Revista Art-emis
Protest PDF Imprimare Email
Asociaţia GETO-DACII   
Duminică, 26 Mai 2013 13:05
Asociaţia Geto-DaciiPersoană juridică română, cu sediul în Municipiul Bucureşti, str.Pâncota, nr.7, bloc 13, scara 1, etaj 6, ap. 20, sector 2, legal reprezentată de domnul Roman Marius Valentin, în calitate de Preşedinte al Consiliului Director şi al Asociaţiei, O.N.G. ce are ca scop studierea, cercetarea, promovarea şi apărarea, în condiţiile legilor române şi a adevărului ştiinţific a Istoriei Naţionale a României, în principal, precum şi cea universală în secundar vă aduce la cunoştinţă următoarul

P r o t e s t

Postul Naţional de Televiziune, TVR1, a difuzat în seara zilei de 07.04.2013, în intervalul orar 20:34-20:45 un reportaj ce se intitula „Istoria Mistificată". Reportajul a fost difuzat în cadrul programului TVR „Reportajele jurnalului". Cei intervievaţi au fost, pe rând: profesor Mihai Manea, Preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, Dorin Dobrincu, istoric, prof. univ. dr. Lucian Boia care, fiecare în parte, în primele aproximativ cinci minute ale reportajului (dintr-un total de 11 minute), au abordat un subiect extrem de important al istorie naţionale a României şi anume: Mihai Viteazul.

O primă precizare: nu marii noştri istorici moderni, de la Nicolae Bălcescu la Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu au mistificat prin exagerare personalitatea şi epoca lui Mihai Viteazul ci cei patru invitaţi ai reportajului dvs. cărora li s-a asociat moderatorul TVR, care au denigrat acest moment deosebit al istoriei naţionale, de parcă ar fi avut un mandat în acest sens.

Modul în care cei intervievaţi au prezentat subiectul emisiunii, referindu-ne aici la prima parte a acesteia, unde s-a discutat despre Mihai Viteazul şi conştiinţa sa naţională, este unul care pune sub semnul întrebării atât personalitatea marelui voievod, acţiunile sale politice şi militare de la cumpăna veacurilor al XVI-XVII-lea, conştiinţa sa naţională dar mai ales unitatea politică realizată de Mihai Voievod Viteazul, ceea ce demonstrează cel puţin o lipsă a cunoaşterii realităţilor istorice şi politice de la acea vreme.

Debutul îl realizează dl. profesor Mihai Manea, care aduce în discuţie, cu o umbră de nemulţumire şi ironie din partea sa, faptul că în cărţile de istorie până nu demult „Românii sunt întotdeauna cei învingători. La lupta de la Călugăreni era celebra acţiune a lui Mihai Viteazul trecând podul care aproape îl spulbera pe Sinan Paşa" şi „românii erau victorioşi" dar că la căderea nopţii - spun izvoarele -, „armata lui Mihai Viteazul se retrage de pe câmpul de luptă, părăseşte Bucureştiul, trece prin Bucureşti, se duce la Târgovişte unde aşteaptă ajutoarele lui Sigismund Bathory!". Deci, de unde până unde victoria de la Călugăreni? Vorbitorul dovedea, prin aceasta, superficialitate în evaluarea şi în concluzia asupra acestei bătălii, ca să nu spunem mai mult. Biruind la Călugăreni, cu jertfe mari, Mihai, cu oastea totuşi împuţinată, s-a retras, strategic, spre munţi, din faţa „puhoiului" otoman şi, primind ajutorul dela Sigismund, dinainte obligat, a câştigat în final campania anului 1595 înt-una din cele mai glorioase bătălii ale sfârşitului de secol al XVI-lea şi împotriva celui mai redutabil comandant otoman al „zilei". Aceasta o spun izvoarele istorice cunoscute.

