S-a născut în anul 1912, la Dej, în familia pianistului şi compozitorului Guilelm Şorban, autorul cântecelor „Mai am un singur dor", „Pe lângă plopii fără soţ" (Mihai Eminescu), „Numai una" (George Coşbuc), după versuri de Eminescu, Goga, Şt. O. Iosif, Dimitrie Bolintineanu, Alecsandri şi a altora. E o Legendă care, de şase ani, ne priveşte de Dincolo. A studiat la Blaj, Cluj, Milano, Viena şi Graz. Vorbea fluent cinci limbi. A fost violonist, a pictat, a fost secretarul Rezidenţei Regale a Ţinutului Someş, a întemeiat în timpul Dictatului de la Viena singura editură românească din nordul Ardealului, cedat Ungariei. A fost profesor universitar la Cluj, Bucureşti şi Madrid.

I-a revenit misiunea să reorganizeze învăţământul artistic universitar din Cluj, fiind primul rector al Institutului de Arte. A elaborat 20 de cărţi de critică de artă şi a dat girul la 60 de titluri de doctor. Inclusiv celui atribuit lui Andrei Pleşu! I-a cunoscut pe Gheorghe Pop de Băseşti, pe Octavian Goga, pe Iuliu Maniu şi pe dr. Petru Groza, pe mareşalul Antonescu şi pe Horthy, pe Gheorghiu-Dej şi pe Clinton! O lume... La întrebarea „A fost Holocaust în România?", răspunsul său e unul ferm, fără dubii: „EXCLUS!". Altundeva a fost. Ungaria a trimis la moarte 618.000 de evrei în două luni! A spus-o şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului, în Statele Unite, la Washington. I-au susţinut opinia şi doi Mari Rabini plecaţi din România: Alexandru Şafran din Geneva şi Moshe Carmilly-Weinberger din New York. Au afirmat-o şi istorici importanţi. A recunoscut- o şi Fildermann, conducătorul de-atunci al comunităţii evreieşti din România. Iar pe profesorul Raoul Şorban (foto), neevreul care a salvat de la moarte evrei, ca o normală şi omenească recunoaştere, l-au invitat la Institutul Yad Washem din Ierusalim, spre a-i atribui titlul „Drept între popoare". Apoi, l-au declarat şi Cetăţean de Onoare al Israelului. Titluri atribuite, de fapt, unei întregi reţele româneşti ale omeniei, care au funcţionat cu tacita aprobare a mareşalului Ion Antonescu...

Constantin Mustaţă: Au devenit notorii, mai ales în lumea evreiască, tensiunile în relaţiile Şorban-Braham. Cine este Randolph Braham?

Prof. Raoul Şorban: Este un cercetător al Holocaustului din Ungaria. Trăieşte la New York şi este profesor la City College of the City University. O vreme a locuit la Dej. L-am cunoscut la Bucureşti, la Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, la o sesiune de comunicări. A vorbit româneşte, destul de bine, surprinzându- i pe participanţi cu o propunere neaşteptată: să se ridice la Bucureşti o statuie închinată mareşalului Antonescu, pe care îl considera salvatorul evreimii din România. A intervenit atunci Gheorghe Gaston-Marin, şi el evreu, care a adus împotriva propunerii lui Braham afirmaţiile rabinului Mozeş Rosen, care l-a calificat pe mareşal drept nazist, călău şi unealtă a lui Hitler...

C.M.: Era prima „ieşire" a lui Braham?

R.Ş.: Nu. Preocupările lui erau vechi. Până în 1990, poziţia lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a modificat radical poziţia, mai ales după ce preşedintele Ungariei, Arpad Goncz, l-a invitat la „Palat", decernându-i una dintre cele mai importante medalii ale Ungariei. De-atunci a declanşat incalificabila campanie, folosind toate mijloacele. Mă atacă pe mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger. Articole gen „Pretinse acţiuni de salvare", „Purificarea istoriei în România", au invadat toată presa. Sunt mostre cum se pot construi minciuni, cum se pot răstălmăci fapte...

