Revista Art-emis
Ioan Barbu, scriitor, jurnalist, Director Editura Antim Ivireanul PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Duminică, 14 Noiembrie 2010 23:51
Barbu Ioan„Cei care î?i pierd limba matern? î?i pierd, de fapt, ?i sufletul, înlocuindu-l cu altul de împrumut"
Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu: Ro­mâ­nia a fost sau nu a fost preg?tit? pentru in­trarea în Uniunea European?? Pe ce elemente v? întemeia?i opinia?

Ioan Barbu: A fost ?i n-a fost coapt?. A spus-o, recent, într-o variant? asem?n?toare, ?i Guvernatorul Mugur Is?rescu. Înc? ni se repro?eaz? - ?i pe bun? dreptate - o corup?ie scandaloas?, existent? nu atât în masa popula?iei, cât mai cu seam? la vârf. Este, se pare, la ora de fa??, cel mai grav impedi­ment în drumul României spre a ie?i din criza în care s-a afundat pân? la gât. S-au luat ?i se mai iau o serie de m?suri pentru st?vi­lirea fenome­nului. Îns? fenomenul nu se las? stârpit, nici st?vilit, adesea nici diminuat; ba chiar escala­deaz?. Ni se mai repro?eaz?, ceea ce iar??i constituie o frân? demn? de luat în seam? în tentativa României de a ie?i din criz?, un anume spirit de indisciplin?, o aplecare (nativ?, spun unii) spre anar­hie, spre dezordine, spre chiul, elemente ferm repu­diate de structurile europene. Sigur c? „democra?ia" prost în?eleas? a favorizat ?i favorizeaz? susmen­?io­na­tele defecte de con?tiin?? ?i de comportament, dar nu e mai pu?in adev?rat c?, atunci când i s-a creat con­di?iile unei munci corecte ?i r?spl?tite, românul a dat dovada unui muncitor evoluat, prob, onest, harnic ?i intrepid, cu nimic mai prejos decât colegii lui din ??­rile Uniunii Europene. O demonstreaz? ?i milioanele de români care muncesc în str?i­n?tate, cu deosebire în Spa?iul Schengen, unde s-au f?cut, în marea lor majoritate, cunoscu?i, stima?i ?i respecta?i. Excludem excep?iile; fiecare ?ar? are usc?turile ei. Întor?i acas?, ace?ti români aduc cu ei expe­rien?a muncii din Occident, cu rigorile atât de drastice, dar ?i cu împlinirile de rigoare. Iat? o ?coal? la care se pot forma tinerii de azi ai României.

MDP: Dincolo de factorii de ordin economic ?i politic, exist? - poate, mai important decât ace?tia - factorul uman. Unii observatori situeaz? poporul român între „stupid people" ?i „intrepid people". La ce pol v? si­tua?i?

Ioan Barbu: Cele zise, prin 1990, de Silviu Brucan, autorul aser?iunii potri­vit c?reia poporul de la Dun?re ?i Carpa?i ar fi un „stu­pid people", zise pe care cel care le-a formulat le-a retractat ulterior (nu ?tiu cu cât? sinceritate!), au to­tu?i, chiar dac? nu la modul major, o oarecare acope­rire în fapte. Avem printre noi, într-adev?r, ni?te „stu­pizi", care sunt lene?ii, ho?ii, corup?ii, unii din ei (sau mul?i din ei!) coco?a?i în vârful sc?rii sociale. Dar m? înc?p?­?ânez s? cred, întemeindu-m? pe fapte, c? ?ara care a dat ome­nirii atâtea nume de referin?? în varii planuri, de la ?tiin?? ?i tehnic? la literatur? ?i art?, este un inepuizabil rezervor de vrednicie, de talent, de geniu – calit??i de care lumea de azi, implicit ??rile Uniunii Europene, au atâta nevoie. Partea semnificativ? a românilor o reprezint? cei care mun­cesc, uneori din greu, pentru perfec?ionarea ?i realizarea lor, în sensul moral ?i larg cultural al cu­vân­tului. Ace?tia ne dest?i­nuie pe noi, românii, nu ca pe un „stupide people", ci ca pe un „intrepid people". Am vi­zitat câteva ??ri din lume unde tr?iesc ?i mun­cesc români. De?i sunt supu?i, în dese cazuri, unor ju­de­c??i critice din partea cet??enilor sau autorit??ilor, de cele mai multe ori pe nedrept, din pricina unei mentalit??i conser­va­toare ?i - s? m? ierte domniile lor - r?uvoitoare sau chiar retro­grade, mai devreme sau mai târziu marea majoritate a românilor ?i-au cucerit, în societate, locul ce li se cu­ve­nea, adesea un loc de vârf, demonstrând adev?rul locu?iunii „Per aspera ad astra" (Pe c?i aspre c?tre ste­le).

MDP: Care sunt, dup? p?rerea Dvs., punctele slabe în efor­­tul Ro­mâniei de a accede spre civiliza?ie ?i bun?stare? Dar punctele ferme, de referin???