Continuând pe aceeaşi linie, dl. profesor Mihai Manea recidivează şi afirmă că „niciodată nu le-am fi spus că Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul au plătit tribut pentru că noi îi vedeam pe Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ca eroi ai luptei naţionale". Da, voievozii amintiţi aşa au fost: eroi ai luptei naţionale dar cu această persiflare domnul Manea, preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie, se înscrie în şirul denigratorilor istoriei noastre naţionale. Domnul prof. univ. dr. Bogdan Murgescu părea la început să se apropie de adevărul istoric dar până la urmă s-a „încadrat" în acelaşi „tipar". Problema filiaţiei lui Mihai Viteazul - problemă în care vorbitorii au dovedit o insuficientă cunoaştere! - este, în prezent, rezolvată, în baza documentelor cunoscute astăzi şi valorificate în cartea recentă a prof. dr. Marin Al. Cristian, citată în nota 1. Iar Mihai Viteazul şi faptele sale, pe toată durata domniei, încheiată tragic în august 1601, nu a fost un „mit" - cum se opinteau să dovedească vorbitorii ci o realitate istorică, confirmată de izvoarele istorice.
„Scrie în manuale deja - îşi aduce aminte dl. Dobrincu - despre visul de veacuri al românilor care ar fi fost acela al unităţii politice. Asta este o poveste construită în secolul al XIX-lea. Evident că atunci această idee i-a atras pe cei mai mulţi români şi asta este o realitate dar înainte de 1830 nu există aşa ceva. Istoricii au inventat atunci povestea cu Mihai Viteazul care ar fi unit cele trei ţări române. E cam mult spus. E drept că a existat atunci o realitate, acest domnitor valah a reuşit să controleze pentru o scurtă perioadă de timp şi Moldova şi Transilvania dar n-a avut un proiect în jurul ideii naţionale, adică al unităţii naţionale. Abia paşoptiştii îl interiorizează, îl folosesc în spaţiul public, intră în manuale, în conştiinţa publică şi astăzi pentru că mai toţi românii ştiu de aşa ceva, pare că este un dat", spune vorbitorul Dobrincu, care îşi permite să nege ceea ce încă nu s-a învrednicit până acum să cunoască din izvoarele istorice.

Vine, la rând, vajnicul „demitizator" al istoriei naţionale, domnul Lucian Boia, afirmând de pe poziţia „magister dixit": „Nu Mihai Viteazul a făcut România şi asta este o mitologie istorică. Nu la 1600 s-a făcut România nici măcar într-o formă primară. Cum să spun?" Să spuneţi, d-le Boia, că necunoscând dvs. ce este acela un mit şi nici cum se lucrează cu izvoarele mitologice, nu aveţi dreptul să vă exprimaţi în această materie a ... „demitizării", cum faceţi de peste două decenii! Cu aplomb însă, vorbitorul creşte „turaţia" discursului: „Însă Mihai Viteazul, postum, a contribuit enorm la crearea României, adică mitologia lui Mihai Viteazul. Unirea de la 1859 şi de la 1918 s-au făcut şi sub semnul lui Mihai Viteazul cum s-au făcut sub semnul Daciei antice. Eu cred că în realitate România actuală nu are nimic în comun cu Dacia antică, dar ăsta a fost un simbol foarte puternic, adică oamenii trebuie să aibă nişte credinţe...". Da, „eu cred" este „argumentul" aroganţei prin care se ignoră concretul istoric dar şi exegezele pertinente de până la propria persoană!

Finalul primei părţi a reportajului, care-l avea în vizor pe Mihai Viteazul şi „mitul" unităţii naţionale, îi aparţine reporterului, la rândul său „îndoctrinat" la fel, care concluzionează: „Mitul unităţii a fost creat de paşoptişti dar comuniştii au creat atât de mult istoria încât o dată cu venirea lor la putere tot ce au învăţat bunicii şi părinţii noştri s-a schimbat".

Stimată redacţie, după 22 decembrie 1989, în România au avut loc o serie de schimbări. Marea majoritate a acestor schimbări nu a avut, în prim plan, interesul naţional şi această tendinţă se menţine constant, parcă susţinută de cineva anume. Şi pe linie „ştiinţifică" s-a abordat, nu de la început ci, treptat, treptat, o cale de denigrare a istoriei naţionale, de minimalizare a faptelor înaintaşilor noştri, de înlăturare din manualele şcolare a strămoşilor noştri reali - geţii, dacii, tracii, illirii. Evident, nu puteau să „scape" continuatorii acestui „plan dacic care ne-a traversat istoria şi care ne animă şi azi", iar unul dintre aceşti continuatori este Mihai Voievod Viteazul - un geniu politic şi militar de valoare naţională şi universală.