C.M.: Ce urmăreşte, de fapt, Braham?

R.Ş.: Să contribuie substanţial la ştergerea crimelor Ungariei împotriva evreilor şi să „fabrice" documente şi mărturii pentru o altfel de istorie. Nu scapă niciun prilej să-i învinovăţească pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger că vor să scoată basma curată atât România, cât şi pe Antonescu...

C.M.: ...Ciudată schimbare! Braham, cel care sugerase chiar şi ridicarea unui monument pentru mareşal, a ajuns să-şi „demoleze" propriile-i idei!

R.Ş.: Acest Braham minte. E penibil! A devenit un „hopa Mitică". Neagă totul. Neagă ajutorul românilor în vremea Holocaustului. Neagă salvarea evreilor cu vapoarele prin portul Constanţa, prin Sulina. Neagă salvarea lor cu trenurile, prin Bulgaria, cu destinaţia Palestina.

C.M.: Domnule Raoul Şorban, eu am stat de vorbă cu oameni care s-au aflat în acele acţiuni. Am cunoscut chiar şi unul dintre ofiţerii care s-au aflat într-un vapor românesc, a cărui misiune a fost de a supraveghea şi proteja convoiul în care au fost îmbarcaţi evreii. Erau destule informaţii privind iminenţa unor atacuri armate. Mărturiile lui Cezar Apreotesei le-am publicat, iar azi sunt documente care dezmint campania de denigrare şi nedreaptă acuzare a României, declanşată de Randolph Braham! Dumneavoastră ce ştiţi despre destinul vaporului „Kazbek"? Vă-ntreb, ştiind că era destinat şi plecării dumneavoastră în Palestina. Pe-atunci eraţi cetăţean ungur, dar autorităţile române v-au „confecţionat" acte de identitate care atestau că sunteţi evreul Robert Şmilovici.

R.Ş.: O vreme s-a ştiut că a fost scufundat. Cu acel vas a plecat şi rabinul Clujului, Moshe Carmilly, sub numele de Gottesman. Peste ani, la New York, dar şi la Cluj-Napoca, am discutat cu Moshe Carmilly, mai ales că între timp am luat cunoştinţă despre studiul asupra vapoarelor angajate în acele curse de Statul Român. Un studiu amplu, făcut de un ofiţer de marină, Cezar Apreotesei, care a trăit în ultima parte a vieţii la Timişoara...

C.M.: L-am cunoscut! Mi-a oferit chiar şi documentele oficiale, care au stat la baza studiului amintit. A fost comandantul „Vânătorului de submarine" VS-3, care a avut misiunea de a escorta vaporul Kazbek!

R.Ş.: Aşa este. El a comandat escorta vasului Kazbek, din portul Constanţa spre Palestina. Kazbek avea 180 de tone şi putea transporta 300 de oameni... În disperarea de-atunci, în vapor s-au înghesuit 750 de refugiaţi, între ei fiind şi 256 de copii, majoritatea orfani, cu părinţi exterminaţi în lagărele morţii. Gândiţi-vă şi la bagajele pe care le cărau!

C.M.: Sub ce pavilion naviga vasul?

R.Ş.: Turcesc! În a doua jumătate a lunii mai 1944, din Turcia au fost trimise la Constanţa, în acest scop, patru vase turceşti: Kazbek, Marina, Bulbul şi Mefkure, ultimele trei fiind veliere. Între 3-5 august, când au plecat velierele din portul Constanţa, după consemnările istoricului naval Nicolae Koslunski, coleg de promoţie cu ofiţerul Cezar Apreotesei, în cele trei veliere erau în jur de 1.000 de refugiaţi...