Ioan Barbu: Punctele slabe le-am numit deja: corup?ia, indo­len?a, lenea, chiulul, ho?ia. Am numit ?i punctele de referin??, la care a? ad?uga ?i capacitatea extraordinar? a românului, dovedit? în întreaga sa istorie, ca ?i în prezent, de a-?i asuma ?i asimila noutatea pe orice plan, indiferent din ce col? al planetei vine, îmbo­g??ind-o cu experien?a ?i cu geniul s?u ?i redând-o lumii într-o nou? ?i superioar? calitate. Întorcându-m? la punctele slabe, a? dori s? accentuez c? important este nu s? ne punem cenu?? în cap, lamentându-ne asupra acestor puncte, ci s? facem cele de cuviin?? pentru a sc?pa de ele. Cum? Este, fire?te, o datorie per­sonal? a fiec?ruia, o datorie cet??e­neasc?, de a g?si cele mai adecvate solu?ii ca s? le extirp?m din via?a noastr?. Fire?te, în primul rând este obliga?ia pre?edintelui ??rii, a guvernan?ilor de azi, a parlamentarilor ?i politicienilor, care, subliniez, sunt singurii abilita?i, prin votul de încredere al românilor, s? creeze acele condi?ii care s? favorizeze accesul la punctele ferme, de referin??, ale activit??ii na?ionale pe toate planurile.

MDP: S? ne aducem aminte c? peste 70 la sut? dintre români au manifestat încredere în structurile europene. De ce oare? Din pur optimism?

Ioan Barbu: Da, din pur optimism... Optimi?ti am fost de când ne ?tim, altfel n-am fi putut birui amara ?i aspra potrivnicie a vremurilor, salvându-ne ca na­?iune ?i ca ?ar?. Poate c? au fost ?i sunt destui dintre cei care înc? mai cred c? în Occident umbl? câinii cu covrigi în coad?. Dar cei lucizi dintre noi - ?i sper ca ace?tia s? fie cât mai mul?i – ?i-au dat repede ?i limpede seama c? dup? aderarea la Uniunea European? au urmat zile destul de grele, poate chiar foarte grele, coroborate cu efectele crizei, care au pretins dure priva?iuni, dure eforturi, din partea numai a celor mul?i ?i s?raci. Iar covrigul din coada câinelui nu-l vom vedea niciodat?, cum nu-l v?d nici al?ii, care se afl? deja în comunitate cu mul?i ani înaintea noas­tr?. Se vede cu ochiul liber de c?tre oricine: am ajuns la mila U.E. pentru un litru de ulei, pentru câteva kilograme de f?in? ?i câteva pachete cu biscui?i.

MDP: Cum vi se pare actuala guvernare a României? Merit? ea cârma destinului nostru na?ional?

Ioan Barbu: Actuala noast? guvernare, mi-a? permite s-o sf?tuiesc, s? nu se mai bat? cu pum­nii în piept sus?i­nând c? de?ine marele secret al ie?irii României din ?ocul crizei. Acest „merit", dac? îl putem numi a?a, va apar?ine isto­riei, stadiului de dezvoltare a societ??ii planetare, care impune cu necesitate alian?a eforturilor fiec?rei ??ri ?i ale tuturora laolalt? în vede­rea construirii unei lumi mai bune ?i mai drepte. În loc s?-?i aroge merite pe care nu le au, parlamentarii, politicienii, guver­nan?ii ar face bine s?-?i vad? lungul nasului ?i, dac? se poate, s? vad? mai limpede ce nevoi au ?ara ?i popo­rul, ce trebuie întreprins grabnic pentru a stârpi cât de cât s?r?cia, care a ajuns, în ultimii ani, de când pre?edintele Traian B?sescu a lansat sloganul „S? tr?i?i bine!", în casele a milioane ?i milioane de români. Spunea un istoric – ?i bine spunea: „Dac? România profund? se zbate în dificult??i ?i dezn?dejde, clasa politic? prosper?." Iat? doar câteva cuvinte care definesc cele dou? decenii de capitalism rapace, acaparator.

MDP: Vreau s? v? pun o întrebare în leg?tur? cu tân?ra gene­ra?ie. Ce trebuie s? fac?, înainte de toate, tinerii din Româ­nia? S? plece din ?ar?, cum i-a sf?tuit pre?edintele Traian B?sescu, ori s? r?mân??