Ca răspuns la afirmaţiile domnului profesor Manea, mai sus prezentate şi redate cuvânt cu cuvânt aici, din reportajul filmat, făcut de dvs., vă aducem la cunoştinţă atât dvs. cât şi Domniei sale faptul că românii, din păcate, nu au fost întotdeauna învingători în luptă, cum prezintă situaţia, ironic, domnul profesor Manea. Înfrângerile s-au datorat, de foarte multe ori, de-a-lungul istoriei, numărului foarte mare de cotropitori care şi-au dorit cu orice preţ acest pământ şi cu care Ţara, Ţările române, cele trei Dacii, cele trei Valahii, cum mai erau cunoscute, s-au confruntat permanent. Amintim doar câteva forţe teribile ale antichităţii, evului mediu, epocii moderne şi contemporane cu care oamenii locului şi conducătorii lor s-au confruntat: Imperiul persan, Imperiul roman, Hunii, hoardele tătărăşti, Imperiu otoman, Imperiul habsburgic (austro-ungar, mai târziu), Imperiul ţarist (mai târziu Imperiul sovietic, U.R.S.S.). În luptele cu aceste forţe uriaşe românii au pierdut nenumărate bătălii, multe le-au şi câştigat, într-un mod eroic, iar acest fapt a fost consemnat mereu de cărţile de istorie, fiind o realitate, nefiind ascunse elevilor, studenţilor, ori publicului larg, interesat. Un alt motiv, extrem de important în pierderea anumitor bătălii sau „ratarea" unor momente importante în istoria naţională a României a constituit-o trădarea naţiunii şi a domnitorului, a conducătorilor, de către unii din cei ajunşi în sfera puterii, în jurul domnitorilor ori conducătorilor pe care i-am avut în istorie. Nu poate fi uitat la acest capitol „interesul" enorm, „protector", pe care l-au avut puterile occidentale, imperiul otoman, ori Rusia ţaristă şi sovietică mai târziu, în dominarea, controlul ori încorporarea acestui teritoriu în propriile lor imperii sau state. Acesta-i adevărul în privinţa victoriilor aşa-zis permanente ale românilor în istorie şi nu altul. Acelaşi „interes" enorm de „protecţie" a Statului Naţional Unitar Român există şi astăzi, manifestat prin noul Superstat apărut de câţiva ani pe harta lumii: Uniunea Europeană cu viitoarea sa prefigurată transformare în Statele Unite ale Europei, ca „antecameră" a unui aşanumit „Imperiu global".

Revenim asupra bătăliei de la Călugăreni, asupra căreia denigratorii istoriei naţionale au încercat şi încearcă să arunce o umbră, chiar o uitare a sa sau a importanţei sale, cum au încercat şi vorbitorii din reportajul prezentat de dvs. La Călugăreni s-a înregistrat o mare victorie a lui Mihai Viteazul şi a valahilor, în lupta împotriva imperiului otoman. Raportul de forţe, în acea zi, 13/23 august 1595, era de 5 la 1 în favoarea otomanilor. La sfârşitul zilei, numărul morţilor era tot în favoarea otomanilor, adică 7000 de turci morţi şi 2000 de morţi din oastea valahă, din care 700 erau unguri şi secui. Nu am adăugat la acest capitol dotarea foarte bună a armatei otomane în armament, muniţie şi provizii, în contradicţie cu armata lui Mihai. Tot la finalul luptei în rândul armatei otomane se înregistrau mai multe paşale ucise pe câmpul de luptă (Mustafa paşa, Husein Paşa, Haidar Kidr paşa - ucis chiar de către Mihai Viteazul). Hasan paşa, urmărit de Mihai Viteazul pe câmpul de luptă, a scăpat cu fuga şi cu mare frică. O altă paşală, Mehmed Satârgi bei Yenişehir a fost rănit, scăpând de la moarte. Marele vizir, Sinana paşa, a fost la un pas de moarte în acele momente. Captura de război a lui Mihai, la sfârşitul aceleiaşi zile a fost una consistentă în arme uşoare şi grele (15 tunuri) şi mai ales în steaguri, fiind capturat şi steagul verde al profetului, atât de preţuit de otomani[1]. În urma informaţiilor primite - de la prizonierii turci dar şi prin alte investigaţii -, după lăsarea serii şi încetarea bătăliei, evident că a doua zi armata lui Mihai s-a retras spre Bucureşti, apoi Târgovişte, aşteptând ajutorul promis de Sigismund. Acesta este un fapt cunoscut şi a fost o mişcare tactică bine gândită de Mihai, întrucât raportul de forţe rămânea, totuşi, în favoarea otomanilor. Joncţiunea cu armata adusă de Sigismund Bathory, promisă, de altfel, i-a permis lui Mihai Viteazul să reia ofensiva, astfel încât să-l ajungă din urmă pe Cagal Oglu Sinan paşa, marele vizir, care se retrăgea în mare grabă spre Dunăre, iar la Giurgiu, surpinzându-l la trecerea podului cu armata otomană, să spulbere jumătatea ce nu reuşise să treacă Dunărea, inclusiv soldaţii otomani aflaţi pe pod la acel moment, pod ce a fost distrus de artileria lui Mihai. Corpul de oaste al akingiilor, la Dunăre, la trecerea podului, a fost complet distrus, nemairefăcându-se niciodată. Ca o consecinţă a acestei înfrângeri, Sinan paşa este înlăturat din funcţia de mare vizir şi puţin a lipsit ca acesta să nu-şi piardă capul. Toate cronicile europene ale vremii au anuţat, după această bătălie, o mare victorie a lui Mihai Viteazul. Podul principal de peste Neajlov, a fost un pivot important în toată această luptă, unde Mihai Viteazul a fost prezent, iar Sinan Paşa, după ce a fost străpuns cu lancea dintr-o parte în alta a obrazului, a căzut în râu, fiind salvat de un supus al său, Deli Hasan (Hasan nebunul).

