemulțumit de ceea ce viața îi oferă, poetul și scriitorul George Voica se bucură de o meritată apreciere". Cum comentați această afirmație?

GV: Afirmația aparţine prietenului meu Ion Măldărescu. Nu este măgulitoare, ci extrem de sinceră şi de lucidă. Dumnealui, se vede, mă cunoște forte bine, pentru că domnia sa e un foarte abil psihanalist, un introspector cu certe valențe de critic literar. Adevarul e că aici, în spațiul Vâlcii, domnul Măldărescu este un critic literar (dar și de opinie, mai ales politică, patriotică) redutabil, care merită stea pe aceeași treaptă valorică, de apreciat, cu puținii critici valoroși din fenomenul literar românesc contemporan. Personal, îi datorez foarte mult minunatului meu prieten și excelent publicist, domnului Ion Măldărescu! footer