Revista Art-emis
Hiroo Onoda - locotenentul samurai PDF Imprimare Email
Nicu Pârlog   
Miercuri, 04 Iulie 2012 01:21
Hiroo Onoda
Războiul unui singuratic
din serviciile secrete japoneze[1]

Relatările despre bravura şi faptele, uneori de-a dreptul incredibile, ale militarilor niponi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu mai sunt demult o noutate. Foarte mulţi dintre aceşti adevăraţi samurai de secol al XX-lea, fideli până dincolo de moarte împăratului Ţării Soarelui Răsare, nu au vrut să se predea nici după semnarea actului capitulării Japoniei. Unii dintre ei şi-au continuat lupta singuri, chiar izolaţi de lume, fiind în situaţia de nu fi informaţi că războiul a luat sfârşit. Nu că asta ar fi contat prea mult pentru modernii războinici niponi - care s-au ridicat deseori la înălţimea iluştrilor lor înaintaşi - celebrii samurai. Hiroo Onoda a fost probabil cel mai redutabil militar din rândurile lor.

Casa sa cea de toate zilele nu a fost să fie vreun apartament din Tokyo, ci jungla impenetrabilă din Insula Lubang. Nu s-a hrănit cu orez sau sushi, ci a supravieţuit consumând nuci de cocos şi banane, iar principalii săi duşmani nu au fost puşcaşii marini americani, ci roiurile agresive de ţânţari. Niciuna dintre greutăţile întâmpinate nu l-au făcut să dea înapoi şi cu atât mai puţin, să capituleze. Acesta a fost şi încă este Hiroo Onoda, locotenent în Armata Imperială Japoneză, în prezent având venerabila vârstă de 90 ani. Eroul nonagenar, adevărat recordmen al supravieţuirii în condiţii vitrege, s-a născut pe data de 19 martie 1922 în satul Kamekawa, districtul Kaiso, din prefectura Wakayama. Dacă la doar 17 ani lucra deja ca agent comercial în birourile sucursalei din Wuhan, China, ale companiei comerciale Tajima Yoko. La vârsta de 20 ani făcea parte din Armata Imperială Japoneză. De fapt, era un. La scurt timp după momentul recrutării, superiorii săi au remarcat calităţile native de războinic înnăscut ale tânărului Onoda şi au recomandândul pentru înscrierea la cursurile de comando ale unităţii „Futamata", din cadrul şcolii militare din Nakano. Acolo a fost instruit în tehnicile şi metodele specifice spionajului şi contraspionajului militar, precum şi în tainele războiului de gherilă. Cum Războiul din Pacific era în toi, pe data de 26 decembrie 1944 superiorii săi l-au trimis în îndepărtata insulă Lubang din arhipelagul Filipinelor. Misiunea încredinţată era distrugerea pistei de aterizare şi a micului port, ambele obiective fiind construite de Aliaţi. Paradoxal, Onoda şi camarazii săi au primit ordinul expres de a nu se preda sub nici o formă şi mai ales de a nu-şi lua viaţa, ci de a continua să lupte cu orice preţ. „Îţi este interzis cu desăvârşire să-ţi iei singur viaţa...", scria clar în încheierea ordinului militar primit de Hiroo Onoda în dimineaţa acelei zile de decembrie. Acest ordin, alături de educaţia şi cultura în care a trăi Onoda, aveau să-i schimbe definitiv viaţa.

Debarcarea japonezilor in FilipineOrdinele de luptă confuze primite de la ofiţerii săi superiori au făcut ca Onoda să nu ajungă în timp util pentru a putea mina pista de aterizare şi portul din insulă, iar în luna februarie a anului următor, 1945, forţele americane şi filipineze au reuşit să ocupe insula. Majoritatea soldaţilor japonezi au fost fie ucişi în lupte, fie au fost luaţi prizonieri. În situaţia nou creată, calităţile lui Onoda şi-au spus cuvântul: locotenentul a reuşit să scape alături de alţi trei camarazi (soldatul Yuichi Akatsu, caporalul Shoichi Shimada şi fruntaşul Kinshichi Kozuka). Cei patru niponi rămaşi liberi în jungla ostilă şi-au găsit un refugiu temporar pe un deal, unde au făcut un popas în timpul căruia au jurat să-şi continue lupta. În perioada când au rămas ascunşi pe dealul împădurit, Onoda şi camarazii săi şi-au continuat lupta de gherilă ucigând peste 30 de filipinezi în conflictele armate cu poliţia filipineză. Insula Lubang are dimensiuni mici, circa 30 kilometri lungime şi 9 în lăţime. Cu toate acestea, era o insulă extrem de dificil de străbătut, fiind acoperită cu o vegetaţie tropicală luxuriantă şi impenetrabilă, astfel încât grupul de militari niponi avea o ascunzătoare excelentă.