Oare de ce astăzi trebuie, neapărat, să minimalizăm, eventual să anulăm un trecut glorios şi să ştergem faptele înaintaşilor noştri încercând să prezentăm adevărul într-o lumină palidă, aproape întunecată? Retragerea de pe câmpul de luptă a armatei valahe şi a lui Mihai, a doua zi, a fost una strategică nu a fost o fugă, cum se înţelege din prezentarea făcută de vorbitorii dvs, a fost o retragere care a avut în vedere regruparea armatei prin aportul forţelor proaspete ce urmau să vină. În toate cărţile de istorie faptele au fost prezentate în acest mod şi nu altfel, neascunzându-se nimic, dar, de cele mai multe ori, explicându-se care a fost scopul acestei retrageri. Faptul că ajutorul lui Sigismund a sosit, într-un final, nu minimalizează cu nimic rolul uriaş pe care l-a avut oastea valahă şi mai ales voievodul Mihai în această luptă. Exemplul personal al lui Mihai Viteazul pe câmpul de luptă a fost unul care a dus la obţinerea unei mari victorii într-un moment în care lupta era în mare cumpănă, cum s-a întâmplat şi la Şelimbăr mai târziu, fapte mai puţin cunoscute publicului larg. Şi asta în condiţiile în care raportul de forţe era net favorabil otomanilor, Sinan paşa având poruncă fermă de a transforma Valahia şi Moldova în paşalâcuri.

La fel de cunoscut este şi faptul că atât Mihai Viteazul, dar şi Ştefan cel Mare au plătit tribut turcilor. Nici acest fapt nu a fost ascuns, cum se înţelege din prezentarea profesorului Manea. Ceea ce nu se ştie este că tributul s-a plătit, permanent, datorită lipsei de înţelegere a occidentului catolic şi politic care nu a văzut cu ochi buni, niciodată, cele trei Dacii şi nici pe conducătorii lor ori acţiunile acestora, obiectivul acestui occident fiind acela de a încorpora sau extorca aceste ţări de bunurile lor, „schismaticii" răsăriteni fiind o permanentă ţintă a occidentului. În atari condiţii, fiinţa naţională, în faţa celei mai mari puteri militare şi politice a evului mediu, se putea conserva, în primul rând, în regim de urgenţă, prin înţelegere cu Poarta otomană, care, în schimbul păcii şi a unei aşa zise „protecţii", percepea un tribut. Acestea sunt fapte care „scapă" vorbitorilor dvs. din ignoranţă sau cu premeditare. De asemeni, incorecte sunt aprecierile profesorului Manea şi vis-a-vis de cei doi voievozi, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, atunci când asociază caracterul de eroi naţionali, dar într-un mod ironic, al celor doi, cu tributul plătit de aceştia Porţii otomane. Este de notorietate faptul că au fost nişte eroi şi nu doar naţionali la acea vreme ci de talie europeană şi cu toate acestea au plătit tribut Porţii, în pofida tuturor victoriilor împotriva otomanilor, dar dl. profesor nu prezintă aceste aspecte din motive cunoscute doar de Domnia sa. Neînţelegerile cu lumea creştină catolică, occidentală, care nu vedea în Ţările Dacice decât o sursă de venit, un teritoriu de cucerit, de încorporat, inclusiv din punct de vedere religios, ori un câmp de luptă, au dus, de cele mai multe ori, după trecerea la cele veşnice a lui Mircea cel Bătrân, la înţelegeri între aceste trei Ţări Dacice, cele trei Valahii şi Poarta otomană, înţelegeri care se materializau, de fiecare dată, cu foarte mici excepţii, prin plata unui tribut, cum am arătat anterior.

Acestea au fost, sunt şi vor fi nişte realităţi crunte, pe care naţiunea română le-a trăit cu sacrificii imense, nu sunt nişte „mituri" – cum le „ştie" dl. Boia! – nu poveşti, nu fabulaţii. Numai cine nu doreşte nu le vede ca pe nişte realităţi. Ascultând cu atenţie prezentarea unui alt invitat al dvs., dl. Dorin Dobrincu, constatăm cu surpindere că „visul de veacuri al românilor... este o poveste construită în secolul al XIX-lea". Că până la „1830 nu a existat aşa ceva", o încercare de unitate politică a românilor. De asemenea, ne surprinde în mod neplăcut afirmaţia acestui istoric care ne spune că „Istoricii au inventat atunci povestea cu Mihai Viteazul care ar fi unit cele trei ţări române. E cam mult spus.". Şi că, această idee, a unităţii politice a românilor apare abia în perioada paşoptistă, iar ideea este folosită „în spaţiul public". Nimic mai fals, din ceea ce a prezentat dl. Dobrincu, în expunerea sa. Să vă dăm câteva exemple cu privire la conştiinţa naţională şi la dorinţa de unitate politică a valahilor, a românilor, cu privire, deocamdată, la acel moment, al domniei lui Mihai Voievod Viteazul, atât pentru domnul Dobrincu, dar şi dumneavoastră, TVR-ului: Cărturarul german Ioannis Biselius scria că ardelenii „ţineau mai mult la unul de-al lor, la un dac ca Mihai decât la un străin ca Basta; care alt popor în afară de valahi, poate fi atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi alţii!"[2]. Szamoskozy nota că „vestea luptei nenorocite a străbătut toată ţara; poporul românilor care locuieşte în satele Ardealului a făcut o conspiraţie şi s-a unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo şi s-au ridicat din toate părţile"[3]. Sasul Mathias Miles constata că: „De îndată ce s-a răspândit în ţară zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din ţara noastră s-au adunat şi au atacat în taină şi public moşiile şi curţile nobililor şi au ucis mulţi dintre stăpânii lor ..., şi aceasta, de fapt, din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau mojicii valahi să-i stârpească pe nobili"[4]. Cronicarul era convins că între românii din Ardeal şi cei din Valahia exista „o puternică conştiinţă de neam"[5].