Ioan Barbu: Avem tineri, mii ?i mii, foarte inteligen?i. Cineva spunea: cei mai mul?i pe metru patrat... S? plece ?i s? studieze în mari ?i prestigioase universit??i din lume, dar s? se întoarc? acas?. Sunt convins c? vremurile se vor schimba în bine, impostura, tâlh?ria politic? ?i guvernarea prin fraudarea drepturilor poporului vor pieri cât de curând. Îi sf?tuiesc pe tinerii no?tri s?-?i pun? în fa?? modele noi de munc?, de comportament, de ideal din cultura universal?. S? nu-?i fac? chip cioplit din conduc?torii de azi ai ??rii! Îmi amintesc, bun?oar?, c? la deschide­rea anului de înv???mânt 2005 - 2006, pre?edintele Traian B?sescu, aflat la începutul primului s?u mandat, s-a dus la o ?coal? din Bucure?ti ?i s-a l?udat tine­rilor c? el n-a fost niciodat? premiant ?i c?, uite, a ajuns omul num?rul unu al României! Frumoas? pild? pentru cei ce tre­buie s? înve?e! Îi sf?tuiesc pe tineri, totodat?, s? se apropie cât mai mult ?i de cultura român?, fiindc? ?i aceasta le poate face daruri multiple. S? ia exemplu de trud? ?i abne­ga?ie întru slujirea ??rii ?i a neamului de la marii no?tri condu­c?tori, politicieni, oameni de ?tiin?? ?i cultur?, scriitori ?i dasc?li a c?ror consacrare în lume au confirmat-o veacurile. Între ace?tia, i-a? aminti pe ?tefan cel Mare ?i Sfânt, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae B?lcescu, Mihai Eminescu, Alexan­dru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, Nicolae Titulescu, Spiru Haret, Alex­andru Lahovari, Nicolae Iorga, Constantin Brân­cu?i, George Enescu, Henri Coand? ?i mul?i, mul?i al?ii, care r?mân, pân? ast?zi, neîntrecu?i.

MDP: Totu?i, li se repro?eaz? uneori românilor o anumit? „îna­poiere" sau „patriarhalitate", v?dit? mai ales în mediul rustic, unde cultivarea tradi?iilor, a unor str?­­vechi valori culturale ?i de civiliza?ie nu se las? înfrânte de asaltul vie?ii mo­derne. Care este opinia Dvs.?

Ioan Barbu: Defini?ia sau emblema de for?? a unui popor o d?, se ?tie, cultura sa, întemeiat? pe elementele lui de civiliza?ie, de via?? spiritual?, de religie, de apeten?? pentru frumos ?i bine ?i de talentul de a f?uri acest fru­mos ?i bine. România are o cultur? care poate dia­loga de la egal la egal cu toate culturile zise „mari" ale lumii contemporane. Îmi permit s? repet ce-am decla­rat, cu câ?iva în urm?, la Miami, în Florida, unui jur­na­list de la o publica?ie american?: „Cultura român? este de mult o cultur? european?, decretat? ca atare de cele mai luminate capete ale continentului. Un Dimitrie Cantemir sau un B. P. Hasdeu, ca exponen?i ai culturii române, discutau de la egal la egal cu exponen?ii mari­lor culturi apusene, care le recu­no?teau cu sinceritate me­ritele. Cât prive?te crea?ia noastr? popular?, folclo­rul, etnografia, ocup?m unul dintre primele locuri din lume atât prin bog??ia, diversitatea ?i originalitatea aces­­tora, cât ?i prin modul în care am ?tiut ?i am izbu­tit s? le conserv?m, aducându-le pure, nealterate, în circuitul de valori al prezentului. Sunt lucruri care în Europa ?i în alte p?r?i ale lumii s-au pierdut, iar Eu­ropa ?i lumea au nevoie de ele, dovad? interesul acut care exist? în prezent în multe p?r?i ale globului fa?? de tezaurul cultural ?i spiritual al României."

MDP: România a fost, dup? cum se ?tie, în decursul zbu­­ciu­ma­tei sale istorii, un scut de ap?rare a Eu­ro­pei occidentale, a cre?tin?t??ii ei, în calea distru­g?toa­rei invazii otomane. Europa are, deci, o datorie de con?tiin?? ?i de onoare fa?? de România. Crede?i c? ?i-a pl?tit-o?

Ioan Barbu: A? dori s? reamintesc tuturor cape­telor luminate ale continentului nostru, care diriguiesc soarta sa din toate punctele de vedere (politic, economic, social, ju­ridic etc.), c? poporul român, subliniez, poporul român a f?cut ?i va face tot ce-i st? în putin?? pentru rea?e­zarea noastr?, sub alte auspicii politice, într-o Europ? în care ne afl?m ?i ne-am aflat dintotdeauna, nu numai geografic, ci ?i istoric. S? nu se ia în seam? prea mult situa?ia deplorabil? în care se afl? ast?zi România, care, sunt convins, este vremelnic?. ?i din punctul de vedere al civiliza?iei - cu excep?ia jum?­t??ii de secol în care ne-am aflat sub dictatura comunist? - suntem de mult europeni. O precizare: civiliza?ia, ca ?i cultura româ­nilor n-au stagnat în anii dictaturii bol?evice, ci, dimpotriv?, au înre­gistrat varii ?i chiar multiple progrese. Aceste progrese, con­sem­nate de istorie, n-au fost ope­ra unei ideologii, ci a efortu­rilor, adesea dramatice, ale unui întreg popor. ?i, acum, ca s? r?spund direct la întrebarea din urm?, vreau s? spun c? Europa nu ?i-a pl?tit nici pe departe datoriile fa?? de România. Mai are mult, foarte mult pân? s? le achite. E drept, ne-a dat ?i ne d? ni?te bani, chiar sume importante, dar, n-ave?i grij?, o s?-?i scoat? cu vârf ?i îndesat pârleala, chiar ?i în ce pri­ve?te „darurile" nerambursabile.