C.M.: Informaţii exacte! Cezar Apreotesei, în întâlnirea pe care am avut-o, mi-a povestit că, la un moment dat, cele două „vânătoare de submarine", care le-au escortat, s-au întors la bază, iar velierele şi-au continuat drumul. În zona Burgas, unul dintre veliere, Mefkure, a fost scufundat şi, din cei aproximativ 320 de oameni, doar cinci şi echipajul turcesc au fost salvaţi de velierul Bulbul. Mi-a mai povestit atunci şi faptul că, din portul Constanţa, în Primăvara anului 1944, plecaseră încă două vase: Milka, cu 360 emigranţi şi Mariţa, cu 200. ... Şi Kazbek, când a plecat?

R.Ş.: La 7 iulie 1940. A ajuns în Bosfor două zile mai târziu, refugiaţii, în jur de peste 800, au fost trimişi în carantină, la Haydar Paşa. A fost o misiune extrem de grea, în orice clipă vasul putând fi înghiţit de Marea Neagră. Este motivul pentru care, pentru asigurarea ordinei pe vas, şi pentru intervenţii în cazuri grave, pe vas s-a instalat un grup de pază şi control, alcătuit din şase marinari români, sub comanda căpitanului Dumitru Trandafirescu. Un transport vegheat şi de remorcherul românesc „Basarabia", aflat sub comanda aspirantului Ion Fulgeanu. ...
Fapte aproape neştiute. Sau, uitate! Şi nu erau iniţiative scăpate de sub controlul autorităţilor române! Multă vreme, marinarul Cezar Apreotesei a crezut, din avalanşa de informaţii, că vaporul Kazbek a fost scufundat în dreptul portului Varna, probabil de submarine ruseşti. În anul 1986, când i-a fost dat să afle despre mărturiile unor supravieţuitori, inclusiv din reportajele mele, m-a căutat. Atunci au început dezvăluirile. Atunci a aflat că în „Kazbek" se afla rabinul Clujului, Moshe Carmilly, dar şi o altă mare personalitate, Maie Rose, care avea să devină, peste ani, ambasador al Israelului în SUA. La 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind la Radio Washington, a evocat cu emoţie şi călătoria de la Iaşi la Constanţa, şi îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul Kazbek.
Au apărut şi contestatarii. Un fel de „Gică contra"...

C.M.: Cine sunt „contestatarii"? - am încercat să-l întreb pe profesorul Raoul Şorban...

R.Ş.: Cei ce ne-au purtat sâmbetele în toate vremurile! Şi o mai fac şi azi. Dar, ca şi Beniuc, sunt destui care se dezmeticesc greu. Ce gesturi pot fi mai pline de omenie decât acestea, care au înfruntat până şi mânia antievreiască a lui Hitler?! Ne e dat să înfruntăm un fel de fundamentalism hunic. Vor Transilvania! După ei, în anunţarea celor 51 de ani de anexare sub ameninţări războinice, Transilvania trebuie să rămână parte integrantă a Sfintei Coroane Ungare, iar graniţa trebuie să fie pe crestele Carpaţilor, ca să-şi poată apăra propria-i independenţă. Ungaria îşi arogă dreptul de proprietar asupra Transilvaniei! De nu, plutesc ameninţări cu iz de Holocaust!

C.M.: Stăpână peste încă vreo şase milioane de români!

R.Ş.: Toată Ungaria, cu unguri, slovaci, austrieci, ruteni, români, sârbi, saşi şi alte minorităţi care trăiesc acolo, are în jur de nouă milioane de locuitori, fără a mai şti azi câţi au rezultat din maşinăriile infernale ale ungurizării. Cartea lui Endre Bajcsy-Zsilinszky, plină de false şi grave afirmaţii istorice, e cinică. Pentru autor, faptul că în Ardeal, din cinci locuitori, patru sunt români, e un argument... ridicol! Acest Zsilinszky are şi soluţii: „Naţiunea maghiară este gata, în orice clipă, să ia arma în mână, pentru a-şi asigura acest drept, chiar cu sacrificiul vieţii... De ce? Pentru că, fără Transilvania, nu există un Stat Ungar, nu există o misiune ungară realizabilă, nu există viaţa ungurească".