Cu o zi înainte să fie asasinat, Mihai Viteazul, la solicitarea lui Basta să părăsească Ardealul din porunca împăratului, răspunde astfel: „Nu-mi las nimănui ţara şi neamul nici mort."[6]. Tot în aceeaşi zi, Mihai răspunde solului trimis de Basta care-i poruncea lui Mihai să se prezinte la consiliul de război: „Vor să-mi dea mie ordine cei ce n-au nici un drept asupra mea... . Cine dracu sunt acei Rudolfi şi cezari de care îmi vorbeşte unul ca Basta? Sau cine sunt aceşti Basta ce mi-i trimite Rudolf drept monitori? La dracu şi la corbi cu aceşti de două ori inoportuni areopagiţi! Cum? În aceste trei ţări ale Daciei, supuse cu primejdia vieţii mele, îngenunchiate prin vitejia mea, dobândite prin victoriile mele, mai cutează încă cineva să-mi prescrie legile îndurării (cu voia celui de sus), ale prudenţei, ale înţelegerilor şi alianţelor? Ori să îngrădească stăpânirea mea şi dreptul meu de a duce tratative? Pieri Basta! Sau, dacă voieşti a grăi, domneşte peste ai tăi, iar pe mine să mă laşi în pace, pentru că în treburile mele şi în ţările supuse cu braţul meu nu recunosc pe nimeni deasupra mea, necum pe un Basta şi nici pe vreun Rudolf şi pe alţi cezari. Fiecare e Jupiter în cerul său, iar nu într-al altuia"[7].
Un alt aspect mai puţin cunoscut publicului larg este acela al refuzului lui Mihai de a trece la catolicism, în pofida tuturor „sfaturilor" papale[8]. Răspunsul lui Mihai Viteazul adresat papei, la aceste solicitări, ademeniri de „sirenă" venite de la Vatican a fost următorul: „să părăsească rătăcirile italice şi să se întoarcă împreună cu poporul său la comunitatea cea adevărată a bisericii greceşti ...(ortodoxe, n.n.)"[9].

Oare nu sunt suficiente argumente cu privire la dorinţa de unitate politică a valahilor, a românilor, la acea vreme, la dorinţa lui Mihai de unitate a celor trei Ţări Dacice? Argumente pe care vorbitorii din reportajul dvs. nu le cunosc sau, deliberat, le ignoră? Nu mai aducem în discuţie prima refacere a teritoriului Valahiei în timpul lui Mircea cel Bătrân, cu teritorii sud-dunărene şi carpatice care au aparţinut acestei ţări, vechii Dacii şi locuitorilor ei, valahii, din totdeauna (Dobrogea, Amlaşul şi Făgăraşul). Ceea ce au readus la trupul ţării marii voievozi şi valahii (românii), prin sacrifiul şi jertfa lor, alţii, peste secole, tot din ignoranţă, nepăsare, trădare naţională ori lipsă de educaţie naţională, au pierdut, au risipit, au adus ţara în situaţii limită. Vezi 11 februarie 1866, momentul 1907, vezi anul1940 cu fatidicele date 26 iunie, 30 august, 7 septembrie, etc. Situaţia, azi, în contextul intern şi internaţional, se poate repeta oricând, din aceleaşi motive.