MDP: Sunte?i optimist ?i convins c? situa?ia grea în care se afl? ast?zi România este vremelnic?. Ce trebuie s? abandoneze românul, în pragul anului 2011, ce trebuie s? ia cu el în noul deceniu?

Ioan Barbu: Am vorbit mai înainte despre câteva dintre racilele care înc? ne trag în jos, cum ?i despre elementele apte s? ne poten?eze ascensiunea pe toate planurile. M-am referit la elemente de ordin economic, social, cultural, istoric, nu îns? ?i la cele ce ?in de spa?iul în care ne-am circumscris existen?a, de geografia noastr?. ?i m? gân­desc, când spun asta, la acele r?ni care înc? mai sânge­reaz?, la acele p?r?i smulse crâncen din trupul Româ­niei, care se numesc Basarabia, Bucovina de Nord, ?inutul Her?ei. Au f?cut, oare, tot ce se cuvine ?i tot ce tre­buie cei care s-au aflat la cârma ??rii noastre pentru ca Basarabia, actuala Repu­blic? Moldova, s? ne urmeze în drumul spre U.E.? Va trebui, cum spuneam, s? abandon?m multe în existen?a noastr? „europenist?", dar nu trebuie s? abandon?m, ?ter­gându-le din me­mo­rie ?i din suflet, ca ?i cum n-ar exista ?i nici n-ar fi existat vreodat?, aceste ?inuturi din r?s?ritul geografiei ?i al fiin?ei noastre, în care tr?iesc români ?i în care bat inimi de români. Dac? îi abandon?m, urma?ii n-o s? ne ierte! Îmi amin­tesc ?i azi o întâmplare care m-a cutremurat ?i m? cutremur?. S-a petrecut în 1992, când, împreun? cu câ?iva compatrio?i din „linia întâi", am fost martor la sânge­roasele lupte fratricide dintre basarabeni ?i a?a-zi?ii „nistreni". Acolo, pe câmpul de lupt?, s-a petrecut atunci un moment cumplit. Un lunetist al armatei de la Tiraspol m-a luat la ochi ?i, dac? n-ar fi fost gestul providen?ial al unui colonel basarabean aflat lâng? mine, care m-a smuls de sub ?inta mor?ii, ast?zi n-a? mai fi printre cei vii. Acel colonel român, coman­dan­tul unei unit??i de mili?ie din Cocieri, raionul Dub?­sari, care mi-a salvat via?a, a scris ?i mi-a înmânat, acolo, sub ploaia de gloan?e ?i de obuze, un mesaj de suflet pentru „fra?ii de peste Prut", pe care l-am publicat în ziarul pe care îl editez, „Curierul de Vâlcea". Abia mi-a scris acele câteva cuvinte, pline de adânc? emo?ie, rupte din inim? pentru cititorii no?tri, pentru noi, cei din ?ar?, c? obuzul unui „Brandt" i-a smuls bra?ul drept din um?r. Au fost ultimele cuvinte române?ti, scrise de un român desp?r?it de ai lui printr-un rapt istoric cu care nu ne vom împ?ca niciodat?. P?strez ?i ast?zi jum?tatea de coal? pe care a scris cuvintele sale testament, un vibrant ?i însângerat apel la restaurarea fiin?ei neamului între fruntariile ei dintotdeauna. Subliniez, am intrat în Uniunea European?, într-un nou cadru de existen??, doar cu o parte dintre români, l?sându-i pe ceilal?i de izbeli?te...

MDP: Ca scriitor ?i ca jurnalist, a?i f?cut, de-a lungul anilor, multe ?i lungi c?l?torii de documentare în ??ri din Europa ?i America de Nord. Cum ne proiect?m noi, ro­mânii, în con?tiin?a lumii? Cu ce ochi ne privesc cet??enii altor ??ri, ce ?tiu ?i ce nu ?tiu despre noi?