C.M.: Cine e acest Bajcsy-Zsilinszky Endre?

R.Ş.: Un înverşunat antiromân, gata în orice clipă să ia arma în mână, cum singur declară, pentru a-şi asigura acest drept. S-a născut într-o familie de moşieri. A fost antinazist convins, dar numai în privinţa ideilor revizioniste, născute după Tratatul de Pace de la Paris. Nume un pic exotic pentru galeria numelor ungureşti. A studiat Dreptul la Cluj şi Haidelberg, şi a fost un apropiat al lui Horthy. În decembrie 1944, a fost spânzurat...

C.M.: Se cunosc împrejurările?

R.Ş.: În anii '30, el era de stânga, apropiat de social-democraţie. În 1944, s-a opus Gestapoului cu arma în mână, fiind rănit. A ajuns apoi în puşcărie, însă, după ce a fost eliberat, a fost rearestat. La 24 decembrie 1944, l-au spânzurat...

C.M.: L-aţi cunoscut?

R.Ş.: Da, chiar foarte bine. Ne-am întâlnit de multe ori... Profesorul Emil Haţieganu m-a delegat să port discuţii cu el în problema Transilvaniei. Mărturisea şi susţinea ideile cuprinse în cartea „Transilvania. Trecut şi viitor". O carte comandată de regimul lui Horthy, scrisă iniţial în limba maghiară, pentru a contrabalansa activitatea prinţului Ştirbey şi a lui Grigore Gafencu, şi tradusă apoi în limba engleză, pentru a contesta în faţa opiniei publice de limbă engleză, tezele lui Seton-Watson din broşura „Transilvania: A Key-Problem" („Transilvania: problemă cheie"). După 46 de ani, versiunea în limba engleză a fost realizată, sub auspiciile oficiale ale Ministerului Culturii din Ungaria, chiar de către Arpad Goncz, preşedintele Ungariei, la acea oră! A fost o „bombă" editorială. O carte cu un profund conţinut şovin, un act politic şocant, periculos, înţesată de provocări precum: „...O asemenea misiune cere în mod imperativ o Ungarie foarte puternică, capabilă să apere atât politic, cât şi militar propria-i independenţă. Ceea ce presupune o frontieră pe întreaga linie a Carpaţilor"; „Naţiunea maghiară (...) în mod ferm, indubitabil, pretinde să i se respecte dreptul de proprietate asupra întregii Transilvanii..."; „Naţiunea maghiară este gata, în orice clipă, să ia arma în mână, pentru a-şi asigura acest drept, chiar cu sacrificiul vieţii sale în acestă luptă"; „În schimb, argumentele României pentru stăpânirea Transilvaniei se bazează pe un singur aspect şi încă anemic: pe majoritatea etnică - români - un argument pur şi simplu ridicol".

C.M.: Ridicolă era logica lui Bajcsy-Zsilinszky! El afirmă în carte că în Ardeal din cinci oameni, patru sunt români, dar n-a ajuns să-l citească pe Istvan Szechenyi, care, în 1837, afirma că „Nu pământul face ţara, oamenii fac ţara!"...

R.Ş.: Acesta e doar unul din miile de volume „destinat fiecărui ungur cu simţ de răspundere, el putând fi recomandat în zilele noastre întregului popor maghiar"... Face parte din „lanţul educativ", începând încă din prima zi de grădiniţă! Să mai mire pe cineva participarea Ungariei la înfăptuirea tragediilor umane, antievreieşti, sau antiromâneşti, în timpul Holocaustului declanşat de „Imperiul Nazist"...
După opinia lui Braham, implicarea românilor în salvarea evreilor e o fantezie ce s-a născut în închipuirea lui Moshe Carmilly- Weinberger şi a lui Raoul Şorban, pentru a „polei" imaginea României şi a scoate în evidenţă barbaria ungurilor. El crede că toţi oamenii sunt în stare de astfel de trădări! Ce vrea, de fapt, Braham? Să participe la rescrierea istoriei Regatului Ungar. Să şteargă din memoria omenirii cele 618.000 de crime, săvârşite din ordinul autorităţilor ungare în timpul Holocaustului din anii 1940-1944, şi să reînvie vremea amiralului Horthy. O vreme de mărire a Regatului Ungar...