Domnul Dobrincu recidivează, în acelaşi interviu şi afirmă că „acest domnitor valah (Mihai, n.n.) a reuşit să controleze pentru o scurtă perioadă de timp şi Moldova şi Transilvania dar n-a avut un proiect în jurul ideii naţionale, adică al unităţii naţionale"?!?! Cam ce proiect politic ar fi trebuit să existe, la acea vreme, în condiţiile politice, militare şi economice date de atunci, care să vizeze unitatea politică a valahilor (românilor), astfel încât să fie recunoscut astăzi de denigratorii istoriei naţionale? Au existat şi asemenea proiecte/înţelegeri în care Mihai aducea în discuţie cele trei ţări Dacice şi vă exemplificăm: „Discuţii mai concrete a avut Mihai cu paharnicul de Halicz în prima jumătate a lunii martie 1600. S-a convenit asupra unor jurăminte reciproce prin care Sigismund al III-lea de Vasa urma să recunoască lui Mihai Viteazul şi urmaşului său, Nicolae, stăpânirea principatelor Valahiei, Ardealului şi Moldovei cu condiţia ca această unire de state să constituie feudă a Coroanei Poloniei. Se menţiona că cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Oceacovul şi Ismailul vor fi recucerite de Mihai Vodă de la turci „pe cheltuiala sa", să fie supuse suveranităţii Poloniei. La rândul său, Voievodul Mihai se obliga „să nu intre în legături cu nici un domn străin, fie creştin, ori păgân" fără voia şi sfatul Măriei Sale Sigismund al III-lea de Vasa. Proiectul de tratat prevedea ca „Voievodatele Transilvaniei, Munteniei... Moldovei, şi toate ţările ce le-ar lua prin puterea şi sabia sa, trebuie să le unească şi să le dea atunci Coroanei poloneze"[10]. Tratatul cuprindea următoarea clauză: „iar aceste mai sus pomenite (provincii) Măria Sa rege n-are să le dea nimănui altuia, decât urmaşilor Măriei sale domnului Mihai Voievod[11]"[12]. Ce spuneţi de un asemenea proiect sau înţelegere? Dar unitatea religioasă, străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, din Dacia edenică, al cărei restaurator a fost, la 1600, Mihai Viteazul, iar mai târziu, după venirea lui Hristos Dumnezeu pe pământ şi a descinderii Sfântului Apostol Andrei pe pământul vechii Dacii, unitatea ortodoxă, compactă şi permanentă a românilor, până azi, nu este o altă dovadă de conştiinţă naţională? Dar devotamentul cu care l-au slujit românii ardeleni pe Mihai Viteazul în timpul scurt al unităţii politice, sau fraternizarea armatei moldovene cu armata lui Mihai, la data cuceriri Moldovei, nu putem considera că face parte dintr-un asemenea proiect? Dar refuzul românilor de a trece la catolicism, respingerea Uniaţiei, impusă într-un mod barbar la cumpăna secolelor al XVII-XVIII-lea, nu este o dovadă de conştiinţă naţională şi de unitate, prin religie naţională, a românilor? Ca o scurtă precizare, în acelaşi context, vă amintim că momentul 1821 a avut un ecou foarte mare în Ardeal, românii adeleni aşteptându-l pe „Todoruţ" să-i elibereze de sub jugul imperial, având mari speranţe de la acest valah ce se ridicase împotriva asupritorilor. Şi asta se întâmpla înainte de data „exactă" postulată de dl. Dobrincu, 1830.