Ioan Barbu: Am vizitat Statele Unite ?i Canada, aproape toate ??rile din Europa, cu mici excep?ii, am stat de vorb?, pretutindeni, cu personalit??i din diverse domenii, de diverse profesii: scriitori, arti?ti, c?rturari, savan?i, oameni politici, par­la­mentari, oameni de afaceri, fe?e biserice?ti, cu nenum?ra?i oameni simpli ?.a. Ce m-a izbit, înainte de orice, a fost interesul tuturor - un interes adesea arz?­tor - fa?? de cele ce se petrec, ast?zi, în România de dup? acel decembrie de foc ?i însângerat al anului 1989. Nu, ?ara noastr? nu este într-un con de umbr?, cum cred ?i afirm? unii, ci în prim-planul aten?iei lumii! Ce ?tiu ?i ce nu ?tiu cei de acolo despre noi? ?tiu multe lu­cruri – ?i adev?rate, ?i false. Din nefericire, ultimele înc? predomin?. Nu, nu suntem socoti?i antropofagi, nici tr?itori în epoca de piatr?, dar, vai!, uneori nu prea de­parte de o astfel de imagine. Valorile ?i cuceririle de ieri ?i de azi ale României sunt, dac? nu ignorate, pri­vi­te printr-o optic? deformatoare. Pentru mul?i, Româ­nia este ?ara corup?iei, a prostituatelor, care fac trotua­rul, cu r?smiile, în tot Occidentul, a cer?etorilor ?i a ho­­?ilor, care, la fel, ne-au dus buhul pretutindeni. Nici­odat? n-o s? ne proiect?m onest în ochii ?i în con­?tiin?a italienilor, de exemplu, atâta timp cât principalele artere ale Romei se afl? sub ocupa?ia „feti?elor" de consum venite din Româ­nia sau a cer?etorilor. Nu mai vorbesc de crimele, tâlh?riile, traficul de droguri, de arme, în care au fost ?i înc? sunt implica?i români. Astfel c?, pen­tru unii cet??eni ai altor na?ii, Româ­nia este o ?ar? de care e bine s? te fere?ti. Cum po?i lupta îm­po­triva unei astfel de degradante imagini? O asemenea întrebare pro­voac? imediat o alta, comple­men­tar? ei: cine trebuie s? duc? aceast? lupt?? În mod firesc, re­prezentan?ii României în aceste ??ri, diplo­ma­?ii no?­tri. Aici, îns?, sunt obligat - faptele m? oblig?! – s? con­stat cu triste?e c? sun­tem într-un mare ?i sumbru impas. Unii diploma?i de-ai no?­tri „recompensa?i" politic sau al?ii neclinti?i din posturi de zeci de ani, doar muta?i din­tr-o ?ar? în alta, f?r? s? cunoasc? „pe viu" realit??ile Ro­mâ­niei, sunt - cu excep?ii, desigur! - robi ai unor ati­tu­dini pasive, ca s? nu zic mai mult, în fa?a imagi­ni­lor uneori reale, dar deseori strâmbe, contraf?cute, pri­vind Ro­mâ­nia ?i pe români. Mari exper?i în a organiza recep­?ii ?i primiri ale mai-marilor de la Bucure?ti, primiri care înghit zeci ?i sute de miliarde de lei, ace?ti pseudo-diploma?i, c? altfel nu-i pot numi, sunt cu totul desco­peri?i atunci când trebuie s? produc? argumente în favoarea ??rii. Am stat de vorb? cu scriitori, oameni de ?tiin??, cu intelectuali de vaz? care mi-au vorbit despre cultura unor diploma?i, despre cuno?tin?ele lor despre istoria, spi­ri­tualitatea ?i geniul creator al românilor. Mi s-a spus, pe ?leau: „Domnule, cuno?tin?ele unora sunt pu?ine, rudimentare, uneori chiar false; ?i asta, în timp ce atâ­?ia tineri români cu studii de diploma?ie - inteli­gen?i, energici, absolven?i de mari ?i reputate universit??i ale lumii sau din ?ar?, buni cunosc?tori nu numai ai României ?i ai valorilor ei, ci ?i ai modului în care acestea pot fi re­cep­tate de un Occident pândit ?i îmbr??i?at de spiritul globalizant, nu totdeauna dispus s? recunoasc? supe­rio­ritatea altora în diverse domenii - sunt ?omeri!" Foarte pu?in se face ?i la Bucu­re?ti, nu numai în reprezen­tan?ele noas­tre diplomatice, pen­tru promovarea imaginii co­recte a României, a acelei Românii care nu înseamn? nici pe departe doar scursu­rile ce n?p?desc ?i macu­leaz? trotuarele Occi­den­tului. Banii destina?i acestei imagini se duc, une­ori, pe organizarea unor consf?tuiri sterile, pe dele­ga?ii f?r? vreun folos ??rii, nu - cum ar fi necesar ?i firesc - pe stimularea tele­vi­ziunilor ?i a ziarelor str?i­ne s? vin? aici, în România, ca s? ne cunoasc? la fa?a locului; sau - cum iar??i ar fi necesar ?i firesc - pe tip?­rirea unor c?r?i în limbi str?ine care s? reveleze geniul poporului de la Dun?re ?i Carpa?i. Dac? s-au mai f?cut unele tra­duceri, nu s-a început cu clasicii literaturii noastre, care au ce spune lumii, ci cu scrii­tora?i care, cum ies în Europa, cum dispar în tenebrele indi­fe­ren?ei publicului. Dac? n-ar fi paro­hiile noastre orto­doxe, care se nasc pe an ce trece, sin­gu­rele care ?in aprins? flac?ra culturii ?i a spirituali­t??ii române?ti, chiar c? ne-am merita verdictul de tr?itori în bezna ignoran?ei. Doar Biserica noastr?, prin cele dou? Mi­tro­polii - din Paris ?i Nürnberg - ?i prin episcopiile ?i parohiile lor, desf??oar? o oper? vast? de împr??tiere de cultur? ?i de duh românesc, de luminare a publi­cului str?in asu­pra valorilor noastre; oper? pe care ar trebui s-o fac? împreun? cu ambasadele noastre ?i cu institu?iile noas­tre de cultur?. Dar ambasadele noastre – cu unele ex­cep­?ii, cum spuneam mai înainte - nu sunt por?i de des­chidere a României spre lume, ci redute care blocheaz? deschiderea. Sunt pu?ini diploma?i ai no?tri care merg la Liturghii, unde pot întâlni, în fiecare duminic? sau în zile de s?rb?tori sfinte, români, b?rba?i ?i femei, vârstici sau tineri afla?i la studii în str?in?tate, care sunt cu miile.