C.M.: La grea misiune s-a înhămat Braham. Să albească pete care au înnegrit paginile de istorie din vremea participării masive a Ungariei la Holocaust!

R.Ş.: Voi cita dintr-o scrisoare pe care am primit- o din Los Angeles, în legătură cu atitudinea ungurilor şi a românilor faţă de evrei, în cel de-al doilea Război Mondial: „Când în ultimele săptămâni de război se cutremura pământul sub unguri şi prăbuşirea imperiului nazist era iminentă, atunci, cu cea mai cruntă barbarie şi cu o grabă incredibilă, ungurii au deportat şi au fost asasinaţi 618.000 de evrei (conform statisticilor ungare!) în cuptoarele de la Auschwitz şi pe malurile Dunării, la Budapesta. (...) Deviza românilor era „emigrare, nu deportare!". Dar, cum a procedat R. Braham în articolul său defăimător? El a ascuns masacrele săvârşite de armata ungară la Novi- Sad, ca şi măcelul de la Kameneţ-Podolsk, din anul 1941, când au fost asasinaţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului, deşi menţionează evenimentul de acolo, dar o face cu litere minuscule, într-o notă de subsol, ca să nu se observe. (...)". Din cartea lui Braham lipseşte esenţialul: tragedia particulară, specială a evreimii ungare - după cum observa Gyorgy Ranki, fostul director al Secţiei de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe. Din revista „Elet es irodalom", aflăm că Braham supune unui tratament de înfrumuseţare comportamentul ungurilor din perioada Holocaustului. Din acest motiv, conducerea Comunităţii din Budapesta a permis difuzarea cărţilor sale subiectiviste, „care nu se puteau desface decât prin biroul Comunităţii evreieşti din Budapesta" (G. Komoroczy, „A zsido Budapest" - „Budapesta evreiască", 1992).

C.M.: Acest „istoric" a devenit un „activist" de seamă!

R.Ş.: Scrisoarea din Los Angeles atrage atenţia că Braham a declanşat o puternică propagandă, plină de ură, împotriva celor care au susţinut şi au argumentat atitudinea umană a românilor în chestiunea salvării evreilor refugiaţi în timpul Războiului. Adevărul în chestiunea evreiască nu serveşte interesele politicilor şi afacerilor lui Braham. Onorurile acordate şi susţinerea care i-a fost acordată de autorităţile postbelice din Ungaria, obligă. Şi, pentru asta, trebuie să recurgă la orice. Să joace cum se cântă la Budapesta. Deşi este evreu, Braham reînvie stafii şi trăieşte intens sloganul „Cel ce nu simte durerea Trianonului, nu este ungur"...
... Sfidând şi adevărul despre cei 30.000 de evrei salvaţi de România! - Aşa este. Iar pentru mine rămâne enigmatică şi atitudinea lui Jean Ancel, născut la Iaşi, care trăieşte azi la Ierusalim. El este cel care a îngrijit cartea de amintiri a lui Alexandru Şafran. O carte corectă, din care a lipsit un singur amănunt din cuvântarea Marelui Rabin Alexandru Şafran în Parlamentul României, susţinută în anul 1995: mulţumirile pe care mi le-a adresat mie, pentru ce am făcut în acei ani, pentru salvarea evreilor. Enigma este legată de semnătura lui Jean Ancel pe „Scrisoarea deschisă" publicată în revista „Menora" din Toronto şi adresată Marelui Rabin, alături de cele ale lui Radu Ioanid, Eschenazy şi Braham. Atunci a început deformarea adevărurilor despre rolul României în salvarea evreilor. Şi nu numai...!