Cel ce completează tabloul acestor dezinformări, amestecând idei şi cuvinte, este dl. Boia care afirmă „ex catedra", că: „Nu Mihai Viteazul a făcut România şi asta este o mitologie istorică. Nu la 1600 s-a făcut România nici măcar într-o formă primară". În primul rând, la 1600 nu se vorbea despre România ci despre cele trei Ţări Dacice sau despre cele trei Valahii. Mihai Viteazul, prin fapta sa, cu efortul său uriaş şi al valahilor (românilor) săi, uneşte -, este adevărat, pentru scurt timp -, cele trei Ţări Dacice. Nu degeaba duşmanii săi, nu puţini la număr, l-au numit pe Mihai Viteazul malus dacus. Ce a însemnat unirea lui Mihai Viteazul de la 1600, ne-o spune Nicolae Iorga: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.". Profesorul Cristian, în lucrarea sa, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu, 2011, după o analiză atentă a documentelor de epocă, a izvoarelor, afirmă: „Mihai Vodă, prin biruința gândului unirii, a luat-o înaintea timpului său, reuşind să adune la un loc cele trei Ţări Dacice, în vreme ce ideea politică a unității statale naționale nu exista nicăieri în Europa." (s.n.). Oare acest efort şi sacrificiu suprem nu mai înseamnă nimic azi? Aceasta este mitologie istorică, d-le Boia? O altă afirmaţie bulversantă a d-lui Lucia Boia este următoarea: „Eu cred că în realitate România actuală nu are nimic în comun cu Dacia antică". Oare? Absurd, d-le Boia! „Iar cee ce e absurd nu poate fi crezut" (Voltaire)! Raportându-ne la epoca lui Mihai Viteazul, este bine ştiut că Mihai Viteazul era cunoscut ca fiind dacul, valahul sau dacul ce rău. Cele trei Valahii, Ţara Moldovei, Ţara Ardealului (nu Transilvania, care este denumirea latină a zonei din interiorul arcului carpatic, denumire folosită de cancelaria maghiară) şi Valahia, erau cunoscute sub denumirea de cele trei Dacii, denumire ce s-a păstrat până în zilele noastre şi care desemnează un anumit teritoriu şi o anumită populaţie bine identificată, trăitoare pe acel teritoriu şi, mai ales ... străveche şi sedentarizată. Mai târziu, Horea este numit Rex Daciae, Vladimirescu afirmă originea dacă a românilor etc, etc, etc. De amintit este şi faptul că la 1595 apare publicată Harta Daciei, autor fiind cartograful olandez Abraham Ortelius (1527-1598). Harta face parte din lucrarea Theatrum Orbis Terrarum („Teatrul lumii"), considerată primul atlas modern[13]. Descrierea hărţii ne arată cu exactitate unde se află acest teritoriu, ce populaţii îl ocupau, de ce râuri era traversată etc. Fidelitatea cu care sunt redate aceste elemente esenţiale, la o distanţă în timp atât de mare, este uimitoare şi coincide perfect cu teritoriul ocupat de valahi în cele trei Ţări Dacice. Iată alte câteva menţiuni extrem de importante, de epocă, cu privire la Dacia, daci, teritoriu, exemple de continuitate etnică şi statală: „Italianul Lazaro Soranzo scria în opera sa L'Ottomano, apărută în anul 1598 la Ferrara, că locuitorii celor „trei Dacii" adică ardelenii „împreună cu moldovenii şi cu valahii sunt vechii daci atât de temuţi de romani"[14] . Aceeaşi opinie o împărtăşeşte şi reverendul napolitan Paolo Sartorio care susţinea că „transilvăneni... moldovenii şi valahii sunt anticii daci"[15].Cărturarul german Ioannis Bisselius amintea la începutul unuia din capitolele operei sale Aetatis nostrae gestorum eminentium Medulla Historica, apărută la Amberg, că „vor fi amintite nu arareori Daciile, adică Transilvania, Valahia şi Moldova"[16]. Istoricul englez James Samuelson scria în lucarea Roumania - past and present, apărută la Londra, că după cucerirea Moldovei Mihai a devenit „stăpânitor independent asupra a ceea ce fusese Dacia antică, anume Valahia, Moldova, Transilvania"[17]. În acelaşi sens se exprima şi francezul Jean Vaillant, că Mihai Viteazul a gândit şi a luptat „pentru a constitui în regat vechea Dacie întreagă"[18]. Lombardul Jean Henri Ubicini arată în lucrarea Provinces d'origine roumaine, Valahia, Moldavie, Bukovine, Transylvania, Bessarabie, apărută la Paris în anul 1856, că Mihai Viteazul bazându-se pe comunitatea „de origine, de limbă şi de religie" „a încercat să unească într-un singur corp naţional pe toţi locuitorii vechii Dacii"[19]. Cecetătorul englez William Miller scria în opera sa The Balkans că voievodul valah a reuşit, după obţinerea victoriei de la Şelimbăr, să plaseze „citadela anticii Dacii sub puterea sa"[20]. Cronicarii şi istoricii care au făcut referire la Dacia cunoşteau cu exactitate părţile componente ale anticei Dacii. De pildă Nicolau Olahus nota în lucrarea Hungaria că, „în Dacia se găsesc provinciile Valahia Mare numită şi Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişului, Nyr şi Ţara Timişului"[21]. Iezuitul italian Giovanni Botero menţiona în lucrarea sa Le relationi universali, apărută în anul 1596 la Bergamo: „Provincia pe care anticii o numeau Dacia, cuprinde astăzi Transilvania, Ţara Românească şi Moldova[22]"[23].
Faţă de toate aceste aspecte şi multe, multe altele pe care nu le mai menţionăm în economia acestui protest, afirmaţia domnului. Boia cum că „Eu cred că în realitate România actuală nu are nimic în comun cu Dacia antică", nu are nici o valoare, fiind absurdă, cum am spus.

Ne întrebăm de ce reportajul realizat de TVR poartă o denumire atât de „incitantă": Istoria Mistificată. Despre ce mistificare este vorba şi făcută de cine pentru că din ceea ce aţi prezentat, nimic nu este în concordanţă cu adevărul istoric. Prin aceasta, Televiziunea publică s-a făcut, practic, o „porta-voce" a unor falsuri istorice.