MDP: ?i ce ne mai trebuie, ca s? putem s? ne ar?t?m fa?a ade­v?rat? în lume?

Ioan Barbu: S? fie înfiin?ate biblioteci ?i libr?rii în marile ora­?e ale continen­tului ?i ale lumii. Cele, prea pu?ine, care exist?, etaleaz? rafturi cu poveri s?r?cu?e, cu c?r?i f?r? valoare, neimportante pentru str?ini. C?r?i care nu-i atrag nici pe românii de acolo, fiindc? nu le spun ni­mic.

MDP: Deci, am b?tut la u?a Uniunii Europene împov?ra?i de multe tare, ca de un blestem...

Ioan Barbu: Sunt racile care înc? ne apas? umerii mult mai mult decât se poate imagina!

MDP: Haide?i, totu?i, s? încheiem acest interviu la un mod mai optimist!...

Ioan Barbu: A?a vom face, pentru c?, în ce m? prive?te, chiar sunt un optimist, un încrez?tor în viitor, cum spuneam. ?i îmi sprijin aceast? încre­dere, în primul rând, pe tinerii români - pe cei de aici ?i pe cei din str?in?tate - care ne dau atâ­tea puternice ?i emo?ionante dovezi c? ?tiu ce vor ?i c? sunt întru totul capabili s?-?i trans­forme vrerile, frumoasele lor vreri, în fapt? vie, spre triumful binelui în urgisita noastr? ?ar?; cu alte cuvinte, s? înl?ture aceast? povar? pe care o ducem în cârc? în mod neme­ritat, dac? ne raport?m la glorioasele fapte ale înain­ta­?ilor no?tri.

MDP: Totu?i, a?i omis s? v? prezenta?i cititorilor, maestre Ioan Barbu! Numi?i, v? rog, câteva momente de relevan?? ale vie?ii ?i activit??ii de pân? acum.

Ioan Barbu: O voi face. Am v?zut lumina zilei într-o duminic? de Florar, pe 15 mai 1938, în localitatea Corbu, jude?ul Olt, România. De câte ori revin în satul natal, reg?sesc acela?i pitoresc al locurilor ?i al casei în care m-am n?scut, cu neclinti?ii nuci sau meri aromi­tori, cu ace­lea?i vechi obiceiuri de pe vremea bunicii Anica, a mamei mele Florica ?i a tat?lui meu Marin, b?rbat falnic ?i drept ca bradul din fa?a pridvorului. To?i trei î?i dorm ast?zi somnul de veci, sub aceea?i lespede, în cimitirul din sat. De-a lungul celor peste ?apte decenii, via?a mi-a oferit o mul?ime de surprize, unele triste, altele mai pu?in triste. Am tr?it ?i o seam? de succese, care au stârnit, fire?te, admira?ie, dar ?i des­tul? invidie. N-am uitat nimic din anii durero?i pe care i-am tr?it dup? instaurarea comunismului în ?ar?, când eram deseori admonestat ?i h?ituit pentru c? eram fiul unui jandarm cu grade, care slujise, cum spuneau politrucii ro?ii, „regimul exploata­tor burghezo-mo?ieresc". Din pricina acestei „vini", tat?l meu a f?cut deseori cuno?tin?? cu „mâna de fier a dictaturii proletariatului", chiar ?i cu beciurile securit??ii, unde a fost b?tut ?i maltratat; dar a p?strat în gene lacrima acelei t?ceri solemne ?i demne a sfintei mândrii. Am tr?it mereu în suflet cu faptele ?i curajul unor ase­me­nea oameni minuna?i ?i cu încrederea c? neamul nos­tru românesc n-are de ce s? se mai team? de moarte. Cu timpul, am iertat totul; i-am iertat pe to?i cei care mi-au f?cut r?u sau mi-au dorit r?ul. A?a cum am înv??at de la bunica mea, ne?tiutoare de carte: s? iert, dar s? nu uit!