Deşi războiul se sfârşise, soldaţii Maiestăţii sale Imperiale nu aveau nici o sursă de informare asupra evenimentului. Pentru prima dată au aflat de capitularea Japoniei, în decursul lunii octombrie a anului 1945, când au descoperit un manifest aruncat din avion peste insulă, de către americani, aceştia fiind conştienţi că în junglă se mai ascundeau militari japonezi care nu ştiau de cursul evenimentelor istorice. Pe bilet scria clar, în limba japoneză: „Războiul s-a sfârşit pe data de 15 august 1945. Puteţi coborî din munţi în deplină siguranţă." Onoda nu a crezut. Nu putea să creadă. Nu avea permisiunea să creadă! În sinea sa era convins că totul nu era decât propagandă americană de dezinformare, menită să-i facă să se predea. Peste alte câteva luni, Onoda şi oamenii săi au mai găsit întâmplător un alt manifest distribuit prin acelaşi procedeu. De data aceasta, era o copie a unui ordin de predare semnat chiar de către Generalul Tomoyuki Yamashita, Comandant al Corpului de Armată 14. Nici de data aceasta dârzul locotenent nu s-a lăsat convins, deşi ambele mesaje erau cât se poate de adevărate.

Singur în junglă

Onoda şi cei trei supravieţuitori din subordinea sa şi-au continuat rezistenţa, fermi şi credincioşi ordinelor şi educaţiei primite. Au mai trecut astfel patru ani de zile, răstimp în care niponii au reuşit să supravieţuiască în condiţiile dificile din junglă. După patru ani de izolare, Yuki Akatsu a decis că nu mai poate rezista. Într-o noapte şi-a abandonat camarazii şi s-a predat autorităţilor filipineze, fiind trimis imediat în Japonia. După ce s-a predat, a anunţat armata filipineză că trei dintre camarazii săi sunt încă în viaţă, nu ştiau că războiul se sfârşise şi hotărâseră să continue lupta. În anul 1952, autorităţile filipineze şi nipone au hotărât paraşutarea Insula Lubangde mesaje şi fotografii de familie, astfel încât „samuraii" moderni să se convingă, în cele din urmă, că războiul se teminase demult, iar familiile acestora îi aşteptau să se întoarcă cu bine. Onoda a descoperit mesajele, dar din nou nu a dat crezare, fiind convins că se află în faţa unei intoxicări. Alături de ceilalţi doi camarazi, au rămas credincioşi în continuare ordinelor primite. Nu mai aveau nici echipamente, nici provizii, dar supravieţuiau hrănindu-se cu banane şi nucilor de cocos pe care le găseau din abundenţă pe insulă. Rareori, reuşeau să fure câte o vită şi atunci se bucurau de un aport binevenit de proteine.

Condiţiile de trai erau deosebit de dificile, aproape imposibile. Temperaturile ridicate şi umiditatea constantă, ploile nesfârşite, asaltul bacteriilor şi, nu în ultimul rând, invaziile şobolanilor, care le atacau bruma de provizii, erau tot mai greu de îndurat. Anii au început să se adune, iar militarii au început să resimtă efectele îmbătrânirii. Cum un rău nu vine niciodată singur, Shoichi Shimada a fost ucis în anul 1954 în urma unui schimb de focuri cu localnicii. Kinshiki Kozuka a avut o soartă asemănătoare, fiind ucis de forţele de poliţie filipineze pe data de 19 octombrie 1972. Onoda rămăsese complet singur, dar convins în continuare că războiul trebuia purtat. Nu ştia că trecuseră peste 27 ani de la încheiera păcii între SUA şi Japonia.