C.M.: Ce simbolizează „Menora"?

R.Ş.: Este un sfeşnic cu şapte torţe, în care, în şabes, ard lumânările de vineri seara până sâmbătă seara. „Declaraţia" lua atitudinea împotriva „neruşinatei cuvântări a Marelui Rabin Şafran în Parlamentul României", dând tonul şi în cazul mareşalului Antonescu, punându-ise în cârcă destule fapte imaginate de semnatari. O scrisoare încărcată de prea multe patimi şi minciuni! Cine va citi „Testamentul" lui Wilhelm Fildermann, legalizat în anul 1956, la New York, va găsi mărturii despre faţeta negată de unii, a mareşalului Antonescu: „(...) Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier, din anul 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. (...) În timpul dominaţiei hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste. (...) El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol!".

C.M.: Cât de profunde sunt cercetările de până azi, privind Holocaustul?

R.Ş.: Nu pot pune niciun preţ pe verdictele date sub impulsul unor interese politice de moment, cum, din păcate, s-au lansat până acum. Echipa „Wiesel", după cum a fost alcătuită şi a pornit cercetarea, n-are credibilitate. Nu avea credibilitate nici Moses Rosen, implicat peste măsură în jocuri politice, interesat direct sau indirect să-şi impună punctul de vedere, ca să nu mai amintesc numele lui Radu Ioanid şi rolul lui în acuzarea României de participare la Holocaust. El este între cei care au impus minciuna şi falsul înscris pe panourile de la „Muzeul Holocaustului" de la Washington...

C.M.: ... La inaugurarea căruia aţi fost între invitaţii de onoare!

R.Ş.: Aşa este... În anul 1993, la sfârşitul lunii aprilie, am călătorit cu avionul prezidenţial, în cadrul delegaţiei conduse de preşedintele de-atunci al României, domnul Ion Iliescu. În calitate de „Drept între popoare" şi „Cetăţean de Onoare al Israelului", am fost primul invitat la recepţia oficială oferită de preşedintele Statelor Unite, chiar înaintea preşedintelui, având rezervat un loc chiar lângă preşedintele Bill Clinton, cum am aflat apoi de la telereporterul Mănase Radnev, aflat şi el printre membrii delegaţiei României...

C.M.: ... Să-nţeleg că aţi fost prezent la festivităţi, dar nu şi la recepţia oficială...?

R.Ş.: Aţi înţeles bine! Invitaţia de onoare care mi s-a făcut, l-a înfuriat într-atât pe Moses Rosen, încât a manipulat schimbarea invitaţiei mele la recepţie şi a impus dirijarea mea spre o sală secundară, un fel de antecameră... O scenă penibilă, pusă la cale de şef-rabinul României, prin Radu Ioanid. Gest descalificant, revoltător! Un „joc" căruia nu i-am dat curs. Am preferat să vizitez Biblioteca Congresului SUA, aflată vizavi. Şi n-am avut ce regreta... Cum se ştia că printre invitaţi eram doar doi deţinători ai titlului de „Drept între popoare", eu şi un polonez, absenţa mea a fost remarcată, iar seara, la hotel, am primit multe telefoane pentru a fi întrebat ce s-a întâmplat. Nu ştiu cât a fost „triumful" lui Moses Rosen, dar adevăraţii organizatori, aflând, erau îngrijoraţi să nu declanşez un scandal. N-am făcut-o!

C.M.: Care e adevărul despre cifrele privind holocaustul, afişate la Muzeul Holocaustului?