În ultimele dou? decenii, am împletit munca de jurnalist cu cea de scriitor. La 19 ianuarie 1990, am fondat, împreun? cu câ?iva colegi, primul cotidian par­ti­cular din România post-comunist? - „Curierul de Vâlcea" - ziar independent, al c?rui unic editor sunt în prezent. Am fondat, de asemenea, Editura „Antim Ivireanul", ast?zi cunoscut? nu numai în ?ar?, ci ?i peste hotare, prin publicarea unor importante c?r?i semnate de scriitori ro­mâni din exil, cum ?i publica?ia lunar? „Curierul lite­rar ?i artistic", revist? a românilor de pretutindeni. Am scris aproape dou?zeci de c?r?i, lansate în ?ar? ?i peste hotare. Cu ocazia lans?rii unui volum în Statele Unite, un reporter de la un s?pt?mânal care apare în Anaheim, în Cali­fornia, m-a întrebat, printre altele, ce anume din cultura de ba?­tin? m-a inspirat în profesie, de-a lungul anilor. I-am r?spuns ceea ce mi-a dictat sufletul ?i voi r?spunde la fel ori de câte ori mi se va mai adresa aceast? întrebare: Cultura român? mi-a f?­cut daruri multiple ?i tot ce am realizat, ca scriitor ?i ca jurnalist, se datoreaz?, în pri­mul rând, limbii ?i lite­raturii române, amândou? de o unic? vastitate, de o uni­c? bog??ie. Important? este nu nu­mai (sau nu atât) obâr?ia unui neam, cât d?inuirea ?i perenitatea lui. D?inuim, iat?, prin volburile istoriei, r?mânând teferi, r?mâ­nând români, latini prin limb?, datini ?i grai. C?ci „noi locului ne ?inem,/ cum am fost a?a r?mânem". D?i­nuim de mai bine de 2000 de ani ?i n-avem de gând s? pierim de pe fa?a p?mân­tului, a?a cum ?i-au dorit ?i înc? î?i mai doresc unii. Iar dac? vreo catastrof? (asta, ca s? împingem ima­gina?ia în imposibil) ne-ar smulge p?mântul de sub t?lpi, am d?inui prin limb?. Am tr?i ?i am locui în Limba Ro­mân?, cum zice poetul, în Limba Latin?, cu tot ce com­­port? acest termen ca frumu­se?e ?i duh, ca dura­bilitate ?i ca nemurire.

Nu mai pu?in m-a inspirat exemplul de trud? ?i de abnega?ie în sluji­rea ideii al marilor no?tri gazetari ?i scriitori, în primul rând l-a? aminti pe Mihai Eminescu, poetul ?i gazetarul, care r?mâne, pân? ast?zi, neîntrecut. Am acordat c?r?ii un rol primordial în for­marea mea profe­sio­nal?. Eu consider cartea cea mai important? hran? a unui contemporan, chiar dac? au ap?rut aceste mijloace moderne: radioul, televiziunea, internetul etc., care îl îndep?rteaz? pe tân?r din fa?a c?r­?ii. Cartea r?mâne primordial? în preg?tirea cul­tu­ral-general? a oric?rui individ. F?r? carte, ast?zi, nu po?i s? faci niciun pas spre cultura universal?.

În c?l?toriile mele din ultimii ani peste hotare, am constatat c? mul?i dintre români au excelat în pro­fe­siile lor odat? ce au ajuns în ??ri str?ine. Nu este numai cazul românilor. Vechiul nostru proverb, potri­vit c?ruia „Nimeni nu-i profet în ?ara lui", se aplic? ?i altor ??ri ale Europei, care, aflându-se - cum spune cronicarul - „în calea r?ut??ilor", n-au putut oferi fiilor lor cele mai bune condi?ii de afirmare. Dar s? ne în­toarcem la români, care au dat literaturii, artelor ?i ?tiin?ei universale nume­roase nume de referin??. C? unii dintre cona?ionalii no?tri reu­?esc atât de bine în str?in?tate, dar nu a?a de bine, poate, ?i în patria mam? este, fire?te, un ade­v?r, a?a cum este un adev?r ?i re­ver­sul: destui dintre com­pa­trio?ii no?tri care au excelat în ?ar? s-au pierdut, odat? ajun?i în str?in?tate. S? ne ocup?m, totu?i, de românii care au reu?it. Avem de-a face, aici, cu o pleiad? de nume ilustre, de la Brâncu?i la George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu ?i Cioran, de la Tristan Tzara la B. Fundoianu, Ilarie Voronca ?i Vintil? Horia, de la vagabondul de geniu Panait Istrati la Paul Celan ?i Virgil Gheorghiu, de la Anna de Noailles la Elena V?c?rescu ?i Elvira Popescu, de la ?tefan Hajdu la George Astalo?, de la filosoful ?tefan Lupa?cu la matema­ti­cianul ?i scrii­to­rul Matila C. Ghika, de la George Constanti­nescu, in­ven­tatorul sonici­t??ii, la Traian Vuia ?i Henri Coan­d?... ?i lista este departe de a se epuiza. Ce i-a determinat pe cei numi?i mai înainte, ca ?i pe atâ?ia al?ii, s? apuce calea str?i­n?­t??ii? Reamintesc cuvintele cronicarului: noi, românii, am fost, de când ne ?tim, „în calea r?ut??ilor", înce­­pând cu n?v?lirile barba­rilor, în calea unui complex de împrejur?ri istorice care ne-au frânat, cum bine se ?tie, dez­vol­tarea. C?, gra?ie nou?, ro­mâ­nilor, care am f?cut din piep­turile noastre un scut îm­potriva urgiilor, ??rile Apusului ?i-au putut cl?di în lini?te civiliza?ia, este un fapt care nu trebuie ignorat ?i care con­sti­tuie obolul nos­tru major la constituirea respectivei civi­li­za?ii. În c?r?ile mele am adus nenum?rate argumente.

