Revista Art-emis
1978 - propunerea Preşedintelui S.U.A., Jimmy Carter PDF Imprimare Email
Acad. Dinu C. Giurescu   
Sâmbătă, 28 Aprilie 2012 15:30
Acad. Dinu C. Giurescu (art-emis)Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României din 21 martie 1961 şi până la 23 octombrie 1972, şi-a îndeplinit îndatoririle cu prestanţă şi pricepere, cu cel mai lung ministeriat, între 1948 şi 1989. Se vorbea, în Bucureşti, că înlocuirea sa cu George Macovescu s-a datorat Elenei Ceauşescu; că prima doamnă a ţării nu suporta prezenţa Danei Mănescu, soţia ministrului, o femeie frumoasă şi elegantă. George Macovescu, publicist şi scriitor, fusese până în 1972, adjunct al ministrului; va sta în funcţie până în martie 1978, când va veni Ştefan Andrei. În martie 1974 se retrage şi Ion Gh. Maurer, din motive de sănătate (versiunea oficială).

Mircea Maliţa părăsise M.A.E. încă din 1970; mai târziu este trimis ambasador, apoi rechemat definitiv acasă[1]. Vasile Gliga - directorul Direcţiei Politice de Sinteză din M.A.E., este o vreme ambasador la Londra. George Macovescu se retrage în lumea literelor. Echipa Mănescu ieşea din scenă. Veneau oameni „noi", aleşi de liderul P.C.R. şi de soţia sa. Vizitele de prietenie sau de stat erau rezervate exclusiv lui Nicolae Ceauşescu şi soţiei sale, cu următoarea desfăşurare între 1975-19791:
- 1975: Japonia, Filipine, Pakistan, Iordania, Turcia, Mexic, Brazilia (escale la Washington şi Londra), Portugalia, Iran;
- 1976: Grecia, Kuweit, Turcia, URSS (Moscova), R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Gruzină, R.S.S. Ucraina (Crimeea);
- 1977: Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş, Nigeria, Ungaria
- 1978: Statele Unite ale Americii, R.P. China, R.D.D. Coreea, R.S. Vietnam, R.D. Laos, Kampuchia Democrată, India, Marea Britanie, U.R.S.S., Polonia;
1979: Jamahiria Arabă Libiană, Gabon, Angola, Zambia, Mozambic, Burundi, Sudan, Egipt, Spania, URSS (Crimeea), Siria;
În total, 44 ţări pe cinci continente: Europa (şi Orientul Mijlociu), America de Nord, America de Sud, Asia, Africa.