Dacă în perioada comunistă istoria naţională a fost substanţial ideologizată, pro-domo, în tranziţia postdecembristă, într-un context politic care le este favorabil, s-au înmulţit îngrijorător denigratorii istoriei naţionale, cărora le stau la dispoziţie edituri şi canale media, inclusiv Televiziunea Română. Toţi aceşti denigratori caută continuu să minimalizeze persoanlităţi, să falsifice evenimente. Dumneavoastră, Televiziunea Română, post public, naţional, dacă veţi continua, unilateral, cu astfel de „oracole", vă încărcaţi cu o mare răspundere faţă de istoria naţională, ştiinţa chemată să apere adevărul istoric şi, prin el, interesul naţional. Am asistat, la mijlocul anilor '90, la prima încercare, reuşită, de minimalizare a personalităţilor istoriei naţionale şi de amalgamare a evenimentelor istorice naţionale cu cele europene în manualul de istorie, prin apariţia, pe linie ministerială, guvernamentală, a manualelor alternative. Astăzi, cel puţin manualul de clasa a XII, cel mai important din învăţământul preuniversitar, este unul neştiinţific, ametodic şi contrar interesului naţional.

Faţă de cele prezentate de dvs. în reportajul Istoria mistificată, prezentat pe postul public de televiziune, la o oră de maximă audienţă, prezentare ce s-a făcut într-o manieră ce nu are nimic în comun cu adevărul istoric, protestăm energic faţă de această falsificare şi denigrare a istoriei naţionale, a geniului politic şi militar care a fost Mihai Viteazul, recunoscut ca atare atât în epocă dar şi ulterior cu şi mai mare admiraţie - şi aşa a rămas în conştiinţa naţională şi în operele celor mai de seamă istorici români, opinie preluată şi de istorici străini - şi îi învinuim pe invitaţii dvs. de necunoaştere şi neînţelegere a izvoarelor istorice, dar şi de reaua credinţă cu care au abordat personalitatea, epoca şi memoria restauratorului Daciei - cum a fost el perceput în plan naţional şi european -, precum şi ideea de conştiinţă şi de unitate naţională. Deplângem faptul că Televiziunea Română, publică, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unor denigratori ai istoriei naţionale pe o temă majoră.

Încheiem acest protest cu un citat din istoricul Johann Christian von Engel: „Vrem... să aşternem câteva flori pe mormântul unui principe valah care este de interes universal"[24]. Iată cum a fost văzut Mihai Viteazul în epocă. Şi încă un aspect important poate mai puţin cunoscut. Mihai Voievod Viteazul, în Mai 1600, când a unit cele trei Valahii, cele trei Ţări Dacice, avea 41 de ani. La data asasinării sale, duminică, în cursul dimineţii, 9/19 august 1601, Mihai Voievod Viteazul nu împlinise 43 de ani...
Asociaţia „GETO-DACII"
Roman Valentin Marius, Iscru Adrian, Dincă Mihaela Călina
Rocsin Daniel, asociat onorific
Consiliere ştiinţifică: Conf. univ. dr. Iscru D. Gheorghe, Prof. dr. Marin Alexandru Cristian

Notă: prezentul protest a fost depus la Televiziunea Română, în atenţia Consiliului de Administraţie şi către redacţia Ştiri cu următoarele nr. de înregistrare: Către C.A. al T.V.R. cu nr. 9960/20.05.2013; către redacţia „Ştiri" T.V.R. cu nr. 9959/20.05.2013.
------------------------------------------------------------------------------
[1] Vezi, pe larg, Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011.
[2] Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, II, p. 302, s.n.
[3] P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, Fundaţia Regelui Carol I, 1936, p. 171, s.n.
[4] Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, II, p. 343, s.n.
[5] Idem, p. 346, nota 22, s.n.
[6] Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011, p. 289.
[7] Ibidem, p. 290.
[8] Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul, apărător al Creştinătăţii, în Studii Slătinene, anul VI, vol XI, nr. 2/2012, p. 36, nota 138. Vezi şi revista Atitudini, numerele 25-28/2013.
[9] Apud, P.P.Panaitescu, op. cit., p. 106.
[10] Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, I, p. 438, 439.
[11] idem, p. 439.
[12] Marin Alexandru Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, încununarea afirmării conştiinţei naţionale a lui Mihai Voievod Viteazul, în manuscris, p. 25.
[13] Abraham Ortelius, Harta Daciei – Izvoarele – Editura Dacica, Bucureşti, 2009, traducere din limba latină, note şi introducere de Aurora Peţan.
[14] Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, II, p. 246, s.n.
[15] Idem, p. 233, s.n.
[16] Idem, p. 297, s.n.
[17] Idem, III, p. 439, s.n.
[18] Idem, p. 186, s.n.
[19] Idem, p. 220, s.n.
[20] Idem, p. 477, s.n.
[21] Apud. Mircea Dogaru, Singur împotriva Europei, Mihai Viteazul (1593-1601), Editura Phobos, Bucureşti, anul 2005, p. 25.
[22] Călători străini despre ţările române, IV, p. 173, s.n.
[23] Marin Alexandru Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, încununarea afirmării conştiinţei naţionale a lui Mihai Voievod Viteazul, în manuscris, p. 2 şi 3.
[24] Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011, p. 295. footer