Maria Diana PopescuDar, s? revin la românii care s-au afirmat în str?i­n?­tate. Oa­me­nii de ?tiin?? în cauz? au preferat Occiden­tul in­dus­tria­lizat ?i tehnicizat pentru c? le oferea con­di?ii pe care acas? nu le aveau. În ce-i prive?te pe scrii­tori ?i pe arti?ti, ?i ei, fire?te, au c?utat ni?te con­di?ii pe care România epocii nu le oferea. Brâncu?i a p?r?sit Ro­mânia la vârsta de 18 ani, ca s? înve?e sculp­tura cu Rodin. Româ­nia nu avea, pe vremea aceea, un Rodin, a?a cum, mai târziu, nu avea un Matisse, cu care s? se confrunte ?i s? dialogheze Theodor Pallady. Mircea Eliade, ca ?i mul?i al?ii, s-a statornicit în Occi­dent fiindc?, dac? ar fi r?mas în ?ar?, ar fi devenit, prin tre­cu­tul s?u politic, o victim? a co­muni?tilor. Mai tre­buie re?inute, aici, dou? aspecte. Pri­mul: c? ?i un Eliade, ca ?i un Cioran, ca ?i un George Enescu erau, când au p?­r?sit România, ni?te nume, consa­crarea do­bân­dind-o, în primul rând, în Ro­mânia, Parisul, Berlinul, Viena, Roma sau alte capitale luminate ale Occi­den­tului nef?când decât s? adauge ni?te lauri în plus la coroana lor. În cazul oa­me­nilor de litere, al umani?­tilor, în general, inter­vine un al doilea aspect al pro­ble­mei, anume vehiculul limbii. Limba ro­mân? nu este o limb? universal?, ca franceza sau ca engleza. Dac? ar fi fost, cred c? Emi­nescu ar figura ast?zi, în con?tiin?a lumii, cel pu?in al?­turi de Baude­laire sau Goethe. Astfel c?, r?mânând în Româ­nia, cei cita?i mai sus n-ar fi izbutit, cu vehiculul lim­bii materne, s? ajun­g? la pis­cu­rile cele mai înalte ale consacr?rii. Dar, sim­plul fapt de a te muta în Occident nu-?i aduce, au­to­mat, con­sacrarea. Cei ce-?i pierd, în str?in?tate, limba de-acas? înce­teaz?, practic, de a mai fi români. Patria unui popor este, în primul rând, limba lui, c?ci, a?a cum s-a spus, „noi, ro­mânii, locuim în limba român?", adev?r vala­bil pentru oricare alt? na?iune. S? nu se uite c? Mircea Eliade ?i-a scris opera literar?, în între­gime, în limba român?, chiar dac? pendula între Chicago ?i Paris. Cei care pierd leg?tura vie cu ?ara, cu limba ?i cu cul­tura devin, în cele mai multe cazuri, autorii unor con­struc­?ii pe nisip, ridicate pe un sol sterp, nicidecum unul fertil. Limba român? nu se poate p?stra ?i nu poate evolua decât în ?ara ei de ba?tin?, România. Iar cei care-?i pierd limba î?i pierd, a? zice, ?i sufletul, în­locuindu-l cu altul de împrumut. La fel, cei care pierd contactul cu cultura român?, cult? ?i popular?, cu izvorul de inspira?ie al ??rânei ce i-a iscat. Brân­cu?i, ale c?rui izvoare de art? mul?i le-au plasat în teritorii str?ine, s-a reven­dicat întotdeauna p?mântului româ­nesc. Singur a spus-o: „Nu vom fi niciodat? îndeajuns de recunosc?tori p?mântului care ne-a dat tot".

Maria Diana Popescu în dialog cu scriitorul Ioan Barbu
footer