Cele discutate în timpul vizitelor oficiale răzbat laconic din comunicatele redactate stereotip şi din alocuţiunile de rigoare:
- În timpul vizitei de stat în Marea Britanie (unde au beneficiat de un protocol de prim rang) a fost semnat un Memorandum de cooperare în industria aeronautică şi de cooperare tehnologică în explorarea şi exploatarea maritimă de petrol şi gaze. Din această cooperare a rezultat avionul curier-mijlociu Rombac 1-11 fabricat în România.
- În Mexic (7-11 iunie 1975), au fost semnate acorduri de cooperare în construcţia de maşini şi în minerit. În Japonia (4-9 aprilie 1975), mai multe acorduri de cooperare economică şi tehnică.
- În Brazilia (4-7 iunie 1975), acord de cooperare în construcţia de maşini şi în minerit. În Statele Unite ale Americii (12-17 aprilie 1978) au fost încheiate înţelegeri de cooperare cu firme americane.
- În Statele Unite - vizită de stat - (12-17 aprilie 1978); convorbiri cu preşedintele S.U.A. Jimmy Carter; încheierea mai multor înţelegeri cu firme americane, inclusiv în cadrul unor societăţi mixte româno-americane; semnarea unei Declaraţii comune (13 aprilie), difuzată ulterior ca document oficial al Consiliului de Securitate. În timpul convorbirilor, preşedintele Jimmy Carter a venit cu o propunere dezvăluită nouă abia în 2009, de istoricul Ioan Talpeş, în volumul său de memorii.[2]
Era vorba de o abordare cu totul nouă a relaţiilor bilaterale. Preşedintele SUA propunea lui Nicolae Ceauşescu „translarea - pur şi simplu - a economiei socialiste româneşti în economia de piaţă capitalistă".[3] Cum o reconversie de asemenea proporţii însemna şi cheltuieli şi sprijin financiar pe măsură, un grup de bănci occidentale urmau să ofere României 170 miliarde dolari (suntem în 1978!). De ce o atare ofertă? Proiectul fusese gândit de strategii economico-financiari americani ca o altă cale de „destructurare a blocului sovietic, prin dezvoltarea unor noi căi de colaborare economico-financiară, care intrau în contradicţie cu sistemul de Romania SUA 1978 (art-emis)organizare"[4] a CAER-ului şi a economiei socialiste în general.
Câteva întrebări se impugn:
- A fost făcută această propunere în termenii de mai sus? Autorul memoriilor este un cercetător informat.
- Avem vreo confirmare a acestei oferte din altă sursă? Istoricul Ioan Talpeş ne spune că a avut confirmarea acestei propuneri din partea domnului Zbigniew Brzezinski (consilier pentru securitatea naţională a SUA în 1978). O confirmare sau o nuanţare am putea-o obţine şi de la diplomatul român care a fost interpret oficial la întâlnirea în doi între preşedinţii Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter.
- Propunerea americană, dacă era pusă în practică, aducea asumarea treptată, de către România, a economiei de piaţă?
Da, ar fi adus acest lucru, cu toate consecinţele, chiar şi instaurarea unui regim politic pluralist!
- A examinat N. Ceauşescu propunerea? Da. După cât se pare, s-a consultat cu soţia sa Elena Ceauşescu. Prima doamnă i-ar fi spus: „Ăştia vor să ne cumpere Nicule!... Auzi Nicule, adică toată România valorează 170 miliarde de dolari?! Ăştia sunt nişte capitalişti!" În afara relatării memorialistului Ioan Talpeş nu dispunem, până în prezent, de o confirmare a spuselor Elenei Ceauşescu. Dar avem răspunsul liderului român care „a refuzat orice abordare în termenii propuşi de americani".
A intuit Nicolae Ceauşescu consecinţele acceptării propunerii americane? Că P.C.R. ar putea pierde monopolul puterii, că întregul mecanism politico-economic socialist s-ar destrăma în România? Probabil că şi-a dat seama.

Liderul P.C.R. avea o inteligenţă nativă ascuţită, şi era absolut convins de superioritatea construcţiei socialiste. A te întoarce la capitalism era pentru dânsul, de negândit! Să ne reamintim atitudinea lui până în decembrie 1989. Atunci, în 1978, aproape nimeni nu proiecta (cu excepţia liderilor de la Beijing) modalitatea de a trece la o economie capitalistă, care să menţină monopolul puterii Partidului comunist. Liderii comunişti chinezi au reuşit însă să realizeze o asemenea transformare care, până în prezent, a cuprins peste 300 milioane de locuitori din R.P. China. Dar pentru şeful P.C.R. şi al statului, a menţine sistemul politic socialist şi a construi o economie capitalistă nu era o alternativă posibilă.
------------------------------------------------------------------
[1] Dinu C. Giurescu în M. Maliţa, Dinu C. Giurescu, Zid de pace. Turnuri de frăţie, Deceniul deschiderii: 1962-1972, Bucureşti, Editura Compania, 2011, p. 224.
[2] Ioan Talpeş, „În umbra marelui Hidalgo". Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, volumul I, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2009, pp. 56-63.
[3] Ibidem, p. 56.
[4] Ibidem, p. 61. footer