Recuperarea

9 martie 1974 Onoda se predaÎn Japonia fusese declarat mort încă din anul 1959; cu toate acestea, existau mulţi japonezi care erau convinşi că dârzul locotenent se afla încă la datorie, undeva, acolo, în adâncul junglei. Unul dintre aceştia, studentul japonez Norio Suzuki a demarat o expediţie pe cont propriu, o expediţie-reportaj destinată descoperirii adevărului cu privire la Onoda, care devenise o legendă. Expediţia lui Suzuki s-a dovedit a fi încununată de succes. Temerarul student s-a paraşutat în jungle insulei Lubang şi, după patru zile de căutări, pe data de 20 februarie 1974 l-a întâlnit pe Onoda. Acesta era ocupat (cu ce altceva?) cu planificarea unor noi raiduri de gherilă şi nu a crezut nicio clipă că războiul luase sfârşit, iar Japonia capitulase cu 29 de ani în urmă. I-a spus în mod direct lui Suzuki că nu se va preda decât în momentul în care va primi ordin de la un ofiţer superior nipon un în acest sens. Suzuki s-a întors în Japonia cu fotografii care îl prezentau alături de Hiroo Onoda, iar cazul a explodat instantaneu în mass-media. Autorităţile nipone au reuşit să-l găsească pe comandantul direct al lui Onoda, maiorul Yoshimi Taniguchi, iar acesta s-a urcat de urgenţă la bordul unei aeronave care l-a transportat direct pe Insula Lubang.

Pe data de 9 martie 1974, maiorul Taniguchi s-a întâlnit cu eroul din junglă, căruia i-a confirmat încheierea războiului şi eliberarea sa prin ordin expres. Hiroo Onoda şi-a ţinut promisiunea şi nu s-a predat niciodată, ci a aşteptat revocarea ordinului de luptă. I-a predat maiorului puşca de asalt, muniţiile şi grenadele de care mai dispunea. Trist, s-a despărţit inclusiv de sabie şi chiar de pumnalul dat ca amintire de mama sa în anul 1944.

Supravieţuitor mâhnit, dar mândru

Mâhnit, dar mândru că nu se predase inamicului, iar armele sale ajunseseră în custodia unui cadru militar superior japonez, Hiroo Onoda in JaponiaOnoda nu se putea împăca cu felul în care istoria îşi urmase cursul. După ce s-a convins că Japonia capitulase, bravul locotenent era deopotrivă uluit şi oripilat: „Cum adică am pierdut războiul? Şi mai ales, cum de am capitulat? Atât de incapabilă a ajuns armata noastră?", continua el să se întrebe, mult timp după ce ajunsese înapoi în Japonia. Cu toate că s-a angajat în repetate schimburi de focuri cu autorităţile filipineze în timpul cărora a ucis cetăţeni ai acelui stat, Hiroo Onoda a beneficiat de circumstanţe atenunate, iar preşedintele de pe atunci al Filipinelor, Ferdinand Marcos, l-a graţiat fără reticenţe. Întors în Japonia, a fost primit ca un adevărat erou, dar sobrul războinic nu a agreat niciodată celebritatea şi flash-urile aparatelor de fotografiat. Numai la insistenţele admiratorilor săi, Onoda a acceptat să-şi scrie autobiografia intitulată „Nu mă predau: Războiul meu de 30 ani", carte devenită imediat bestseller în Japonia. Cu toate acestea, Onoda era trist. În opinia sa, Japonia anilor '70 nu era decât o copie palidă a nobilului imperiu în care crescuse. Era profund afectat să vadă pierderea treptată a valorilor tradiţionale japoneze în faţa post-modernismului şi tăvălugului globalizării.

Dezamăgit, a urmat exemplul fratelui său mai mare, Tadao Onoda, care a plecat în Brazilia, unde devenise crescător de vite.Convertit de la statutul de războinic-supravieţuitor la cel de „cowboy" brazilian, Onoda s-a căsătorit în anul 1976 şi a devenit liderul comunităţii nipone din Terenos, în statul brazilian Mato Grosso do Sul. După ce a citit în presa japoneză despre o adolescentă care şi-a ucis ambii părinţi în anul 1984, vajnicul militar a fost şocat să vadă nivelul la care ajunsese societatea niponă. Prin urmare, s-a întors în ţară, unde a fondat o şcoală de supravieţuire destinată tinerilor. Intitulată Onoda Shizen Juku, şcoala s-a bucurat de succes, astfel încât au fost deschise sucursale în tot arhipelagul japonez. Fire generoasă, Hiroo Onoda a revenit în Insula Lubang în anul 1996, pentru a dona suma de 10.000 $ şcolii locale din insulă. În prezent, are venerabila vârstă de 90 ani şi trăieşte circa trei luni pe an în Brazilia. A primit numeroase distincţii şi decoraţii prestigioase, iar viaţa sa a fost ecranizată în mai multe filme şi seriale TV. De curând, a declarat că-i rămâne pe veci recunoscător maiorului Taniguchi, fără de care ar fi luptat probabil şi în prezent, acolo, în junglele din Lubang, unde au rămas o bună parte din amintirile sale.
Grafica - Ion Măldărescu
------------------------------------------
[1] http://www.descopera.ro/cultura/9796511-hiroo-onoda-locotenentul-samurai-din-junglele-filipineze footer