R.Ş.: Am spus-o în repetate rânduri: în mod nedrept şi absurd, România este învinovăţită pentru cei aproximativ 200.000 de evrei trimişi de unguri la Auschwitz! E o falsă şi nu întâmplătoare „contabilitate". Şi asta o ştie bine acest „jucător" numit Elie Wiesel! E acelaşi lucru şi la „Templul Coral" din Bucureşti. Şi-acolo, din textul înscris pe placa de marmură, rezultă că evreii au fost trimişi la moarte de către români. Alt fals grosolan! Mă preocupă şi mă nelinişteşte şi faptul că pe frontispiciul sinagogii evreilor neologi din Cluj, de pe strada Horia, continuă să existe un text mincinos, prin care se atribuie crimele împotriva evreilor... fasciştilor! Cine erau, de fapt, „fasciştii"? Cine i-a deportat din ghetoul de la Cluj pe cei 18.000 de evrei, după ce au fost încartiruiţi la Fabrica de Cărămidă? Fasciştii? Nu fasciştii, ci Statul Ungar i-a deportat! Poliţia şi jandarmeria Regatului ungar. Termenul „fascist" este o poleială. O „metodă" prin care sunt ocrotiţi criminalii. E vremea, după şaizeci de ani, să se spună adevărul, eliminând „măştile" tranziţiei. Chiar dacă, teatral, prin anul 2005, Laszlo Tokes s-a aşezat în genunchi, în faţa Templului şi a rabinuluişef al Cultului Mozaic din România, Moses Rosen, cerând iertare pentru faptele înaintaşilor săi.
Faptele petrecute atunci au îndoliat lumea civilizată. Da, în Ungaria - cu nordul Ardealului anexat - a fost Holocaust! Şi-n România au fost crime, a căror istorie n-are verdictul unor cercetări temeinice, desprinse de zona intereselor politice de moment. Dar nu Elie Wiesel are dreptul să conducă o astfel de acţiune. Oare de ce „tac" arhivele? Oare de ce nişte pseudocercetători precum Randolph Braham, după ce şi-au luat „tainul" şi şi-au fixat pe piept cele mai înalte ordine ale unui stat, au pornit marele travaliu de despovărare, transformând negrul consemnat altădată, aproape în alb imaculat.

Nu pot să nu închei acest reportaj, fără să-i povestesc lui Elie Wiesel un fapt pe care l-am trăit la Rozavlea, pe Valea Izei, la vreo douăzeci de kilometri de Sighetul său natal. O întâmplare petrecută prin anul 2003... Eram prezent la o nouă ediţie a unei frumoase manifestări, al cărei nume e unul aparent exotic: „Roza Rozalina". Vin acasă fiii satului, seadună formaţii folclorice din Maramureş şi de pretutindeni, se-ncing petreceri, de la care nu lipsesc micii şi pălinca... Şi eu sunt considerat un fel de fiu al satului, în care, atunci când s-a declanşat cumplitul Dictat de la Viena, tata era şeful postului de jandarmi. Fapt pentru care, atunci când şi peste evreimea din Maramureş pluteau nori negri şi familia mea a trebuit să plece... Atunci, în 2003, avea să se petreacă un moment deosebit. A venit la Rozavlea o echipă de filmare americano-israeliană, formată din vreo 15 persoane. Era punctul de plecare în realizarea unui film pe traseul Haifa-Rozavlea- Sighet-Budapesta-Auschwitz.

Şi-a propus o temă deosebit de interesantă, dar şi actuală. Povestea a pornit de la Haifa. Prin 1996, un grup de ziarişti din Israel au început să investigheze evrei proveniţi din România, care au trăit şi au pătimit în vremea Holocaustului. Erau la fel de dezinformaţi şi dezorientaţi ca şi dumneavoastră, domnule Wiesel! În Haifa, au găsit o femeie care avea 82 de ani. Când au rugat-o să le povestească despre suferinţele pe care i le-au produs românii în perioada 1940-1944, a rămas mirată, dar şi mai miraţi au rămas cei trei ziarişti care îi bătuseră la uşă: „Să ştiţi că românii nu mi-au făcut niciun rău! Ei s-au străduit, cât au putut, să ne ajute. Când ne-au dus în lagărul de la Dragomireşti, au încercat să ne aducă apă, pâine, mâncare... Ne-au dat haine de-ale lor, ţărăneşti, ne-au ascuns prin şuri... După un timp, ungurii ne-au dus şi ne-au băgat în trenuri de marfă. Ei ne-au trimis la Auschwitz...".

Au aflat apoi şi povestea familiei Ovici. „Tata avea mai multe prăvălii în comuna de pe Valea Izei. El şi fraţii mei mai mari le ţineau. Oamenii l-au iubit, iar noi, copiii, eram în bună prietenie cu toţi cei de vârsta noastră. Noi am fost zece fraţi... Eu am fost cea mai mică, şi a treia de înălţime normală. Şapte fraţi au fost pitici..."
E momentul când jurnaliştii au rămas câteva clipe muţi, cu gândul spre un subiect care se anunţa senzaţional: „Cei şapte pitici din Rozavlea românească!"... Şi poveştile au continuat. Zeci de întrebări, albumul de amintiri, lagărul de la Dragomireşti, drumul spre lagărele morţii, drama familiei, reîntoarcerile, povestea mormântului din cimitirul evreiesc din Rozavlea, plecarea în Ţara Făgăduinţei... Peste două zile, reportajul senzaţional apărut în ziarele din Haifa, era preluat de ziare de pe patru continente. O editură din Munchen a intrat în contact cu autorii şi le-a propus un contract pentru o carte de 300-400 de pagini. Peste un an, cartea despre cei şapte pitici din Maramureş - România trezea un interes nesperat de mare. Autorii cărţii au primit apoi o altă tentantă propunere: să participe la realizarea unui film, care avea în vedere viaţa celor şapte pitici, care, între altele, alcătuiau şi o formaţie artistică unică.
Atunci, în miezul verii 2005, am întâlnit echipa de filmare, alcătuită din colaborarea între două Case de Film, una din Israel şi alta din Statele Unite. Cum transmiteam în direct la Radio Cluj - conduceam pe-atunci Departamentul de Actualităţi - am introdus în program şi un radioreportaj live de aproape o jumătate de oră, relatând câteva momente încărcate de emoţie: primarul ing. Gheorghe Vişovan, cu eşarfa tricoloră la piept, depunând o coroană de flori la mormântul părinţilor celor „şapte pitici", regăsirea Casei Rituale şi a casei familiei, iar seara, la Sala de Festivităţi a comunei, întâlnirea cu bătrânii comunei. Oameni care i-au cunoscut pe cei „şapte pitici", ca şi pe ceilalţi evrei care au fost duşi în lagăre de către administraţia ungară. Drame petrecute nu pe scena teatrului de război, ci în spatele frontului. Vreo trei ore a ţinut acea „seară a rememorărilor", spre miezul nopţii cameramanii încă înregistrau senzaţionalele amintiri ale „seniorilor" din Rozavlea.
Peste două zile, echipa de filmare pleca la Sighet, pe urmele familiei Ovici, dar şi ale dumneavoastră, domnule Elie Wiesel. Traseul mai avea apoi alte două importante puncte de reper: Budapesta şi Auschwitz. Din câte am auzit, filmul a fost realizat, dar n-am avut însă şansa să-l văd. Pot însă, fără ocol „diplomatic", să vă spun, dintr-o mărturie a coordonatorului de program, un evreu plecat din România prin anii '70, că imaginea iniţială, apropiată de cea a dumneavoastră („România a ucis, a ucis, a ucis!"), n-a mai rămas aceeaşi: prin intervenţia fermă a românilor, la Rozavlea, pe-atunci în zona anexată Ungariei, evreii au simţit aproape de ei sufletul românilor. La mai bine de 1.000 de kilometri, la Odessa, ca şi la Iaşi, Dorohoi sau în Transnistria, era război, cu mulţi eroi şi drame omeneşti cumplite, ale căror scenarii au rămas până azi controversate. Au fost săvârşite pe scena teatrului de război! (Cluj-Napoca, noiembrie 2011)

Notă: Articolul a apărut în „Condeiul Ardelean", nr. 245/4-17 mai 2012 Dosarele istoriei